1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Încă până la recunoașterea Sovietelor de către Marea Britanie și Italia, în mediul unor cercuri politice și de afaceri franceze (avându-i ca exponenți pe Herriot și de-Monzi) se promova tot mai insistent ideea de a pune capăt politicii vechi a „troicei” Clemenceau – Millerand – Poincaré în raport cu Rusia Sovietică. În aceste circumstanțe, la 3 februarie, la o zi după recunoașterea britanică a URSS, în ziarul „Tan”, apropiat Guvernului Poincaré, Herbette propunea ratificarea urgentă a Tratatului Basarabiei din 28 octombrie 1920, ca „o măsură pregătitoare la convenția” viitoare cu Sovietele. Herbette, citându-l pe Cicerin care avertizase Franța să nu comită „un act dușmănos” împotriva Guvernului sovietic, ratificând Tratatul Basarabiei, făcea referire la Anglia care ratificase acest acord încă la 14 aprilie 1922, ceea ce nu i-a încurcat ulterior să recunoască Rusia Sovietică.

Într-un editorial din „Izvestia” lui Herbette i se atrăgea atenția că doi ani în urmă, când Parlamentul de la Londra a ratificat Tratatul Basarabiei, nu se punea problema recunoașterii de jure a Uniunii Sovietice și dacă Angliei i se puteau găsi circumstanțe atenuante în 1922, nu același lucru se putea spune și despre Franța în februarie 1924. Propunerea lui Herbette era calificată drept „un pas lipsit de tact, care în ajunul unei posibile recunoașteri ar avea un caracter provocator direct”.

Redactorul de la „Izvestia”, Iurie Steklov, a revenit într-un amplu editorial asupra ratificării Tratatului Basarabiei de cea de-a Treia Republică, avertizând din nou că un asemenea pas ar fi „o ieșire provocatoare față de Uniunea Sovietică și un atentat nemaiauzit asupra intereselor sale vitale”. Cu acest prilej, era formulat punctul de vedere sovietic referitor la drepturile României asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Unirea Basarabiei era definită drept „un act războinic, care și-a găsit expresie în alipirea forțată a Basarabiei la România împotriva voinței guvernului muncitoresc-țărănesc” al Sovietelor. Tratatul din 28 octombrie 1920 era numit drept „hotărârea ambasadorilor Antantei, care au decretat alipirea Basarabiei la România”, opinându-se că aceasta „nu se bazează pe nici un precedent, contrazice toate normele dreptului internațional și nu va fi niciodată recunoscut de guvernul sovietic și de populația Republicii”. Indiferent cine ar ratifica acest „act forțat”, fie și toate țările lumii (!), se arăta, nimic nu va putea să schimbe poziția Sovietelor în problema Basarabiei.

Reacționând la presiunile sovietice, „Le Temps” întreba, dacă Guvernul și Parlamentul Franței pot fi influențate de politica Sovietelor, iar, dacă nu, când va fi ratificat Tratatul Basarabiei? Franța nu putea să tot amâne de la o zi la alta ratificarea Tratatului, trebuind să-și onoreze semnătura de Mare Putere și să facă un gest de amiciție atât de așteptat de România, mai ales că Guvernul de la București satisfăcuse pretențiile sale financiare, legate de despăgubirea unor cetățeni francezi în urma reformei agrare din Basarabia. Totodată, Guvernul francez nu putea să nu se întrebe ce impact va avea această ratificare asupra dialogului cu Sovietele, înainte de toate, din perspectiva problemelor legate de rambursarea creditelor acordate Rusiei imperiale.

Într-o notă din 1 martie 1924, adresată primului ministru Poincaré, Direcția pentru afacerile politice și comerciale a Ministerului de Externe recomanda includerea ratificării Tratatului Basarabiei pe agenda Adunării Deputaților. În vederea supunerii Tratatului Basarabiei procedurii de ratificare, Comisia pentru politica externă a Camerei franceze a elaborat un raport special, unde se arăta că majoritatea moldovenească este compactă în două treimi din teritorii, în centrul provinciei, vârful nordic al Basarabiei fiind „aproape întreg rutean”, iar Bugeacul - „un mozaic de popoare și de orașe”. Ținutul era locuit „cel puțin în proporție de două treimi de o rasă curat moldovenească”. Urmărind destinul istoric al Basarabiei după 1812, se arăta că „reunind Basarabia și Moldova, nu se face deci decât să se reconstituie integritatea care n-a fost întreruptă de fapt – și aceasta numai parțial: de la 1856 la 1878 – decât vreme de un veac, de la 1812”.

Comisia recomanda aprobarea Tratatului Basarabiei și propunea Camerei să autorizeze Președintele Republicii „să-l ratifice”. La 11 martie Adunarea Deputaților a Parlamentului francez a ratificat Tratatul Basarabiei, calificat în presa sovietică drept „protocolul despre alipirea Basarabiei la România”, cu 415 voturi pentru și 75 împotrivă. Împotrivă au votat 45 de socialiști, zece radical-socialiști și zece comuniști. În timpul discuției, primul ministru Raymond Poincaré a citat din raportul din 5 martie 1919 al Comisiei pentru studiul chestiunilor teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris, redactat de Laroche, reprezentantul Franței. Astfel, după cum se arăta în acel raport, „luând în considerare aspirațiunile generale ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acelei regiuni din punct de vedere geografic și etnic, cum și argumentele de ordin istoric și economic”, Comisia teritorială s-a pronunțat „pentru reatașarea Basarabiei de România”. Această „reatașare” trebuia „să se facă sub o formă care să apere interesele generale ale Basarabiei și drepturile minorităților, din punct de vedere cultural”. Citând în continuare din raportul Comisiei, primul ministru menționa că deși Basarabia „a fost de două ori răpită României de Rusia”, din considerație către aceasta din urmă, Comisia a tins să evite „argumentul de ordin istoric”, întrebuințând cuvântul „reatașare”, care „nu implică nici anexare, nici chiar unirea completă”, ci „un fel de autonomie sau un alt regim”. Tot atunci, amintea Poincaré, dr. Day, din partea SUA, și Sir Hyre Crowe, din partea Marii Britanii, vorbind în numele delegațiilor americană, engleză și italiană au acceptat formula propusă de Laroche. „În urma acestor concluziuni, declara șeful Guvernului francez, Anglia, Franța, Italia și Japonia au semnat cu România tratatul de la 28 Oct. 1920”. La întrebarea deputatului comunist Marcel Cachin: „De ce n-ați convocat Rusia?”, Poincaré răspundea: „De ce? Fiindcă Rusia, a doua zi după stabilirea regimului sovietic, a părăsit lupta (războiul – n. a.)”. „Este curios a vedea astăzi pe bolșevici, revendicând moștenirea imperială a Ecaterinei II”, constata primul ministru, la care același Marcel Cachin îi dădea replica: „Sunt peste o sută de ani de atunci”. „Eu credeam, domnule, îi răspundea Poincare, că dreptatea nu se prescrie”. El a amintit că Basarabia a fost răpită de Imperiul Rus de două ori, în 1812 și 1878. Basarabia, a spus Poincaré, este un vechi pământ moldovenesc care aparține de drept României, iar Rusia veche, anexând această provincie, a comis un act de imperialism. Acesta a arătat că Basarabia s-a autodeterminat în 1917, atunci când Rusia părăsea cauza Aliaților, iar la 27 martie 1918 Parlamentul Republicii Moldovenești a declarat Unirea cu România.

După ce a amintit că Lloyd George a dispus ratificarea Tratatului Basarabiei exact în momentul în care negocia cu Rusia la Genova, Poincaré menționa: „Azi, în ce termeni vrea Anglia să recunoască Uniunea republicilor sovietice: Ea a avut grijă să specifice că recunoașterea se va întinde asupra teritoriilor care au acceptat autoritatea sovietelor. După cum vedeți, dar, guvernul englez, în momentul când face un gest amical în adresa Rusiei, nu ezită să confirme tratatul de la 1920 (asupra Basarabiei). El recunoaște astfel încă odată posesiunea Basarabiei de către România, dat fiind că Basarabia n-a acceptat până azi autoritatea sovietelor”. Poincaré declara că ratificarea Tratatului nu va afecta natura relațiilor reciproce dintre Franța și Rusia, așa cum nu au fost prejudiciate nici de ratificarea Marii Britanii, deoarece în textul acordului erau prevăzute măsurile speciale de protecție a intereselor Guvernului rus (art. 9). Poincaré a arătat că, având un Guvern recunoscut , Rusia va fi invitată să adere la tratat, odată cu încheierea procedurii lui de ratificare. După cum prevedeau clauzele tratatului, puterile contractante puteau supune orice litigiu rezultat din negocierile cu Rusia în atenția Ligii Națiunilor, cu condiția că „frontierele precizate prin tratat, precum și suveranitatea României asupra Basarabiei să nu fie puse în discuție”.

R. Poincaré ținea cont de faptul că „amicii noștri români” au angajat discuții cu Sovietele și că o întârziere a ratificării de către Franța a Tratatului Basarabiei „era de natură să-i jeneze în aceste negocieri”. Prin ratificarea acordului, Franța urma să dea României „o dovadă a amiciției”, pe care ea o aștepta „cu nerăbdare”. Deputații comuniști Marcel Cachin și Jean Renaud au protestat împotriva unei asemenea atitudini față de Rusia, cu un popor de 130 de mln de oameni. Înainte de vot, un alt deputat comunist, Laffont, a propus un amendament prin care se cerea subordonarea aplicării Tratatului Basarabiei unui vot de ratificare din partea Rusiei. Camera a respins această propunere cu 415 voturi împotrivă, 75 pentru Momentul ales de Guvernul francez pentru ratificare avea o semnificație aparte: perechea regală a României se pregătea să viziteze Parisul și ratificarea Tratatului Basarabiei era ca un semnal de bun venit, deschizând, totodată, calea spre semnarea unui acord franco-român. Pe de altă parte, prin această ratificare Poincaré, îngrijorat de apropierea sovieto-italiană, văzută ca o amenințare pentru poziția Franței în Estul Europei, urmărea să îmbunătățească raporturile cu România și să contrabalanseze astfel influența Italiei.

Luând cunoștință cu mare entuziasm de ratificarea Franței, a doua zi, la 13 martie, deputatul basarabean Ion Buzdugan, reprezentant al Partidului Țărănesc aflat în opoziție, propunea, în aplauzele prelungite ale Adunării Deputaților, să se trimită în adresa „Camerei franceze și întregului popor francez omagiul de recunoștință vie a poporului român”.

Pentru N. Iorga ratificarea Franței prilejuia un moment înălțător de solidaritate a tuturor forțelor politice românești, indiferent de culoare politică. „Basarabia, spunea Iorga în aplauzele prelungite ale corpului deputaților, este a noastră prin dreptul nostru național, prin dreptul nostru istoric, prin voința însăși a Basarabiei, prin recunoașterea de către guvernele aliate”.

Poporul român datora Franței recunoștința sa pentru actul ratificării în sine, dar și „pentru momentul în care se spune”, sublinia N. Iorga, având în vedere negocierile ruso-române de la Viena, în curs de pregătire. „Discuțiunile de la Viena, spunea Iorga, care nici într-un caz nu pot atinge chestiunea Basarabiei, discuțiunele acestea se deschid în lumina pe care o aruncă votul Camerei franceze”. De la tribuna parlamentară, și-au exprimat gratitudinea lor și ministrul finanțelor Vintilă Brătianu, în numele Guvernului, Ștefan Ciceo Pop, în numele Partidului Național Român, D. R. Ioanițescu, în numele Partidului Poporului. Arătând că va trimite neamânat Camerei franceze și primului ministru Poincaré mesaje de mulțumire cordială, președintele Adunării Deputaților, M. G. Orleanu, ținea să precizeze că „românul are două patrii: întâi, țara în care s-a născut și căreia îi dă viața întreagă și a doua patrie e Franța, țara de unde și-a adăpat cultura, prin care am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi”.

--------------

*Mulțumiri istoricului Gheorghe Cojocaru pentru articolul „FRANȚA ȘI RATIFICAREA TRATATULUI BASARABIEI DE LA PARIS, DIN 28 OCTOMBRIE 1920”, publicat în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1, 2016, pp. 64-85.

Repatrierea prizonierilor români

În anii Primului Război Mondial, beligeranții au întreținut anumite canale de comunicare, mai ales prin intermediul neutrilor. Printre altele, situația prizonierilor și mai ales a invalizilor aflați în detenție, cei mai vulnerabili dintre captivi, era în atenția puterilor aflate în conflict. Semnarea armistițiului între România și Puterile avea să deschidă calea negocierilor directe și deschise.

Repatrierea invalizilor

O Convenție asupra schimbului de prizonieri de război invalizis-a semnat la 4/17 ianuarie 1918, la Focșani, între o delegație germano-austro-ungaro-turco-bulgară și o delegație română. Era considerat prizonier de război orice persoană care în momentul capturării se afla în serviciul uneia dintre puterile beligerante, indiferent de grad. Părțile semnatare se obligau să schimbe prizonierii de război invalizi ai Puterilor Centrale, deținuți în Moldova, cu prizonierii invalizi români aflați în teritoriile Puterilor Centrale și în teritoriul ocupat al României. Prizonierii Centrali urmau să ajungă în țările lor, în vreme ce prizonierii români care proveneau din teritoriul ocupat aveau să rămână, liberi, în această zonă. Erau avuți în vedere prizonierii români invalizi, răniți și bolnavi care nu zăceau în pat și nu aveau nevoie de îngrijiri ulterioare. Cei care aveau nevoie de tratament urmau să rămână în stabilimentele în care se aflau, iar după însănătoșire aveau să fie trimiși în județele lor. Dacă familiile lor erau evacuate în zona administrației militare sau dacă aveau rude acolo, la cererea lor, prizonierii invalizi puteau fi trimiși în același loc.

Schimbul de prizonieri se realiza pe baza protocolului Conferinței de la Copenhaga, din octombrie 1917. Puteau fi schimbați prizonierii care intrau în diferite categorii de invaliditate, precum pierderea parțială sau totală a unui membru, cel puțin a unei mâini sau a unui picior, pierdera posibilității de folosire a cel puțin unui membru, leziuni la coloana vertebrală sau creier, pierderea totală a vederii sau a unui ochi, rănirea gravă la față, suferințe permanente prin rănirea în plămâni, abdomen sau bazin, tuberculoză, tulburări mintale, boli care aveau nevoie de cel puțin un an pentru vindecare. Urmau să fie trecute în liste toate persoanele, indiferent că se aflau în lagăre, spitale, șantiere sau închisori, exceptând cazurile de omucidere.

Prizonierii care se estima că intrau în această categorie aveau să fie examinați de o comisie stabilă formată din trei medici ai țării care deținea prizonierii. De asemenea, au fost constituite alte două comisii mobile, una pentru Moldova, cu doi medici neutri, desemnați de Centrali, și doi medici desemnați de guvernul român, și o comisie pentru teritoriul Puterilor Centraleși pentru teritoriul ocupat, formată din doi medici neutri desemnați de guvernul român și doi medici desemnați de Centrali. Aceste comisii mobile aveau drept atribuții examinarea prizonierilor care erau transportabili și vizitarea prizonierilor care se încadrau în prevederile Convenției, pentru a stabili câți aveau să fie schimbați. Comisiile aveau dreptul de a cerceta registrele și listele lagărelor de prizonieri. Puteau exista reveniri într-un interval de 20 de zile. Deciziile se luau prin votul medicilor. În teritoriile Puterilor Centrale și în teritoriul ocupat al României au funcționat mai multe asemenea comisii.

În privința termenului, schimbul de prizonieri avea să înceapă cel mai târziu la 10 februarie 1918, independent de examinarea Comisiei mobile, în zona Mărășești-Făurei. Între ultima stație de cale ferată controlată de români și ultima stație controlată de germani transportul avea să se facă în automobile sanitare, iar șoferii și însoțitorii aveau să fie neînarmați. Imediat după sosirea la destinație, invalizii aveau să fie luați în primire de către comisiile speciale care așteptau în gări.

Li se permitea prizonierilor invalizi să ia cu ei bagaje restrânse, câte 50 kg ofițerii și 25 kg soldații. Puteau fi luate doar obiecte personale, pentru care dreptul de proprietate era evident sau putea fi dovedit. Bagajele erau sigilate în prezența proprietarilor, iar acestora li se elibera o adeverință. Încărcate în trenuri, bagajele le erau restituite prizonierilor la ajungerea la destinație. Existau și bunuri care nu puteau fi luate atunci, de aceea ele erau trecute în registre speciale. Prizonierii primeau o recipisă, iar bunurile aveau să le fie restituite la sfârșitul războiului prin intermediul Crucii Roșii. Bunurile private ale prizonierilor decedați sau evadați erau predate cu ocazia acestor schimburi, ele urmând a fi transmise celor care aveau drepturi în acest sens.

Austro-Ungaria s-a declarat de acord să transporte în Franța, via Elveția, 1.600 de prizonieri români grav răniți, aflați în lagărele austro-ungare. Ca urmare a aranjamentelor încheiate între România și Germania, au fost repatriați 2.191 de infirmi și invalizi români.

Prizonierii invalizi din Bulgaria au fost transportați în care trase de boi până la cea mai apropiată cale ferată, de unde au fost urcați în trenuri cu vagoane de marfă. Destinația era Rusciuk (azi Ruse). Erau zeci și zeci de invalizi: „șchiopi, ciungi, ologi, chiori și orbi” (G. Banea). O comisie mixtă – cu câțiva bulgari, inclusiv doi medici, și un român, prefectul de Prahova – i-a selectat pe prizonierii români invalizi aduși la Rusciuk. Trecuți peste Dunăre, la Giurgiu, invalizii români au fost preluați de Crucea Roșie Română. Îmbăiați și deparazitați, foștii prizonieri au primit haine provenite din donații, apoi mâncare din belșug. Au stat o vreme în carantină la Giurgiu.

În contextul tratativelor pentru încheierea păcii între România și Puterile Centrale, în martie 1918 au avut loc discuții pentru încheierea unei convenții între cele două părți, în baza căreia urma să aibă loc repatrierea prizonierilor fiecărei puteri semnatare. Puterile Centrale solicitau ca românii să-i predea imediat pe prizonierii și internații germani, austro-ungari, bulgari și turci aflați în Moldova, în schimbul eliberării prizonierilor români care se găseau în teritoriul ocupat, al căror număr era estimat în acel moment la 18.000. Această cifră era departe de realitate, prizonierii români aflați în lagărele din teritoriul ocupat fiind de câteva ori mai numeroși.

Prin Convenția încheiată între cele două părți, la 23 martie 1918, erau considerați prizonieri de război – la fel ca în cazul Convenției din 4/17 ianuarie 1918 (vezi supra) – toți cei care, indiferent de gradul lor, în perioada captivității se aflau în serviciul puterilor semnatare. Prizonierii de război Centrali aflați în Moldova urmau să fie schimbați cu prizonierii de război aflați în teritoriile Puterilor Centrale sau în teritoriul ocupat al României. Ofițerii prizonieri aveau să fie repatriați cu primele transporturi.

Prizonierii români din Austro-Ungaria și Germania urmau să fie repatriați către Moldova prin Burdujeni sau Ghimeș-Palanca, iar către Muntenia prin Vârciorova sau Turnu Roșu. Cei din Bulgaria și Turcia aveau să fie repatriați prin Zimnicea, Giurgiu sau Galați. Puterile Centrale aveau să-i elibereze mai întâi și să-i trimită la casele lor pe prizonierii români originari din Muntenia și care în acel moment se aflau acolo. Austro-Ungaria începea să repatrieze prizonierii de război originari din Moldova, Muntenia și Dobrogea, operațiunea urmând a se încheia în termen de șase-șapte săptămâni. Tot șase-șapte săptămâni avea să dureze și repatrierea din Germania. Repatrierea tuturor prizonierilor români din Bulgaria era prevăzută a se încheia în nouă săptămâni, în vreme ce a celor din Turcia avea să dureze trei săptămâni. În punctele de predare a prizonierilor se înființau comisii mixte, compuse din ofițeri ai Puterilor Centrale și din ofițeri români. Predarea prizonierilor se făcea conform unor liste, în care erau trecute regimentul, domiciliul din timp de pace și localitatea unde voia să meargă prizonierul. Identitatea prizonierilor avea să fie stabilită de comisiile respective cu ajutorul listelor.

Cum s-a întâmplat și în alte situații asemănătoare, ceea ce se asumase sub semnătură nu s-a respectat întocmai, înregistrându-se diferențe notabile între țările semnatare.