Traian Ungureanu

Ce ştiu parlamentarii europeni despre Moldova? Lăsîndu-i la o parte pe români, inclusiv pe repezenanţii PSD care cred că Moldova e sau ar trebui să fie mult mai la est decît e, europarlamentarii nu ştiu mare lcuru. Deşi se descurcă binişor.

Ce vreau să spun e că Moldova şi moldovenii sînt, în continuare, o nişă europeană obscură sau exotică pentru majoritatea occidentalilor. Cu toate astea, legătura Moldovei cu România e îndeajuns de puternică pentru a lumina şi clarifica starea de fapt. Conştienţi fiind de legătura istorică fundamentală a Moldovei cu România, europarlamentarii sînt atenţi. Ba chiar, sensibili. Mai întîi pentru că au, astfel, posibilitatea de a citi cît de cît plasamentul istoric şi cultural al Moldovei. În al doilea rînd, pentru că sînt foarte sensibili de complicaţii naţionale în sînul aceleiaşi etnii şi al aceleiaşi limbi. Din jocul acestor două forme de sensibilitate se naşte, pînă la urmă, o atitudine ponderată. Europarlamentarii sînt, astfel, feriţi atît de optica românistă cît şi de automatismul neglijent care lasă în seama Rusiei tot ce a fost sovietic.

Ajutaţi de propaganda feroce a comuniştilor, mulţi moldoveni au sau ar putea avea impresia că Europa e pro-românească. Sigur, logica spune că România nu poate închiria serviciile UE, chiar dacă e stat membru. Însă logica e, deobicei, punctul slab al perioadelor pre-electorale. Există, totuşi, o observaţie la îndemîna oricui: Europa nu încurajază partidele de poker cu teritorii şi populaţii. Interesul european e mult mai banal: siguranţa. În acest caz, siguranţa pe flancul (sud)estic, acolo unde relaţia cu Rusia e mereu imprevizibilă, Ucraina e la un nou eşec de constituire politică suverană, Grecia s-a dezintegrat economic iar Turcia are un puseu de grandoare.

În această combinaţie nervoasă de iluzii, conflicte şi nostalgii, Moldova e piesa în care Europa speră să găsească un minimum de stabilitate, nu un poligon de experimente geo-strategice. Diferenţa între psihologia de asediu cu care propaganda comunistă îşi doftoriceşte electoratul şi realitate e uriaşă. Europa nu e pro-românească sau pro-rusească. E foarte pro-moldoveană.

Lujkov a fost numit primar în 1992 de Președintele Ielțin, după care a cîștigat de trei ori sucesiv alegeri municpale, organizate așa cum se organizează alegerile rusești. Adevărat, alegerile nu l-au făcut pe Lujkov chiar primar. Descrierea corectă a poziției lui Lujkov la Moscova e mai apropiată de o postură situată între Părinte, Împărat și Nabab. Lujkov a ținut orașul în mînă ca un autocrat folclorico-politic. Simpatic și petrecăreț, corupt și populist în stil ruso-bădărănesc, Lujkov n-a găsit nici un moment de îngăduință pentru ideile liberale (mitinguri ale opoziției, parada gay, etc). În schimb, supremul moscovit și-a creat o bază de putere formidabilă și de pe această platformă a dezvoltat orașul. Boom-ul neverosimil al construcțiilor, afacerilor și economiei locale au schimbat Moscova, după modelul agresiv, necugetat și spectaculos pe care l-au cunoscut și alte capitale est-europene. Corupția administrației Lujkov e legendară dar Primarul a învățat din timp să își pună la treabă starea civilă: Elena Baturina, soția Primarului, e socotită cea mai bogată femeie din Rusia, cu o avere estimată la aproape 3 miliarde de dolari. Evident, averea dnei Baturina s-a născut și a progresat pe contracte de construcții, sub mandatele Soțului Primar.

Lujkov a devenit rapid centrul nodal al relațiilor de putere și afaceri din Moscova. În 2000, Lujkov era pregătit să candideze la Prezidențiale dar a înțeles, la timp, că Putin e un candidat mult mai puternic. În consecință, Lujkov a intrat imediat într-o relație de alianță cu viitorul Președinte al Federației Ruse. Între timp, Lujkov a devenit un aliat prea puternic și apropierea alegerilor Prezidențiale din 2012 l-a făcut pe Pimarul Moscovei de două ori vulnerabil și interesant pentru Putin. O dată ca pol de putere dacă nu rival, atunci incomod. A doua oară ca instrument de disciplinare a lui Medvedev. Anul trcut, cînd Lujkov a început să facă zgomote critice la adresa lui Medvedev, Putin a înțeles, probabil, că îl poate folosi pe Lujkov. Medvedev a fost ajutat să intre în conflict cu Lujkov și să se expună public prin demiterea iritată a Primarului ales al Mosovei. Din acest punct, diferența între realitate și iluzie e hotărîtoare.
Multă lume crede, în occident, că demiterea unui primar ales e un afront adus democrației. Este dar nu în Rusia, unde Constituția permite acest gen de feudalism executiv.

Înainte de a se indigna, comentatorii occidentali ar trebui să măsoare cu atenție raza democratică a sistemului politic rus. Vor găsi un cerc strîmt și nu prea rotund. Problema nu e că Medvedev încalcă normele democratice în Rusia. Problema că normele democratice sînt, în Rusia, o farsă pentru consum extern. Iar lumea exterioară consumă avid farsa. La fel de iluzoriu e și presupusul conflict Medvedev-Putin. În realitatea politică fundamentală a Rusiei, asemenea jocuri nu există. Rolurile au fost atribuite, fără cale de întoarcere. Medvedev a făcut o simplă greșeală de stil dar și asta a fost prea mult. Nealinierea de o clipă a fost pedepsită cinic de Putin, controlorul absolut al situației. Cu același prilej, Lujkov, un primar expirat politic și, la 74 de ani, inutil pentru Rusia marca Putin 2 sau 3, a fost îndepărtat.

Ce e de reținut pentru publicul comentator din afara Rusiei e tocmai esența ierarhică și subterană a politicii rusești. Încălcările codurilor democratice reclamate de occident sînt, pur și simplu, o paranteză deschisă spre uzul comentatorilor și polticienilor occidentali care se pot indigna și consuma pe teme laterale.

Cînd semnalul de execuție a pornit de la Kremlin, presa scrisă, radiourile și televiziunile rusești au deschis campanii simultane împotriva lui Lujkov. Tot o singură apăsare pe buton ajunge pentru orice altă temă în dispută aparentă: alegeri prezidențiale, alegeri parlamentare, contracte și mega contracte, inițiative de politică externă sau curente de opinie care lasă, în occident, impresia de facționsim democratic. Cazul Lujkov le ilustrează pe toate și lasă în urmă imaginea tristă a unui Primar într-o țară cu un singur stăpîn. Peste toate casele, cătunele și orașele.