Traian Ungureanu

Călăuzit de o experiență curățată de iluzii, flerul îmi spune ceva interesant: în cîteva zone de presă românești a început campania de demoralizare a electoratului pro-democratic din Moldova. Cîteva mostre pot fi consultate aici, aici și aici.

Operațiile de acest gen sînt frecvente, însoțesc aproape automat campaniile electorale și au un tipar imediat recognoscibil. În mare parte, e vorba de operații de infuență și dezinformare, plecate de la un centru ascuns dar ușor de ghicit: în acest caz, Rusia. Nu e nimic anormal în acest gen de practici folosite aproape reflex de toți competitorii direcți sau indirecți într-o zonă de mare interes strategic și politic. Trebuie adăugat, la fel de ferm, că ziariștii care semnează la capătul public al operațiunii nu sînt neapărat conștienți de serviciul pe care îl fac uneia sau alteia din părți. Cazurile în care agenții de influență din presă lucrează în mod voluntar sînt rare.

De regulă, efectul dorit poate fi obținut prin microintoxicări credibile, aruncate pe piața de informație prin alți intermediari, la rîndul lor intoxicați. În cazul de față, e vorba de Stratfor, un producător de studii și analize de calitate înaltă (recent un excelent studiu Stratfor, dedicat noii detente a relațiilor germano-ruse, a făcut școală în mediile diplomatice occidentale). Asta nu garantează, însă, credibilitatea perpetuă a studiilor Stratfor. Ca orice sursă analitică angajată pe scena și în culisele jocului politic euro-rus, Stratfor e permeabil.

Revenind la mini-avalanșa de articole publicate în presa românească, cîteva elemente sugerează că ele sînt rezultatul unei operații de așa numită „propagandă albă”, altfel spus de influențare indirectă. Mai întîi, unanimitatea verdictului pre-electoral care „stabilește” că România a „pierdut” Moldova. România poate pierde teren în Moldova dar ideea că România poate pierde Moldova însăși nu poate fi plantată decît de cineva care nu vrea să o piardă sau și-ar dori să o (re)cîștige. Cine e acel cineva? Cine e fostul și inconsolabilul proprietar al Republicii Moldova?

Nu cred nici o clipă că articolele apărute în presa română sînt contribuții neloiale ale autorilor. Cred însă că autorii ar trebui să fie mult mai precauți și să filtreze critic fluxul enorm de informație și interpretare la care au acces.

Uneori, cărțile călătoresc prea încet sau nu călătoresc deloc. Pierderile sînt uriașe. Cîtă lume va ajunge, de pildă, să citească în traducere sau în original, în țări depărtate de autor dar apropiate de carte, Bloodlands (Țara Sîngelui) de Timothy Snyder? Istoric american, Snyder a revenit cu minte proaspătă și bună cunoaștere a limbilor importante, la tragedia care a distrus umanitatea prinsă între Hitler și Stalin.

Există așa ceva și Snyder a descoperit acest spațiu apocaliptic, deși cercetătorii au trecut pe lîngă el de nenumărate ori și l-ar fi putut repera. Țara Sîngelui, pe care Snyder o descrie cartografic, măcel cu măcel, e spațiul cuprins între Marea Neagră și Marea Baltică, acea fîșie europeană care amestecă populații slave și separă Germania de Rusia. Istoriile criminale ale nazismului și comunismului s-au ciocnit în mod repetat în acest spațiu de confluență bestială și au dezumanizat sau asasinat zeci de milioane de oameni. Rezultatul acestei catastrofe istorice fără egal nu e cunoscut și evaluat, după aproape 70 de ani de cercetări, interpretări și reconsiderări.

Un calcul sprijinit pe arhive dar, încă, sumar sugerează 14 milioane de victime. Dar asta nu spune tot, în ciuda ororii colosale. Teza lui Snyder e că Țara Sîngelui a fost centru al istoriei și anti-istoriei europene, deși acest fapt istoric fundamental e, în continuare, neomologat de conștiința occidentală. Măcelurile și contra-măcelurile succesive care au dezumaniyat fizic țara Sîngelui sînt partea nevăzută a Holocaustului, a hecatombei sovietice și a ceea ce ucrainienii numesc Holodomor-Moartea prin înfomeare.

Snyder descrie într-un capitol care conjugă surse oficiale și mărturii personale, infernul metodic și strict pus la punct de autoritățile sovietice în Ucraina. S-a mai scris despre milioanele ucise ptrin înfometare în Ucraina dar imaginea lui Snyder e prima descriere care face vizibil sistemul creat de sovetici între 1929 și 1933, pe pămînt ucrainian: un spațiu de zeci de mii de kilometri pătrați, perfect izolat de lumea din afară și rezervat în tăcere morții prin înfometare lentă.

Caretea lui Snyder ridică, în sfîrșit, vălul sau, mai curînd lințoliul. Imaginea reconstituită de Snyder nu e, însă, o relicvă macerată, o urgie eliminată de propria putrefacție genocidală. Snyder nu ajunge să o spună dar iamginea Țării Sîngelui contează enorm are pentru lucrurile și ființele prezentului. În primul rînd, pentru fractura europeană est-vest care rezistă întărită și de slaba percepție occidentală a tragediei răsăritene. Deasemenea, pentru vidul civilizațional încă activ, creat de apocalipsul conjugat al Țării Sîngelui. Altfel spus, dacă statele și națiunile care au reapărut pe teritoriul Țării Sîngelui sînt, după 70 de ani, disfuncționale și dacă oamenii noi ai acestor locuri vechi sînt în continuare oameni problemă, n-ar trebui să ne mirăm. Umanitatea Țării Sîngelui a fost stîrpită, odată, în violența bestială a nazismului și comunismului. E foarte posibil ca trauma să nu mai poată fi vreodată depășită.

Dar asta e o discuție care poate începe numai după ce cartea lui Timothy Snyder va fi asimilată în circuitul istoriei de bună calitate și va fi bine înțeleasă.