Traian Ungureanu

Nimic nou, nimic de mirare: Lukashenko și-a acordat al patrulea mandat și încă cinci ani de stăpînire. Cine s-a așteptat, însă, la altceva? Din nefericire destulă lume. În primul rind, o parte nu tocmai neglijabilă a parlamentarilor europeni. În ultimul an și ceva, problmea regimului Lukashenkp și a felului în care trebuie tratat cu Belarus a fost o temă constantă în dezbaterile din Parlamentul European.

Problema a apărut în momentul în care Parlamentul European a luat în considerare o formulă de colaborare cu Parlamentele din state ale fostei URSS. Așa a apărut proiectul EURONEST care urma să reunească europeni și colegi din parlamentele armean, moldovenesc, georgian, ucrainean, azer și belarus. Însă alegerile care au dus la formarea actualului Parlament Belarus nu au fost recunoscute de UE.

Prin urmare, prezența parlamentarilor din Belarus e în afara oricărei discuții. Parlamentarii europeni ai Partidului Popular (centru-dreapta) au înaintat ideea ca locurile ce revin Belarussului să fie ocupate de reprezentanți ai societății civile. Socialiștii s-au opus și blochează, în continuare, lansarea EURONEST. Unul din argumentele lor, dar și al altor parlamentari europeni care au cerut amînarea lansării EURONEST, e că alegerile prezidențiale din Belarus ar putea aduce o schimbare.

În mare parte, acest argument a fost rezultatul unei operații propagandistice de veche școală sovietică, pe tema „conducătorului luminat”. După modelul operațiilor care recomandau Occidentului noi secretari generali „reformiști”, a apărut tema noului Lukashenko, despotul care - nu e limpede din ce motive - se va schimba la față odată cu alegerile din decembrie. Operația a avut success. Parlamentarii europeni care i-au căzut pradă s-au pus pe sperat și pe așteptat.

Rezultatul s-a văzut: Lukashenko e același și a organizat alegerile așa cum numai el știe, a stîlcit opoziția în bătaie, după care a s-a afișat ca tată al națiunii și a început să țină prelegeri de educație politică la posturi de televiziune occidentale. Interviul acordat imediat după alegeri canalului Euronews e o podoabă. În sumar: bătaia și arestul liderilor opoziției sînt acelați lucru cu tulburările sindicale recente din Franța, observatorii care au declarat alegerile incorecte mint, liderii opoziției au atacat obiective publice. Teme și argumente folosite, nu demult, de comuniști la Chișinău și, la București, de Ceaușescu, în ultimele zile de domnie.

Lecția rămîne în picioare: nu există tirani reformabili. Există doar naivi manevrabili.

Dintr-un motiv sau altul, Vladimir Voronin nu s-a întîlnit cu Jerzy Buzek. Ce motiv îl putea face indisponibil pe liderul comunist, în timpul vizitei la Chișinău a Președintelui Parlamentului European? Nepotrivirea de calendar e un argument dar un argument valabil pentru alte întîlniri.

În definitiv, Președintele Parlamentului European nu vizitează prin rotație statele de pe flancul estic al Uniunii Europene. E imposibil ca un politician cu experiența lui Voronin să nu fi înțeles cît de importantă e vizita Președintelui Parlamentului European. Altă explicație ar putea fi impolitețea. Adevărat, eschiva indiferentă a lui Voronin s-a tradus într-un act de jalnică impolitețe protocolară. Avem de-a face, însă, cu un efect și nu cu o cauză.

Voronin a jignit din motive cu totul difrerite de lipsa de bunăcreștere oficială. Liderul comunist știe, ca orice bun comunist, să jignească sau să fie impecabil, în funcție de interesul politic. La nevoie și în măsura în care Buzek putea fi de folos comuniștilor, Voronin s-ar fi făcut luntre și punte să îl întîlnească oriunde: la Chișinău, la Bruxelles, sub reactorul de la Cernobîl sau la Cercul Polar.

Însă Buzek, Parlamentul European și Uniunea European nu se potrivesc sub nici o formă cu interesele politice ale comuniștilor. Mai larg, Uniunea Europeană și deschiderea Moldovei spre realitatea occidentală nu îi interesează pe comuniști. Dimpotrivă.

Ce înseamnă, însă, realitatea occidentală pe care comuniștii o evită, descurajază sau sabotează, cum și cît pot? Dacă, pentru comuniști, răspunsul e România, atunci trebuie adăogate și Franța, Olanda, Austria, Italia, Spania sau alte țări care nu i-au făcut nici un rău lui Voronin, deși sînt membre UE. Ideea după care apropierea de UE e totuna cu anexarea la România e plină de haz.

Voronin a uitat să spună că România însăși nu e de capul ei în UE și trebuie să respecte politica externă europeană, oricît i-ar plăcea să facă altceva. În al doilea rînd, Voronin n-a explicat ce are cu celelalte 27 de state membre UE și de ce ar trebui ferită Moldova de contactul cu ele.

Refuzul nedelicat de întîlnire cu Președintele Parlamentului European (în care deputații comuniști se simt, dealtfel, minunat) e semnul unui conflict total cu direcția europeană. Moldova lui Voronin ar zăvorî ușa spre Vest. Liderul comunist se așază, astfel, împotriva unui curent pe care nu-l mai poate controla. Moldovenii sînt demult dumiriți și circulă, fără să-i raporteze lui Voronin, pe ușa pe care comuniștii se opintesc să o zăvorască.

Evident, cealaltă Moldovă n-a încetat să existe, cu oamenii ei prinși de sărăcia de la țară sau din blocurile erei sovietice. Cu rusofoni și cu pensionarii care nu-și mai fac gînduri de viitor. Însă această lume va trece, așa cum au trecut lumi încă mai rele. Iar Voronin și comuniștii vor merge pe același drum. Moldova va avea mereu unul sau mai multe partide stînga. Însă nimic nu garantează că Partidul Comuniștilor va fi mereu primul. Cartea anti-europeană pe care insistă Voronin va face din comuniști un partid cu viitor mai mic sau îi va sili să se transforme. Lepădîndu-și liderul.