Pentru majoritatea cunoscătorilor istoriei anului 1918 și a proceselor care au condus la Unirea Basarabiei cu România, data de 27 noiembrie 1918 înseamnă înainte de toate votarea de către Sfatul Țării a Unirii necondiționate, care punea astfel capăt scurtei perioade de autonomie a Basarabiei în cadrul statului român. Dar pe lângă adoptarea acestei decizii, ședință istorică va aproba dizolvarea Sfatului Țării, care-și încheia astfel misiunea politică, și vota reforma agrară, care s-a dovedit a fi principala problemă politică și socială a Basarabiei a momentului. Sub denumirea „Proiectul legii de reformă agrară pentru Basarabia”, publicat în ziarul „Sfatul Țării” din 30 noiembrie 1918, această lege va sta la baza Decretului-lege referitor la exproprierea pământurilor cultivate în Basarabia, adoptată la 22 decembrie 1918, și, în definitiv, a Legii de reformă agrară pentru Basarabia, din 13 martie 1920. Regulamentul de punere în aplicare a Legii a fost adoptat la 29 octombrie 1920, modificat ulterior prin decretele regale din 1 și 12 iulie 1921.
Până la acel moment însă, a existat o intensă pregătire și multiple dezbateri în Comisia Agrară, atât între diferitele fracțiuni care o alcătuiau, cât și cu experții români, detașați din Vechiul Regat pentru ajutor. În cuvântarea ținută la 25 iunie 1918 în Parlamentul României, Ion Inculeț a spus că legea pentru reformă agrară putea fi gata doar în ianuarie 1919, dar precipitarea evenimentelor, odată cu apropierea sfârșitului războiului mondial, a grăbit activitatea și deciziile Comisiei. Acest lucru fostul președinte al Sfatului Țării avea să-l menționeze în ședința din 23 mai 1918, când la replica unor deputați privind dificultățile elaborării reformei, constata că ianuarie 1919 era un termen prea mare și îi îndemna pe aceștia să se grăbească, pentru că cel târziu „la începutul toamnei problema agrară trebuie să fie rezolvată”.
Personalitățile Centenarului: Anton Crihan (1893 - 1993) - președintele Comisiei Agrare din Sfatul Țării
Personalitățile Centenarului:
Anton Crihan (1893 - 1993) - președintele Comisiei Agrare din Sfatul Țării
Anton Crihan a fost unul din cei mai tineri deputați ai Sfatului Țării (avea 24 de ani) și cel mai longeviv deputat al primului parlament basarabean (a trăit 100 de ani). Pe lângă aceasta, Crihan a fost subsecretar de stat al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Moldovenești (1917), iar după retragerea lui V. Țîganko va deveni președintele Comisiei Agrare, cel care la 27 noiembrie 1918 va prezenta în Sfatul Țării legea agrară din Basarabia.
El este reprezentantul celei de-a treisprezecea generații, pe linie bărbătească, al vechii familii de boieri români moldoveni, prima mențiune reoferindu-se la timpul domniei lui Stefan cel Mare. Cartea domnească de întăritură de la Constantin Movilă voievod afirmă că străbunii lui Anton Crihan onorau titlul boieresc de „paharnic”.
S-a născut în Sângerei, județul Bălți. A studiat la un liceu din Bălți, unde face cunoștință cu Ion Pelivan, lider al românilor localnici. În toamna anului 1914 ajunge student la Odessa, la Facultatea de Economie. Foarte curând este nevoit să întrerupă studiile pentru a participa la război. Având gradul de ofițer, pleacă la Bârlad la Comandament, unde face cunoștință cu societatea românească de peste Prut. În iunie 1917 Anton Crihan, fiind unul din cei care a elaborat Statutul Cohortelor Moldovenești, devine întemeietorul și conducătorul acestor prime formațiuni militare ale românilor basarabeni. A fost participant activ al celor mai importante evenimente din Basarabia anilor 1917-1918, membru al Biroului pentru alegerea și organizarea Sfatului Ţării, apoi deputat în acest for din parte Congresului Militarilor Moldoveni.
La 27 martie 1917, în calitate de deputat în Sfatul Ţării votează Actul Unirii Basarabiei cu România. În legătură cu acest eveniment avea să declare: „Am fost ales de multe ori în Guvernul României și cunosc democrația SUA, însă n-am cunoscut mai mare democrație decât acea din momentul hotărârii Sfatului Ţării pentru Unirea din martie 1918”.
După Unire va fi deputat în Parlamentul României (1919, 1920, 1922, 1932), subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor (1932-1933), profesor la Universitatea Politehnică din Iași și la Facultatea de Agronomie din Chișinău (1934-1940). Își susține teza de doctorat în economie la Universitatea Sorbona din Paris în 1934.
În anii de după război emigrează din România în Iugoslavia, apoi la Paris și într-un final se stabilește în Statele Unite. A decedat în Saint-Louis, Statele Unite, dar la dorința sa testamentară, a fost înmormântat în Chișinău (în Cimitirul Central).
Prima mare dezbatere a Comisiei era legată de caracterul proprietății și originile ei etnice. Potrivit estimărilor existente, per total pe provincie, proprietatea țărănească ocupa 48.6 % din suprafață, restul pământului, adică 51.4 % revenea marilor proprietari, statului și mănăstirilor. O treime din marea proprietate aparținea moșierilor de origine românească, restul fiind distribuită, în ordinea importanței, proprietarilor de origine rusă, germană, bulgară, armeană, poloneză și greacă. Diferențe majore erau între caracterul proprietății la nordul și la centrul Basarabiei și cea de la sud. În primul caz, procentul mediu al marii și micii proprietăți, raportat la suprafața totală, era de 54.3 % și 37.2 %, adică moșierii aici aveau mai mult pământ. Invers stăteau lucrurile la sud, unde proporția era de 33 % și 59.3 %, adică țăranii posedau mai mult pământ.
În urma dezbaterilor aprinse din Comisie, care veneau în continuarea discuțiilor avute asupra acestui subiect încă din decembrie 1917, a fost respinsă definitiv ideea de socializare a pământului. Varianta de compromis a fost susținerea gospodăriilor mijlocii, fiind propus un minim de 50 de desetine de pământ pentru fiecare proprietar, restul pământului urmând a fi expropriat cu despăgubire. Ulterior, Sfatul Țării a modificat această propunere radicală, mărind lotul rămas în posesia proprietarului la un teren minim de 100 ha.
Transferarea treptată a soluționării problemelor de administrare a pământului în competența Directoratului de Agricultură, suplimentat cu specialiști din Vechiul Regat, a sporit competențele economice ale acestui organ. La 1 august 1918 Directoratul a creat Serviciul Consilierilor Agricoli, instituție care avea drept scop organizarea agriculturii basarabene și, în special, repartizarea pământului din fondul de arendă. Basarabia a fost împărțită în 30 de regiuni agricole în baza criteriului administrativ, unde activau 9 consilieri agricoli și 18 agronomi regionali.
Forțată de autorități și circumstanțe, Comisia agrară anunță în septembrie, împreună cu Comisia Constituțională, că își vor încheia lucrările până la 1 octombrie 1918, astfel ca în acel moment Parlamentul să-și poată relua lucrările. După cum nota oficiosul „Sfatul Țării”, această promisiune nu era deloc realistă, întrucât Comisia Agrară, mai avea multe de făcut și cu toate că a lucrat intens, proiectul de lege agrară a putut fi prezentat în parlament abia în seara zilei de 26 noiembrie 1918 și votat a doua zi. Într-un mod curios, chiar dacă președintele ambelor Comisii Agrare a fost Vladimir Țîganko, liderul Fracțiunii Țărăniste, în Sfatul Țării proiectul a fost prezentat de către Anton Crihan, care trece în multe documente și scrieri drept președintele Comisiei Agrare, iar în poza epocală care reflectă momentul de vot al legii privind reforma agrară, Crihan ocupă poziția centrală. Către acel moment, V. Țîganko va semna scrisoarea de protest din 20 noiembrie 1918, care s-a expus contra anulării condițiilor Unirii, iar la scurt timp va părăsi Basarabia, devenind unul din cei mai aprigi contestatari ai Unirii.
Proiectul de lege prevedea exproprierea tuturor terenurilor cultivabile, inclusiv a pământurilor ce aparținuseră Coroanei, statului rus, cele închinate mănăstirilor din străinătate, toate pământurile zemstvelor, orașelor și comunităților urbane și pământurile supușilor străini. Pământurile expropriate alcătuiau Fondul Basarabean de pământ al statului.
Prin decretul regal deja menționat, se înființa o instituție specială de stat, denumită „Casa Noastră”, condusă de A. Cardaș, care avea statut de persoană juridică și se bucura de autonomie deplină. Atribuțiile instituției includeau absolut toate lucrările ce țineau de sistematizarea fondului rural, cadastrare, lucrări tehnice de despăgubire, etc. „Casa Noastră” urma să judece și să decidă în ultimă instanță asupra litigiilor nerezolvate de Comisiile Județene de expropriere și împroprietărire.
Reforma agrară din Basarabia, la fel ca și cea din Transilvania, a avut un caracter mai radical decât cea din Vechiul Regat și Bucovina. Așa cum observă Keith Hitchins, posesia pământului și diferențele naționale nu putuseră fi separate în primele două provincii, dominate de atmosfera revoluționară intensă de la sfârșitul războiului mondial.
Copilul din fașă a revoluției basarabene, reforma agrară a trecut ca un fir roșu prin toată istoria anilor 1917-1918, devenit un punct focal al intereselor clasei politice, țărănimii și marilor proprietari, indiferent de formele și regimurile politice schimbătoare ale perioadei. Fie că a fost vorba de Guvernul Provizoriu al Rusiei, Republica Democrată Moldovenească sau Regatul României. Aceasta a constituit, alături de votarea Unirii Basarabiei cu România, cea mai importantă realizare a Sfatului Țării și dovadă exemplară de realizare a unei promisiuni politice față de locuitorii acestei provincii. Prin reforma agrară, elita politică a Basarabiei și-a arătat atașamentul față de interesele țărănimii basarabene, iar autoritățile române au demonstrat capacitatea de a înțelege aceste interese și au dat credit oamenilor politici ai Basarabiei care au făcut Unirea.
