1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Repatrierea din Austro-Ungaria

Conform datelor statistice provenite din arhivele fostului Imperiu Austro-Ungar, 52.800 de prizonieri români ar fi fost în anii 1916-1918 în lagărele gestionate de Viena și Budapesta. Din punct de vedere al numărului, românii erau pe locul patru, după ruși (1.269.000), italieni (369.000) și sârbi (154.700). Situațiile numerice românești realizate imediat după război ridicau numărul total al prizonierilor români ajunși în mâinile austro-ungarilor la 55.659 sau chiar la 61.309 (dintre care 2.315 ofițeri și 58.994 de soldați).

După semnarea preliminariilor de pace cu România, din Austro-Ungaria au fost eliberați, cu liste nominale sau fără, 522 de ofițeri din lagărul Sopronnyék, 19.231 grade inferioare din lagărul Ostffyasszonyfa, iar 1.771 ofițeri și 16.730 de grade inferioare din alte lagăre. În total, era vorba de 38.254 de militari români repatriați. Există și alte situații oficiale românești care coboară numărul militarilor români repatriați până la aproape 34.500.

Din sursele disponibile reiese că austro-ungarii i-au repatriat în primăvara-vara anului 1918 pe aproape toți prizonierii români aflați în viață în acel moment. Pentru că erau răzlețite sau din cauza dificultăților de transport, grupuri mai mici aveau să sosească și ulterior. Intrarea pe teritoriul românesc se făcea pe la Burdujeni, Predeal, Vârciorova și Ghimeș-Palanca.

Avem detalii despre cum a decurs repatrierea ofițerilor români care fuseseră prizonieri în Austro-Ungaria, îndeosebi a celor de la Sopronnyék. În martie și aprilie 1918, ofițerii români prizonieri au fost repatriați în mai multe serii. Banii de lagăr ai ofițerilor erau schimbați în bani obișnuiți. Bagajele treceau întâi prin revizie, se verifica să nu se scoată din Austro-Ungaria materiale interzise, spre exemplu încălțăminte, stofe, hârtie, creioane etc. De asemenea, pachetele de cărți erau sigilate. După ce treceau prin aceste proceduri, bagajele mari, puse în lăzi, erau transportate la gară în vagoneți sau în căruțe pe care românii le închiriaseră din sat. Ofițerii puși în libertate aveau câte o raniță în care se găseau alimente primite de la Geneva și diferite obiecte necesare la drum.

Primul transport de 128 de ofițeri, între care și invalizii, a plecat de la Sopronnyék în ziua de 3/16 martie 1918. Alți 150 de ofițeri prizonieri au plecat spre țară la 17/30 martie 1918, iar o a treia serie, de 75 de ofițeri, a plecat la 18/31 martie 1918. Trenurile cu aceste prime serii au urmat direcția Budapesta-Burdujeni. Alte patru serii urmau să plece la Craiova, Slatina și București. Cei din aceste serii au mers pe direcția Sopron-Budapesta-Czegled-Seghedin-Timișoara-Caransebeș-Herculane-Orșova. O ultimă serie, formată din rezerviști din Moldova și din ofițeri activi urma să plece spre Burdujeni.

Iată cum a decurs drumul de la Sopronnyék la Iași al unei serii de ofițeri români, foști membri ai grupului Cerna, în majoritate provenind din Oltenia. În momentul plecării din lagăr, cu toții se așteptau să vină satisfacția pe care bănuiau că trebuie să o simtă cineva atunci când își recapătă libertatea. Iar aceasta li se părea că întârzia să vină.

Românii nu mai erau însoțiți de gărzi înarmate, ci de doi ofițeri și de câțiva gradați maghiari. Aceștia aveau misiunea de a-i preda pe ofițerii români la granița din nordul Moldovei, iar la schimb să primească un număr egal de ofițeri austro-ungari căzuți prizonieri la români. La începutul drumului spre casă, la trecerea prin satul Sopronnyék, foștii prizonieri se bucurau să vadă animale domestice, case și oameni, îndeosebi femei. Localnicii îi priveau acum, la plecare, ieșiți în fața caselor, cu o atitudine mai degrabă binevoitoare, oricum complet diferită de cea din urmă cu un an și patru luni.

Foștii prizonieri au călătorit în vagoane de clasa a II-a, câte opt în compartiment. Drumul pe ruta Sopronnyék-Budapesta-Debrețin-Oradea-Cernăuți-Burdujeni a durat șapte zile și opt nopți. Se circula doar atunci când linia era liberă, întrucât transporturile militare pentru front aveau prioritate, se stătea mult în gări. Hrana era cea din sacul cu merinde, dar cei care aveau bani puteau mânca și în restaurantele gărilor. Mulți călători aflați pe peroanele gărilor îi tratau cu o anume politețe pe foștii prizonieri români, oferindu-le țigări sau stând de vorbă cu ei, întrucât mulți dintre cei dintâi știau germană, iar unii și românește.

Odată ajunși la Burdujeni, pe teritoriul românesc, foștii prizonieri au avut surpriza să constate că nu îi aștepta nicio persoană cu autoritate, doar un ofițer delegat. Acesta doar i-a numărat pe foștii prizonieri chiar pe peron. Ceva mai încolo, ofițerii maghiari îi preluau nominal pe conaționalii lor care fuseseră prizonieri în Moldova. Comparația era inevitabilă și nu-i mulțumea defel pe românii repatriați.

Foștii prizonieri stârneau compasiunea celor care îi priveau. Erau „slabi, supți la față și triști”. Starea de slăbiciune moștenită din lagăr, plus drumul lung spre casă, cu somn puțin, explicau cel mai probabil aspectul lor. Niște femei din Burdujeni le-au oferit celor întorși din captivitate ouă, brânză și mămăligă.

Urcați într-un alt tren, ofițerii întorși de la Sopronnyék au fost trimiși la Iași, unde au ajuns la 18 martie 1918. Odată sosiți în capitala de atunci a țării, foștii prizonieri au fost trecuți prin operațiunile de dezinfectare și deparazitare. În cele din urmă, la 19 martie 1918, ofițerii repatriați au fost convocați la Universitata din Iași, unde un oficial militar de rang înalt le-a urat bun venit.

În termen de zece zile de la repatriere, foștii ofițeri trebuiau să se prezinte la regimentele lor, aflate atunci în Moldova. Aveau timp și să-și regăsească familiile refugiate. Ofițerii activi trebuiau să-și apere gradele, să se lupte pentru avansare, conform vechimii, iar cei în rezervă să-și refacă viața civilă. Între ofițerii activi care fuseseră prizonieri aveau să aibă loc, în anii următori, dispute însoțite de denunțuri, calomnii. Unii dintre ofițerii superiori căzuți prizonieri au fost scoși la pensie chiar înainte de revenirea în țară. Operațiunea se făcuse fără audierea lor.

Încă până la recunoașterea Sovietelor de către Marea Britanie și Italia, în mediul unor cercuri politice și de afaceri franceze (avându-i ca exponenți pe Herriot și de-Monzi) se promova tot mai insistent ideea de a pune capăt politicii vechi a „troicei” Clemenceau – Millerand – Poincaré în raport cu Rusia Sovietică. În aceste circumstanțe, la 3 februarie, la o zi după recunoașterea britanică a URSS, în ziarul „Tan”, apropiat Guvernului Poincaré, Herbette propunea ratificarea urgentă a Tratatului Basarabiei din 28 octombrie 1920, ca „o măsură pregătitoare la convenția” viitoare cu Sovietele. Herbette, citându-l pe Cicerin care avertizase Franța să nu comită „un act dușmănos” împotriva Guvernului sovietic, ratificând Tratatul Basarabiei, făcea referire la Anglia care ratificase acest acord încă la 14 aprilie 1922, ceea ce nu i-a încurcat ulterior să recunoască Rusia Sovietică.

Într-un editorial din „Izvestia” lui Herbette i se atrăgea atenția că doi ani în urmă, când Parlamentul de la Londra a ratificat Tratatul Basarabiei, nu se punea problema recunoașterii de jure a Uniunii Sovietice și dacă Angliei i se puteau găsi circumstanțe atenuante în 1922, nu același lucru se putea spune și despre Franța în februarie 1924. Propunerea lui Herbette era calificată drept „un pas lipsit de tact, care în ajunul unei posibile recunoașteri ar avea un caracter provocator direct”.

Redactorul de la „Izvestia”, Iurie Steklov, a revenit într-un amplu editorial asupra ratificării Tratatului Basarabiei de cea de-a Treia Republică, avertizând din nou că un asemenea pas ar fi „o ieșire provocatoare față de Uniunea Sovietică și un atentat nemaiauzit asupra intereselor sale vitale”. Cu acest prilej, era formulat punctul de vedere sovietic referitor la drepturile României asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Unirea Basarabiei era definită drept „un act războinic, care și-a găsit expresie în alipirea forțată a Basarabiei la România împotriva voinței guvernului muncitoresc-țărănesc” al Sovietelor. Tratatul din 28 octombrie 1920 era numit drept „hotărârea ambasadorilor Antantei, care au decretat alipirea Basarabiei la România”, opinându-se că aceasta „nu se bazează pe nici un precedent, contrazice toate normele dreptului internațional și nu va fi niciodată recunoscut de guvernul sovietic și de populația Republicii”. Indiferent cine ar ratifica acest „act forțat”, fie și toate țările lumii (!), se arăta, nimic nu va putea să schimbe poziția Sovietelor în problema Basarabiei.

Reacționând la presiunile sovietice, „Le Temps” întreba, dacă Guvernul și Parlamentul Franței pot fi influențate de politica Sovietelor, iar, dacă nu, când va fi ratificat Tratatul Basarabiei? Franța nu putea să tot amâne de la o zi la alta ratificarea Tratatului, trebuind să-și onoreze semnătura de Mare Putere și să facă un gest de amiciție atât de așteptat de România, mai ales că Guvernul de la București satisfăcuse pretențiile sale financiare, legate de despăgubirea unor cetățeni francezi în urma reformei agrare din Basarabia. Totodată, Guvernul francez nu putea să nu se întrebe ce impact va avea această ratificare asupra dialogului cu Sovietele, înainte de toate, din perspectiva problemelor legate de rambursarea creditelor acordate Rusiei imperiale.

Într-o notă din 1 martie 1924, adresată primului ministru Poincaré, Direcția pentru afacerile politice și comerciale a Ministerului de Externe recomanda includerea ratificării Tratatului Basarabiei pe agenda Adunării Deputaților. În vederea supunerii Tratatului Basarabiei procedurii de ratificare, Comisia pentru politica externă a Camerei franceze a elaborat un raport special, unde se arăta că majoritatea moldovenească este compactă în două treimi din teritorii, în centrul provinciei, vârful nordic al Basarabiei fiind „aproape întreg rutean”, iar Bugeacul - „un mozaic de popoare și de orașe”. Ținutul era locuit „cel puțin în proporție de două treimi de o rasă curat moldovenească”. Urmărind destinul istoric al Basarabiei după 1812, se arăta că „reunind Basarabia și Moldova, nu se face deci decât să se reconstituie integritatea care n-a fost întreruptă de fapt – și aceasta numai parțial: de la 1856 la 1878 – decât vreme de un veac, de la 1812”.

Comisia recomanda aprobarea Tratatului Basarabiei și propunea Camerei să autorizeze Președintele Republicii „să-l ratifice”. La 11 martie Adunarea Deputaților a Parlamentului francez a ratificat Tratatul Basarabiei, calificat în presa sovietică drept „protocolul despre alipirea Basarabiei la România”, cu 415 voturi pentru și 75 împotrivă. Împotrivă au votat 45 de socialiști, zece radical-socialiști și zece comuniști. În timpul discuției, primul ministru Raymond Poincaré a citat din raportul din 5 martie 1919 al Comisiei pentru studiul chestiunilor teritoriale a Conferinței de Pace de la Paris, redactat de Laroche, reprezentantul Franței. Astfel, după cum se arăta în acel raport, „luând în considerare aspirațiunile generale ale populației basarabene, caracterul moldovenesc al acelei regiuni din punct de vedere geografic și etnic, cum și argumentele de ordin istoric și economic”, Comisia teritorială s-a pronunțat „pentru reatașarea Basarabiei de România”. Această „reatașare” trebuia „să se facă sub o formă care să apere interesele generale ale Basarabiei și drepturile minorităților, din punct de vedere cultural”. Citând în continuare din raportul Comisiei, primul ministru menționa că deși Basarabia „a fost de două ori răpită României de Rusia”, din considerație către aceasta din urmă, Comisia a tins să evite „argumentul de ordin istoric”, întrebuințând cuvântul „reatașare”, care „nu implică nici anexare, nici chiar unirea completă”, ci „un fel de autonomie sau un alt regim”. Tot atunci, amintea Poincaré, dr. Day, din partea SUA, și Sir Hyre Crowe, din partea Marii Britanii, vorbind în numele delegațiilor americană, engleză și italiană au acceptat formula propusă de Laroche. „În urma acestor concluziuni, declara șeful Guvernului francez, Anglia, Franța, Italia și Japonia au semnat cu România tratatul de la 28 Oct. 1920”. La întrebarea deputatului comunist Marcel Cachin: „De ce n-ați convocat Rusia?”, Poincaré răspundea: „De ce? Fiindcă Rusia, a doua zi după stabilirea regimului sovietic, a părăsit lupta (războiul – n. a.)”. „Este curios a vedea astăzi pe bolșevici, revendicând moștenirea imperială a Ecaterinei II”, constata primul ministru, la care același Marcel Cachin îi dădea replica: „Sunt peste o sută de ani de atunci”. „Eu credeam, domnule, îi răspundea Poincare, că dreptatea nu se prescrie”. El a amintit că Basarabia a fost răpită de Imperiul Rus de două ori, în 1812 și 1878. Basarabia, a spus Poincaré, este un vechi pământ moldovenesc care aparține de drept României, iar Rusia veche, anexând această provincie, a comis un act de imperialism. Acesta a arătat că Basarabia s-a autodeterminat în 1917, atunci când Rusia părăsea cauza Aliaților, iar la 27 martie 1918 Parlamentul Republicii Moldovenești a declarat Unirea cu România.

După ce a amintit că Lloyd George a dispus ratificarea Tratatului Basarabiei exact în momentul în care negocia cu Rusia la Genova, Poincaré menționa: „Azi, în ce termeni vrea Anglia să recunoască Uniunea republicilor sovietice: Ea a avut grijă să specifice că recunoașterea se va întinde asupra teritoriilor care au acceptat autoritatea sovietelor. După cum vedeți, dar, guvernul englez, în momentul când face un gest amical în adresa Rusiei, nu ezită să confirme tratatul de la 1920 (asupra Basarabiei). El recunoaște astfel încă odată posesiunea Basarabiei de către România, dat fiind că Basarabia n-a acceptat până azi autoritatea sovietelor”. Poincaré declara că ratificarea Tratatului nu va afecta natura relațiilor reciproce dintre Franța și Rusia, așa cum nu au fost prejudiciate nici de ratificarea Marii Britanii, deoarece în textul acordului erau prevăzute măsurile speciale de protecție a intereselor Guvernului rus (art. 9). Poincaré a arătat că, având un Guvern recunoscut , Rusia va fi invitată să adere la tratat, odată cu încheierea procedurii lui de ratificare. După cum prevedeau clauzele tratatului, puterile contractante puteau supune orice litigiu rezultat din negocierile cu Rusia în atenția Ligii Națiunilor, cu condiția că „frontierele precizate prin tratat, precum și suveranitatea României asupra Basarabiei să nu fie puse în discuție”.

R. Poincaré ținea cont de faptul că „amicii noștri români” au angajat discuții cu Sovietele și că o întârziere a ratificării de către Franța a Tratatului Basarabiei „era de natură să-i jeneze în aceste negocieri”. Prin ratificarea acordului, Franța urma să dea României „o dovadă a amiciției”, pe care ea o aștepta „cu nerăbdare”. Deputații comuniști Marcel Cachin și Jean Renaud au protestat împotriva unei asemenea atitudini față de Rusia, cu un popor de 130 de mln de oameni. Înainte de vot, un alt deputat comunist, Laffont, a propus un amendament prin care se cerea subordonarea aplicării Tratatului Basarabiei unui vot de ratificare din partea Rusiei. Camera a respins această propunere cu 415 voturi împotrivă, 75 pentru Momentul ales de Guvernul francez pentru ratificare avea o semnificație aparte: perechea regală a României se pregătea să viziteze Parisul și ratificarea Tratatului Basarabiei era ca un semnal de bun venit, deschizând, totodată, calea spre semnarea unui acord franco-român. Pe de altă parte, prin această ratificare Poincaré, îngrijorat de apropierea sovieto-italiană, văzută ca o amenințare pentru poziția Franței în Estul Europei, urmărea să îmbunătățească raporturile cu România și să contrabalanseze astfel influența Italiei.

Luând cunoștință cu mare entuziasm de ratificarea Franței, a doua zi, la 13 martie, deputatul basarabean Ion Buzdugan, reprezentant al Partidului Țărănesc aflat în opoziție, propunea, în aplauzele prelungite ale Adunării Deputaților, să se trimită în adresa „Camerei franceze și întregului popor francez omagiul de recunoștință vie a poporului român”.

Pentru N. Iorga ratificarea Franței prilejuia un moment înălțător de solidaritate a tuturor forțelor politice românești, indiferent de culoare politică. „Basarabia, spunea Iorga în aplauzele prelungite ale corpului deputaților, este a noastră prin dreptul nostru național, prin dreptul nostru istoric, prin voința însăși a Basarabiei, prin recunoașterea de către guvernele aliate”.

Poporul român datora Franței recunoștința sa pentru actul ratificării în sine, dar și „pentru momentul în care se spune”, sublinia N. Iorga, având în vedere negocierile ruso-române de la Viena, în curs de pregătire. „Discuțiunile de la Viena, spunea Iorga, care nici într-un caz nu pot atinge chestiunea Basarabiei, discuțiunele acestea se deschid în lumina pe care o aruncă votul Camerei franceze”. De la tribuna parlamentară, și-au exprimat gratitudinea lor și ministrul finanțelor Vintilă Brătianu, în numele Guvernului, Ștefan Ciceo Pop, în numele Partidului Național Român, D. R. Ioanițescu, în numele Partidului Poporului. Arătând că va trimite neamânat Camerei franceze și primului ministru Poincaré mesaje de mulțumire cordială, președintele Adunării Deputaților, M. G. Orleanu, ținea să precizeze că „românul are două patrii: întâi, țara în care s-a născut și căreia îi dă viața întreagă și a doua patrie e Franța, țara de unde și-a adăpat cultura, prin care am ajuns să fim ceea ce suntem astăzi”.

--------------

*Mulțumiri istoricului Gheorghe Cojocaru pentru articolul „FRANȚA ȘI RATIFICAREA TRATATULUI BASARABIEI DE LA PARIS, DIN 28 OCTOMBRIE 1920”, publicat în Revista de Istorie a Moldovei, nr. 1, 2016, pp. 64-85.