1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Repatrierea prizonierilor români

În anii Primului Război Mondial, beligeranții au întreținut anumite canale de comunicare, mai ales prin intermediul neutrilor. Printre altele, situația prizonierilor și mai ales a invalizilor aflați în detenție, cei mai vulnerabili dintre captivi, era în atenția puterilor aflate în conflict. Semnarea armistițiului între România și Puterile avea să deschidă calea negocierilor directe și deschise.

Repatrierea invalizilor

O Convenție asupra schimbului de prizonieri de război invalizis-a semnat la 4/17 ianuarie 1918, la Focșani, între o delegație germano-austro-ungaro-turco-bulgară și o delegație română. Era considerat prizonier de război orice persoană care în momentul capturării se afla în serviciul uneia dintre puterile beligerante, indiferent de grad. Părțile semnatare se obligau să schimbe prizonierii de război invalizi ai Puterilor Centrale, deținuți în Moldova, cu prizonierii invalizi români aflați în teritoriile Puterilor Centrale și în teritoriul ocupat al României. Prizonierii Centrali urmau să ajungă în țările lor, în vreme ce prizonierii români care proveneau din teritoriul ocupat aveau să rămână, liberi, în această zonă. Erau avuți în vedere prizonierii români invalizi, răniți și bolnavi care nu zăceau în pat și nu aveau nevoie de îngrijiri ulterioare. Cei care aveau nevoie de tratament urmau să rămână în stabilimentele în care se aflau, iar după însănătoșire aveau să fie trimiși în județele lor. Dacă familiile lor erau evacuate în zona administrației militare sau dacă aveau rude acolo, la cererea lor, prizonierii invalizi puteau fi trimiși în același loc.

Schimbul de prizonieri se realiza pe baza protocolului Conferinței de la Copenhaga, din octombrie 1917. Puteau fi schimbați prizonierii care intrau în diferite categorii de invaliditate, precum pierderea parțială sau totală a unui membru, cel puțin a unei mâini sau a unui picior, pierdera posibilității de folosire a cel puțin unui membru, leziuni la coloana vertebrală sau creier, pierderea totală a vederii sau a unui ochi, rănirea gravă la față, suferințe permanente prin rănirea în plămâni, abdomen sau bazin, tuberculoză, tulburări mintale, boli care aveau nevoie de cel puțin un an pentru vindecare. Urmau să fie trecute în liste toate persoanele, indiferent că se aflau în lagăre, spitale, șantiere sau închisori, exceptând cazurile de omucidere.

Prizonierii care se estima că intrau în această categorie aveau să fie examinați de o comisie stabilă formată din trei medici ai țării care deținea prizonierii. De asemenea, au fost constituite alte două comisii mobile, una pentru Moldova, cu doi medici neutri, desemnați de Centrali, și doi medici desemnați de guvernul român, și o comisie pentru teritoriul Puterilor Centraleși pentru teritoriul ocupat, formată din doi medici neutri desemnați de guvernul român și doi medici desemnați de Centrali. Aceste comisii mobile aveau drept atribuții examinarea prizonierilor care erau transportabili și vizitarea prizonierilor care se încadrau în prevederile Convenției, pentru a stabili câți aveau să fie schimbați. Comisiile aveau dreptul de a cerceta registrele și listele lagărelor de prizonieri. Puteau exista reveniri într-un interval de 20 de zile. Deciziile se luau prin votul medicilor. În teritoriile Puterilor Centrale și în teritoriul ocupat al României au funcționat mai multe asemenea comisii.

În privința termenului, schimbul de prizonieri avea să înceapă cel mai târziu la 10 februarie 1918, independent de examinarea Comisiei mobile, în zona Mărășești-Făurei. Între ultima stație de cale ferată controlată de români și ultima stație controlată de germani transportul avea să se facă în automobile sanitare, iar șoferii și însoțitorii aveau să fie neînarmați. Imediat după sosirea la destinație, invalizii aveau să fie luați în primire de către comisiile speciale care așteptau în gări.

Li se permitea prizonierilor invalizi să ia cu ei bagaje restrânse, câte 50 kg ofițerii și 25 kg soldații. Puteau fi luate doar obiecte personale, pentru care dreptul de proprietate era evident sau putea fi dovedit. Bagajele erau sigilate în prezența proprietarilor, iar acestora li se elibera o adeverință. Încărcate în trenuri, bagajele le erau restituite prizonierilor la ajungerea la destinație. Existau și bunuri care nu puteau fi luate atunci, de aceea ele erau trecute în registre speciale. Prizonierii primeau o recipisă, iar bunurile aveau să le fie restituite la sfârșitul războiului prin intermediul Crucii Roșii. Bunurile private ale prizonierilor decedați sau evadați erau predate cu ocazia acestor schimburi, ele urmând a fi transmise celor care aveau drepturi în acest sens.

Austro-Ungaria s-a declarat de acord să transporte în Franța, via Elveția, 1.600 de prizonieri români grav răniți, aflați în lagărele austro-ungare. Ca urmare a aranjamentelor încheiate între România și Germania, au fost repatriați 2.191 de infirmi și invalizi români.

Prizonierii invalizi din Bulgaria au fost transportați în care trase de boi până la cea mai apropiată cale ferată, de unde au fost urcați în trenuri cu vagoane de marfă. Destinația era Rusciuk (azi Ruse). Erau zeci și zeci de invalizi: „șchiopi, ciungi, ologi, chiori și orbi” (G. Banea). O comisie mixtă – cu câțiva bulgari, inclusiv doi medici, și un român, prefectul de Prahova – i-a selectat pe prizonierii români invalizi aduși la Rusciuk. Trecuți peste Dunăre, la Giurgiu, invalizii români au fost preluați de Crucea Roșie Română. Îmbăiați și deparazitați, foștii prizonieri au primit haine provenite din donații, apoi mâncare din belșug. Au stat o vreme în carantină la Giurgiu.

În contextul tratativelor pentru încheierea păcii între România și Puterile Centrale, în martie 1918 au avut loc discuții pentru încheierea unei convenții între cele două părți, în baza căreia urma să aibă loc repatrierea prizonierilor fiecărei puteri semnatare. Puterile Centrale solicitau ca românii să-i predea imediat pe prizonierii și internații germani, austro-ungari, bulgari și turci aflați în Moldova, în schimbul eliberării prizonierilor români care se găseau în teritoriul ocupat, al căror număr era estimat în acel moment la 18.000. Această cifră era departe de realitate, prizonierii români aflați în lagărele din teritoriul ocupat fiind de câteva ori mai numeroși.

Prin Convenția încheiată între cele două părți, la 23 martie 1918, erau considerați prizonieri de război – la fel ca în cazul Convenției din 4/17 ianuarie 1918 (vezi supra) – toți cei care, indiferent de gradul lor, în perioada captivității se aflau în serviciul puterilor semnatare. Prizonierii de război Centrali aflați în Moldova urmau să fie schimbați cu prizonierii de război aflați în teritoriile Puterilor Centrale sau în teritoriul ocupat al României. Ofițerii prizonieri aveau să fie repatriați cu primele transporturi.

Prizonierii români din Austro-Ungaria și Germania urmau să fie repatriați către Moldova prin Burdujeni sau Ghimeș-Palanca, iar către Muntenia prin Vârciorova sau Turnu Roșu. Cei din Bulgaria și Turcia aveau să fie repatriați prin Zimnicea, Giurgiu sau Galați. Puterile Centrale aveau să-i elibereze mai întâi și să-i trimită la casele lor pe prizonierii români originari din Muntenia și care în acel moment se aflau acolo. Austro-Ungaria începea să repatrieze prizonierii de război originari din Moldova, Muntenia și Dobrogea, operațiunea urmând a se încheia în termen de șase-șapte săptămâni. Tot șase-șapte săptămâni avea să dureze și repatrierea din Germania. Repatrierea tuturor prizonierilor români din Bulgaria era prevăzută a se încheia în nouă săptămâni, în vreme ce a celor din Turcia avea să dureze trei săptămâni. În punctele de predare a prizonierilor se înființau comisii mixte, compuse din ofițeri ai Puterilor Centrale și din ofițeri români. Predarea prizonierilor se făcea conform unor liste, în care erau trecute regimentul, domiciliul din timp de pace și localitatea unde voia să meargă prizonierul. Identitatea prizonierilor avea să fie stabilită de comisiile respective cu ajutorul listelor.

Cum s-a întâmplat și în alte situații asemănătoare, ceea ce se asumase sub semnătură nu s-a respectat întocmai, înregistrându-se diferențe notabile între țările semnatare.

Semnarea Tratatului din 28 octombrie 1920 și recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România nu au încheiat disputa politica și diplomatică asupra acestei probleme. Obținerea acordului din partea Marilor Puteri a format convingerea subiectivă a clasei politice din România că chestiunea basarabeană era astfel definitiv soluționată. Pentru partea română ratificarea tratatului și negocierile subsecvente cu URSS erau considerate a fi probleme secundare în comparație cu efortul de convingere a Puterilor Aliate că Basarabia este românească. În realitate, lucrurile au fost mult mai complicate.

În anii ce au urmat semnării tratatului, acest document a fost ratificat de patru din cele cinci puteri semnatare (România, Marea Britanie, Franța și Italia). Două dintre Marile Puteri învingătoare în Primul Război Mondial – Japonia și Statele Unite – au manifestat reținere față de actul de la Paris. Japonia l-a semnat, dar a refuzat să-l ratifice, în timp ce SUA s-au retras de la Conferința de Pace fără a subscrie la majoritatea acordurilor europene, inclusiv la Tratatul de la Versailles și cel de creare a Ligii Națiunilor.

Între timp, Marile Puteri europene, rând pe rând, vor recunoaște Sovietele, fără să mai ceară Moscovei recunoașterea Tratatului de la Paris, motiv care-l făcea pe Nicolae Titulescu să constate că „la noi s-a comis greșeala de a considera acest tratat ca o sursă de drept cu condiția ca el să fie ratificat de semnatari”. În cele ce urmează, vom iniția o serie de publicații asupra acestui proces complex de ratificare a tratatului sau protocolului basarabean, care ne va descoperi o latură puțin cunoscută a bătăliei politice și diplomatice pe care statul român a purtat-o pentru Basarabia în perioada interbelică.

Primele ratificări, așa cum era și firesc, au venit din partea ambelor camere ale Parlamentului României – Senatul și

Adunarea Deputaților, care în aprilie 1922, într-o ambianță festivă, l-au desemnat pe Gherman Pântea, fost deputat al Sfatului Țării, raportor în această chestiune. La 14 aprilie, chiar înaintea României, Tratatul de la Paris era ratificat de Parlamentul Marii Britanii. Faptul că aceste ratificări au venit cu o întârziere de doi ani, denotă, mai ales în cazul României, încrederea că Unirea Basarabiei fusese întărită definitiv prin convenția din 28 octombrie 1920, ratificarea fiind considerată un aspect colateral al acestui demers diplomatic.

În mod paradoxal, importanța ratificării acestui tratat a luat amploare pe măsură ce Uniunea Sovietică va fi recunoscută, rând pe rând, de puterile lumii, fapt ce i-a întărit poziția sa internațională, iar odată cu aceasta și pretențiile revizioniste în raport cu vecinii. După tentativele nereusite de a obtine în cadrul conferințelor internaționale o soluționare generală a problemei ruse, statele europene au revenit la vechile metode antebelice, tratând direct cu Moscova. Speculând interesele statelor occidentale de a regăsi în Rusia o piață de export, cât și rivalitățile politice între principalele puteri europene, Uniunea Sovieticaa reușit către finele anului 1924 reluarea raporturilor diplomatice și comerciale cu majoritatea statelor europene.

Primele care au recunoscut guvernul sovietic au fost statele limitrofe: recunoașterea Sovietelor de către Polonia în 1921, fusese precedată de cea a Finlandei, Estoniei și Letoniei în 1920. Afganistanul si Turcia au recunoscut și ele Uniunea Sovietica în 1921, anul când s-a profilat o apropiere sovieto-turcă ce a marcat decisiv relațiile dintre cele două state în perioada interbelică.

La începutul anului 1924, evenimentele s-au precipitat, șeful noului guvern laburist britanic, R. MacDonald, anuntând că unul din primele acte ale cabinetului său, va fi recunoașterea Uniunii Sovietice. La 1 februarie 1924, Marea Britanie remitea guvernului sovietic o notă prin care arăta că guvernul englez recunoaşte Uniunea Sovietică în calitate de guvern de jure „a teritoriilor care recunosc puterea sa”, iar aceasta înseamnă valabilitatea automată a tratatelor antebelice, cu excepţia celor a căror termen expirase.

Nota de răspuns a guvernului sovietic lăsa să se întrevadă perspectiva modificării politicii externe sovietice în perioada imediat următoare. Deşi se declara satisfăcut de formularea de ansamblu a notei, guvernul sovietic a ţinut să precizeze că recunoaşterea sa de jure de către Marea Britanie trebuie făcută asupra „tuturor teritoriilor fostului Imperiu Rus cu excepţia celor care s-au separat cu acordul guvernului sovietic şi pe teritoriul cărora s-au format state independente”. Consecinţele acestei formulări nu vor întârzia să apară în politica externă sovietică, mai ales în raport cu Basarabia și România.

În același context, discuțiile angajate la Roma între reprezentantul sovietic N. Iordanski şi liderul italian Benito Mussolini s-au sfârşit prin semnarea unui tratat italo-rus, una din prevederile sale fiind recunoaşterea de jurea guvernului sovietic.

La 7 februarie 1924, B. Mussolini adresa Comisarului pentru afaceri externe al URSS, Gheorghi Cicerin, o notă prin care anunţa că, începând cu această dată, relaţiile politice între cele două state sunt restabilite definitiv. Comentând reluarea relaţiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Italia, ziarul „Mondo” scria: „Pe arena diplomatică a Europei postbelice apare o mare putere care nu a semnat tratatul de la Paris. Italia şi Anglia aduc în Europa un stat care nu a semnat tratatele de pace şi nici nu face un cult din respectarea lor, şi chiar dacă Franţa va rămâne intransigentă faţă de URSS, aceasta din urmă, prin Anglia şi Italia, îşi va face simţită influenţa în problemele europene”. Consecința imediată a politicii celor două puteri europene a fost recunoașterea statului sovietic într-o perioadă relativ scurtă de încă cinci state europene.

La 22 februarie 1924, ministrul Austriei la Moscova, în nota către Gh. Cicerin, făcea cunoscută hotărârea guvernului său de a relua relațiile diplomatice cu Uniunea Sovietică. La 15 februarie 1924 - Norvegia, iar la 15 martie 1924 - Suedia, recunoşteau prin notele sale URSS. La rândul său, trimisul Greciei la Berlin, prin nota din 8 martie 1924, remisă împuternicitului URSS, anunţa că „guvernul Greciei, recunoaşte oficial guvernul sovietic”, fiind gata de a relua relaţiile diplomatice între cele două state.

Japonia şi România erau singurele state limitrofe cu Uniunea Sovietică care nu restabiliseră relaţiile cu guvernul sovietic. Întârzierea recunoaşterii era condiţionată de soluţionarea prealabilă a problemelor în suspensie. Spre deosebire de celelalte state care au stabilit relaţii normale cu Moscova, problemele care divizau Uniunea Sovietică pe de o parte, de Japonia şi de România, pe de alta, erau înainte de toate teritoriale.

În ceea ce priveşte Japonia însă, se contura tot mai mult o apropiere a acesteia de URSS, Contele Kato, noul prim-ministru al Japoniei, ordonând retragerea trupelor japoneze de pe insula Sahalin, prezenţa lor fiind un motiv de conflict cu Moscova. După cum relata reprezentantul sovietic L. Karahan, însărcinat să poarte tratativele sovieto-nipone din martie 1924, principiile pe care urma să se stabilească apropierea între cele două state erau: anularea tuturor vechilor tratate, cu excepţia celui de la Portsmund, anularea datoriilor pe care Uniunea Sovietică le avea către Japonia în schimbul concesiilor economice în Sahalin şi Siberia Orientală şi abţinerea de la propagandă şi activitate ostilă. Negocierile bilaterale între aceste state au dus la semnarea tratatului din 1925 dintre Japonia şi URSS, iar acest fapt nu este lipsit de importanţă pentru România, luând în consideraţie că Japonia era unul din semnatarii protocolului din 28 octombrie 1920, a cărui lipsă de ratificare punea în pericol valabilitatea sa.

Recunoaşterea statului sovietic de către România era condiţionată de problema Basarabiei. Influenţat de Londra, guvernul de la Bucureşti a adresat Moscovei la 16 ianuarie 1924 o notă prin care făcea cunoscută dorinţa de reluare a relaţiilor diplomatice, cerând precizarea ansamblului problemelor ce urmau a fi discutate. Răspunsul sovietic exprima dorinţa de a discuta toate chestiunile şi propunea alegerea locului pentru tratative. În urma unor schimburi de note, cele două părţi au convenit să stabilească pentru viitoarele tratative româno-sovietice oraşul Viena, luând în consideraţie disponibilitatea guvernului austriac de a accepta convocarea unei conferinţe sovieto-române pe teritoriul său.

Dintre Marile Puteri, numai Statele Unite şi Franţa s-au

abţinut de la reluarea relațiilor cu statul sovietic. Preşedintele american Calvin Coolidge a declarat că nu va relua raporturile cu un guvern care nu recunoaşte datoriile predecesorilor săi şi care continuă să favorizeze propaganda revoluţionară într-o ţară străină.

Atât clasa politică, cât şi opinia publică franceză erau dezbinate în atitudinea ce trebuia adoptată faţă de Uniunea Sovietică. Un curent opta pentru recunoaşterea imediată din motive de oportunitate politică şi economică. Celălalt curent se declara împotrivă, deoarece guvernul sovietic nu era în stare să adopte principiile elementare ale democrației și ale drepturilor omului, dar în realitate pentru că refuza să întoarcă datoriile către statul francez.

Într-o notă analitică din 2 februarie 1924 a Ministerului Afacerilor Străine al Franței pentru președintele Consiliului de Miniștri, Raymond Poincaré, se menționa că era puțin probabil ca ratificarea Tratatului Basarabiei să creeze un obstacol în calea stabilirii relațiilor normale între Franța și Rusia, fiind luat ca exemplu cazul Marii Britanii care ratificase acordul la 14 aprilie 1922 și care acum era pe punctul de a recunoaște Sovietele. Ratificarea era necesară, înainte de toate, pentru bunele relații cu România care se simțea „extrem de jenată” de lipsa ratificării franceze, mai ales, din perspectiva viitoarelor negocieri cu URSS. „Pare că momentul de a-i oferi (României – n.a.) această satisfacție a sosit, pentru a risipi o neînțelegere care, agravând-se, nu va putea decât să încurajeze, în detrimentul nostru, activitatea din ce în cea mai largă în această țară a Marii Britanii”, era concluzia Quai d’Orsay.

După ce marele ziar francez „Le Temps” a cerut Parlamentului să urgenteze ratificarea Tratatului Basarabiei, depus la Camera Deputaților încă la 7 iulie 1922, într-un editorial din „Universul” se menționa că întârzierea ratificări franceze „nu poate fi interpretată ca o rea dispoziție a Franței față de România, deoarece interese de ordin superior dictează aliaților o politică solidară și pe cât de posibil comună, precum și o atitudine definită și fermă față de republica sovietică rusă”. „Universul” găsea util ca Tratatul de la Paris să fie ratificat de Franța până la deschiderea conferinței de la Viena.