Traian Ungureanu

Negocierile pentru formarea unei majorități vor reuși sau nu dar asta nu înseamnă că lecțiile rămase în urma alegerilor din 28 noiembrie au fost înțelese pînă la capăt. Asta, cu atît mai mult cu cît alegerile din Moldova au reluat și transmis, în termeni identici, un mesaj lansat de alegerile prezidențiale încheiate acum un an în România. Conținutul: apariția diasporei.

Pe scurt, atît alegerile din Moldova cît și alegerile din România au fost marcate și decise de votul cetățenilor români și moldoveni din afara țării de origine. Cîteva mii de voturi exprimte de românii din Europa Occidentală și Statele Unite au cîntărit enorm în alegerea Președintelui României. În cazul Moldovei, votul din străinătate a adus Alianței pro-Europa mandate vitale și, în orice caz, a împiedicat o alunecare spre comunism.

Votul diasporei e un fenomen nou, cristalizat în ultimii cîțiva ani, odată cu migrația masivă a forței de muncă românețti și moldovenești spre Occident. După o perioadă scurtă de adaptare, sute de mii de cetățeni români și moldoveni, au revenit la problemele țărilor lor, au înțeles că sînt o forță politică reală și au început să se manifeste foarte activ. În cazul cetățenilor români, fenomenul s-a stabilizat. În cazul cetățenilor moldoveni el parcurge, încă, perioada de creștere, așa cum au dovedit-o cozile la secțiile de votare și caravanele de autobuze care au adus alegători din țările vecine, la centrele de vot din cîteva state occidentale (Belgia a fost un exemplu foarte vizibil).

Trăsăturile votului din diaspora sînt, din nou, identice, în cazul românesc și în cazul moldovenesc. Cetățenii din disapora votează într-o proporție zdrobitoare (cel puțin 7-1) pentru partidele și candidații reformatori și resping categoric partidele și candidații legați direct sau indirect de istoria comunistă a țărilor lor.

Divergența între votul din afara și votul din interiorul țării de origine e atît de mare încît stabilește o frontieră mentală, o linie de demarcație vizbilă și contradictorie. După alegerile românești și moldovenești din 2009 și 2010, a devenit limpede că blocul diasporei funcționează ca o contrapondere și, mai mult, ca presiune a unui corp de avangardă. Cu alte cuvinte, diaspora încearcă să își apropie țara de valorile pe care le-a verificat și asimilat în Occident. Din acest punct de vedere, votul diasporei micșorează distanța altfel greu recuperabilă care separă societățile de baștină de Occidentul european.

Adversarii diasporei se vor plînge mereu că Occidentul ia parte la alegerile din România sau Moldova. Diaspora va putea răspunde întotdeauna că diviziunea Occident-țară de baștină a căzut, odată cu transferul a milioane de cetățeni români și moldoveni în Occident.
Poziția diasporei e cu atît mai vie și mai influentă cu cît datele s-au schimbat dramatic: diaspora zilelor noastre nu mai are nimic în comun cu diaspora istorică a perioadei comuniste. Atunci, diaspora era mult mai redusă, selectă, izolată și nostalgică. Acțiunea ei viza, mai mult, restabilirea unui decor național în țările de adopție. De aici, mulțimea organizațiilor patriotice și culturale ca și importanța tradiției culinare.

Diaspora de astăzi e radical eliberată și modernizată. Noile generații de cetățeni români și moldoveni din occident sînt practic branșați la viața din noua lor casă și la viața pe care au lăsat-o acasă. Esența noii diaspore e contactul activ și pendularea între două spații. Țara de baștină nu dispare ci devine termen de comparație și obiectiv de lucru. Oamenii noii diaspore nu mai pot asista pasiv la mersul treburilor de acasă, pentru că nu mai sînt izolați de casă.
Premizele sînt deja așezate la locul lor.

Diaspora e o realitate politică bine constituită. Introducerea votului electronic sau prin corespondență va amplifica potențialul acestei forțe. Evident, forțele politice încă legate de ordinea comunistă vor tergiversa procesul dar amplificarea votului diasporei e inevitabilă. Transferul de populație spre occident va continua, în condițiile în care criza și decalajele nu vor dispărea pentru o lungă perioadă de timp. Diaspora va cîntări din ce în ce mai mult în balanță și va deveni o forță de neignorat.

În mod paradoxal, resemnarea și oboseala electoratelor de acasă vor fi însoțite de interesul politic sporit al unei diaspore în permanență mobilizată de comparația între realitatea dinamică a noii ei țări și lipsa de evoluție a țărilor de baștină. Evident, în timp, o parte a diasporei se va integra în occident și va pierde ineresul pentru treburile de acasă. Însă cei ce se dizolvă sînt înlocuiți constant de nou veniți care păstrează un nerv politic foarte activ. Așadar, guvernele și partidele care pariază pe o stingere a diasporei ar face bine să se mai gîndească o dată.

Ce înseamnă scandalul dezvăluirilor WikiLeaks? Mult mai mult și mult altceva decît sîntem înclinați să credem acum, sub impactul dramelor și picanteriilor prezente în documentele secrete publicate de WikiLeaks.

Cele (deocamdată) 300000 de telegrame diplomatice extrase din sistemul de comunicații al Departamentului de Stat American și pasate, apoi, megadelatorilor de profesie de la WikiLeaks au produs un șoc fără egal: după publicarea telegramelor știm sau credem că știm tot despre relațiile de putere, despre logica secretă și despre adevărul ascuns care colcăie în spatele fațadei onorabile a diplomației internaționale.

Adăugați profilul radical-bizar al lui Julian Assange, liderul organizației, și veți face pasul spre cea mai pripită concluzie: dezvăluirile WikiLeaks sînt o palmă răsunătoare pe fața (nevăzută) a establishmentului, o breșă luminoasă și colosală a libertății în lumea obscură și vinovată a puterii politice de deasupra noastră. Tentația e totală. Imediat ce grozăviile ascunse ale „stăpînilor lumii” devin fapt confirmat, opinia publică poate conchide că a surprins în flagrant mașinăria secretă care scrie istoria lumii.

Dezvăluirile WikiLeaks par, în esență, o formidabilă victorie anti-conspirativă. Mai mult, o clarificare care dejoacă o conspirație spre a o întări. Căci cascada dezvăluirilor WikiLeaks își conduce publicul spre sentința resemnată după care lumea popoarelor și oamenilor de rînd e jucată de forțe obscure și omnipotente.
Aici, în filozofia frustrată a cetățeanului manipulat de sindicatul ocult al puterilor supreme, stau pericolul și neînțelegerea fenomenului WikiLeks. Explozia celor 300000 de documente prezentate de WikiLeaks spune, în sfîrșit, tot ce era de spus despre ipocrizia criminală a lumii în care trăim. Oare?

Într-adevăr, dezvăluirile sînt încărcate de detalii savuroase și de informație grea. Aflăm, astfel, că Gaddafi e dependent de serviciile unei voluptoase asistente ucrainiene, că membri ai Casei Regale Saudite îi presează cu disperare pe americani să atace Iranul pînă nu e prea tîrziu, că Berlusconi e regele party-urilor nocturne, animate de tînăra elită feminină locală și internațională, că Rusia lui Putin e un stat mafiot, că Voronin pune la bătaie milioane de dolari mită pentru a căptuși Molodiva cu o majoritate comunistă, că politica internă și externă a Rusiei sînt un alt mod de a dezvolta interesele rețelei de extorcare și control patronată de Putin sau că statul comunist chinez e din ce în ce mai exasperat de dogmatismul nuclear al comuniștilor nord coreeni.

Da, toate aceste „noutăți” sînt fascinante și excitante. Dar sîntem singuri că avem în față noutăți fundamentale? Lăsînd la o parte, numele de persoane, replicile și alte chestiuni de detaliu, toate aceste „revelații” ne erau demult cunoscute. Orice analist, ziarist sau amator curios era sau se putea pune la curent, de mult timp, cu aceste stări de fapt. Procesele erau evidente și incontestabile. Știam că saudiții nu pot accepta un Iran nuclear, așa cum știam că Gaddafi nu e un lider de frugalitate scandinavă, că mita e un argument de bază al regimurilor corupte, că administrația comunistă moldovenească a fost și va fi oricînd un regim corupt sau că democrația rusă are profunzimea unui afiș.

Nimic din dezvăluirile WikiLeaks nu ne spune altceva decît ce era de deja știut, logic sau de bănuit. În fond, lumea nu s-a schimbat. Reflexele umane, jocurile de putere, mecanismele politice și relațiile între state sînt așa cum au mai fost iar ideea după care aceste lucruri sînt inaccesibile cunoașterii din afară e o legendă indolentă.

Adevărat, istoria politică nu poate fi cunoscută instantaneu și în detaliu dar asta nu înseamnă că orbecăim la discreția conspirațiilor sau că nu purtem înțelege cum interacționează statele. valorile, ideile și oamenii politici. Presupunerea după care adevărul acestor relații e ascuns și inaccesibil e, de fapt, o scuză. Numai așa devine istoria o problemă simplă și numai așa poate cineva obține scutire de efort. Istoria ca sumă a conspirațiilor e cum nu se poate mai avantajoasă: totul e imediat explicabil și, în orice caz, e vina altcuiva (capitaliști, masoni, evrei, bancheri, industriași, ucigași, trădători și alți prestatori de servicii hotărîtoare).

Problema acestui fel de a înțelege lumea e că nu duce nicăieri. Astfel, dezvăluirile WikiLeaks sugerează că dau de osia nevăzută a lumii dar nu e clar care dintre lumi. Căci aceleași tip de revelații ar fi fost posibile și în secolul III după Cristos și în secolul III înainte de Cristos, și în secolul XVI, la curtea Principelui lui Machiavelli, și la Stambul, în intrigile de palat al sultanilor. Mai departe, același tip de dezvăluiri ar descoperi secretele (altfel bănuite) ale unei instituții vii și contemporane ca FIFA sau, cu acordul dumneavoastră, complicațiile de familie ale oricărui om de rînd. Toată lumea știe sau presupune că FIFA e o mașină de afaceri corupte care distribuie competiții mondiale contra influență și cash. La fel cum vecinii dumneavoastră știu sau au mirosit că nu vă înțelegeți bine cu soția, că aveți legături extramaritale sau că băiatul cel mare n-are vrea să se facă inginer, așa cum v-ar plăcea dumneavoastră. Deosebirea e că toate aceste fapte trec, odată dovedite și publicate, de la pasiv la activ. Ele încep să conteze altfel și mai mult pentru că devin oficiale. Însă asta nu înseamnă că ele se nasc sau apar abia odată cu oficializarea.

Iranul nu era o problemă mai mică înainte de publicarea telegramelor pe site-ul WikiLeaks. După publicare, Iranul rămîne același cu problemă cu tot. Doar diplomația din jurul Iranului nu mai poate rămîne aceași. Observatorii, diplomații, spionii, analiștii și funcționarii care foloseau cu toată încrederea canalele de comunicare confidențiale o vor face cu mult mai multă reținere, de acum încolo. Instituții ca Departamentul de Stat American sau ambasadele vor reacționa defensiv. După dezvăluirile masive de pe WikiLeaks, instituțiile diplomatice vor intra în contracție și se vor dogmatiza. Curajul și lejeritatea pe care le presupun o telegramă cuprinzătoare se vor retrage. Instituțiile se vor re-birocratiza.

WikiLeaks a făcut o demonstrație importantă și aici se află însemnătatea istorică a scandalului în desfășurare: mobilitatea informației a atins un nivel de putere care depășește și pune în dificultate întreg sistemul de relații politice și umane al vremurilor pe care le trăim.

Acum nu mai mult de 20 de ani, o dislocare de informație atît de rapidă și de vastă ar fo fost imposibilă. Fizic vorbind, scandalul WikiLeaks nu ar fi fost posibil în 1990 sau 1980, așa cum n-ar fi fost posibil acum 300 de ani. Nimeni nu putea extrage și muta instantaneu, în domeniu public, mii de kilograme de dosare secrete sau nesecrete. Marea majoritate a dezvăluirilor clasice s-a limitat, pînă acum, la „scrisoarea” sau la „dosarul” compromițător. Acum, o singură persoană mînată de resentiment sau de dorul de glorie poate extrage și pune, în cîteva minute, pe un memory stick, pe un disc sau pe un laptop, conținutul a a sute de mii de dosare. După un transfer care durează alte cîteva minute, datele pot intra în circuit universal și devin, astfel, accesibile, pe net, tuturor și oricui.

Consecinețele sînt extraordinare. Prima dintre ele sugerează că ordinea politică democratică nu mai poate face față spiritului democratic transferat în tehnologie. Cu alte cuvinte, transparența riscă să distrugă sistemul. Puterea tehnologică uriașă a informației presează spre transparența absolută iar aceasta se întoarce împotriva cerințelor de bază ale ordinii. Nici un sistem politic nu poate supraviețui într-o lume care poate afla oricînd tot ce se întîmplă și discută în sistem, așa cum nici o familie nu se poate păstra, dacă e silită să trăiască permanent în văzul lumii. Cunoașterea e vitală. La fel și limitele cunoașterii.

Din acest punct de vedere, orgia informatică a vremurilor noastre e, deocamdată, o valoare derutantă și prost administrată. Ea conduce rapid spre voyeurism, după modelul recent acreditat de reality shows și alte producții tv în care spectatorul nu află nimic, deși e tot timpul însoțit de convingerea că are acces total și direct la „adevăr”.

A doua consecință e cultul contraproductiv al observației. Toată lumea monitorizează și toată lumea e monitorizată. Pînă de curînd, opinia curentă semnala pericolul capacității de observare a vieții private. Big Brother, simbolul vieții individuale controlate informatic de autorități, era temerea numărul 1 a societății civile. WikiLeks dovedește că operația e reciprocă. Și autoritățile pot fi controlate informativ de indivizi. Nici autoritățile nu se pot apăra de penetrația informațională. Așadar, varianta completă a teoriei privitoare la riscurile controlului informatic spune că nimeni nu mai e apărat de nimeni și că nimic nu mai poate fi privat sau limitat.

Sîntem, astfel, în pragul anarhiei. O anarhie autoindusă dar nu mai puțin amenințătoare. Dealtfel, atît cît e de înțeles, filozofia WikiLeaks e o variantă a anarhismului. Assange și colaboratorii lui sînt copii unei epoci de libertate extremă care a transformat orice limită în inamic și visează la o utopie impracticabilă în care totul se întîmplă la vedere. E multă seninătate ingenuă în acest tip de viziune dar și o ignoranță uriașă.

Societățile umane își pot închipui, prin naivi militanți ca Assange, că forțează paradisul nealterat al armoniei și comunicării desăvîrșite. Însă, acest drum a dus și va duce mereu într-o direcție nebănuită. Utopismul slăbește, în cele din urmă, numai și numai libertatea. Și întărește argumentele inamicilor libertății. Vechea cugetare stă în picioare: cunoașterea e putere. Împotriva libertății?