1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Reașezări politice în Republica Democratică Moldovenească la începutul anului 1918

După intrarea trupelor române în Chișinău, în ianuarie 1918, în cercurile politice ale Republicii Democratice Moldovenești au apărut tensiuni legate de modul în care fusese gestionată criza provocată de încercarea de preluare a puterii de către bolșevici, dar și atitudinea față de diviziile trimise de guvernul de la Iași.

Contestat, cabinetul Erhan și-a dat demisia, care i-a fost acceptată de Sfatul Țării la 14/27 ianuarie 1918. Drept urmare, s-au organizat alegeri în Parlamentul de la Chișinău pentru desemnarea unui nou guvern. În competiție au intrat Pantelimon Erhan, fostul premier, susținut de Fracțiunea Țărănească și de Minoritățile Naționale, și Daniel Ciugureanu, din partea Blocului Moldovenesc. Cel din urmă a câștigat cu un scor strâns poziția de președinte al Consiliului Directorilor Generali.

Medic de profesie, Daniel Ciugureanu se remarcase înaintea Primului Război Mondial prin implicarea alături de alți intelectuali moldoveni din Basarabia în cercul „Deșteptarea”, care avea o orientare națională. Pentru convingerile și acțiunile sale a fost arestat de autoritățile țariste. Colaborator al ziarului Cuvânt moldovenesc, Ciugureanu a fost cofondator al Partidului Național Moldovenesc, în 1917; din partea acestei formațiuni politice a și intrat în Sfatul Țării la sfârșitul aceluiași an.

Prin victoria candidatului său, Blocul Moldovenesc își sporea prestigiul și influența în mod vizibil, și avea să o facă și mai mult în perioada următoare. Noul Consiliu al Directorilor Generali a fost prezentat, incomplet, în fața Sfatului Țării de către Daniel Ciugureanu, la 19

ianuarie/1 februarie 1918: M.G. Savenko la Justiție, Pantelimon Erhan la Învățământul Public, Vladimir Cristi la Afacerile Interne, colonelul Constantin Brăescu la Problemele Militare, Teofil Ioncu la Finanțe, N.N. Bosie-Codreanu la Comunicații, G. Podvinski era Controlor General. Ion Pelivan avea să fie numit mai târziu ministru de Externe, iar Anton Crihan ministru al Agriculturii. Deși unii membri ai Blocului Moldovenesc l-ar fi vrut înlocuit și pe Ion Inculeț din fruntea Sfatului Țării, acesta și-a păstrat poziția ca urmare a unui compromis politic.

În acel moment se părea că basarabenii aveau mai multe opțiuni în privința viitorului lor politic. Prima opțiune era menținerea autonomiei în cadrul unui stat federativ rus. Acest scenariu ar fi avut avantajul legitimității și continuității politice, al recunoașterii internaționale, dar și al existenței unor legături economice și culturale care se stabiliseră și se consolidaseră în ultimul secol. Existau însă și probleme evidente: Rusia era cuprinsă de război civil și de mișcări centrifuge. O altă opțiune era alipirea la Ucraina, care tocmai își proclamase independența (13/26 ianuarie 1918). Însă noua țară avea ea însăși probleme mari de natură politică și economică. În plus, susținătorii ei în interiorul Basarabiei erau foarte puțini, doar între etnicii ucraineni, și nici acolo nu era clar cât de extinsă era ideea pan-ucraineană. Moldovenii în mod clar nu susțineau o asemenea variantă. Soluția independenței avea să se impună în cele din urmă. Unii oameni politici voiau consolidarea statalității Republicii Democratice Moldovenești și realizarea reformelor de care se vorbise insistent în ultimul an, în vreme ce alții vedeau independența doar ca pe un pas spre unirea cu România, de care se simțeau atrași prin limbă, istorie, în general prin ideile naționalismului romantic.

Republica Democratică Moldovenească și-a proclamat independența la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Citită în limba română, apoi în limba rusă, declarația a fost votată în unanimitate de membrii Sfatului Țării. Consiliul Directorilor Generali și-a luat numele de Consiliul de Miniștri, ceea ce se voia o subliniere suplimentară a noului statut al țării. Însă dincolo de retorică (Republica Democratică Moldovenească se declara „de acum înainte și de-a pururea neatârnată”), actul avea să se dovedească mai degrabă formal, fără urmări profunde în privința ordinii interne sau a statutului internațional al teritoriului dintre Prut și Nistru. O delegație moldovenească a fost trimisă la Iași, pentru a aduce la cunoștința Aliaților noua realitate politică de la Chișinău. Aliații au dat asigurări că recunosc independența noului stat, însă numai prin viu grai.

În lucrări memorialistice, unii dintre participanții la evenimentele din Basarabia la începutul anului 1918 aveau să considere că proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești „era o etapă premergătoare marelui act al unirii” (Gherman Pântea). Fie în timpul desfășurării evenimentelor, fie la ani buni după ce Basarabia devenise parte componentă a României, mai mulți participanți sau observatori ai evenimentelor – din dreapta și din stânga Prutului – aveau să noteze în lucrări diverse, cu caracter memorialistic și/sau istoric (Ștefan Ciobanu, Gurie Grosu, Ion Nistor, Onisifor Ghibu ș.a.), că Republica Democratică Moldovenească nu ar fi putut rămâne independentă, din motive interne și externe, așadar că singura soluție era unirea cu România.

Ion Nistor a sintetizat acest punct de vedere în Istoria Basarabiei. Potrivit lui Nistor, „toți bunii patrioți români din Basarabia erau încredințați că singura soluție a problemei politice a patriei lor nu putea fi alta, decât unirea [subl. I.N.; nota D.D.] ei cu vechea Moldovă, din trupul căreia fusese ruptă de ruși, cu o sută de ani în urmă”. Același autor afirma că trei lucruri ar fi contat: 1) „gândul ascuns” al reunirii care, credea el, sălășluia în sufletul tuturor moldovenilor; 2) prezența armatei române; 3) propaganda națională („de trezire și redeșteptare”) susținută de intelectualii din România, Ardeal și Bucovina, care se găseau în Basarabia, în Chișinău, dar și în alte centre de la est de Prut. Toate acestea ar fi trezit ideea solidarității naționale și de unire cu „patria-mamă”.

Ideile lipsei de viabilitate a Republicii Democratice Moldovenești și inevitabilitatea unirii acesteia cu România erau vehiculate în cercurile guvernamentale românești în primul trimestru al anului 1918. Stau dovadă în acest sens, spre exemplu, jurnalul lui Alexandru Marghiloman și memoriile lui I.G. Duca. Potrivit aprecierilor lui I.G. Duca, proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești ar fi fost „primul act al unirii dorite, firești și fatale cu patria mumă”. Trimiterea trupelor române în Basarabia, în ianuarie 1918, împlinise în realitate unirea, scria Duca. Și tot el adăuga în memoriile sale: „totuși nu am vrut nici atunci să-i dăm o concretizare formală, ca să nu apară în fața opiniei publice ca o cucerire prin arme [subl. D.D.], când interesul cauzei cerea neapărat un act voit și liber consimțit de către populația basarabeană, pe baza principiului autodeterminării popoarelor”. Ceea ce părea să intereseze mai mult era imaginea, impresia de „liber consimțământ”, nu realitatea de facto.

Altfel spus, românii voiau să preia regiunea, dar voiau în același timp ca acțiunea să fie legitimată printr-o adeziune locală, dacă nu entuziastă, atunci cel puțin formală. Duca avea să aprecieze că la 27 martie 1918 doar „s-a desăvârșit” unirea Basarabiei cu România. Înainte de actul de la Chișinău, „totul era pregătit și hotărât până în cele mai mici amănunte”. Potrivit aceluiași memorialist, unirea era „o inexorabilă fatalitate”. Nu este mai puțin adevărat că, după 27 martie 1918, arogarea meritelor unirii Basarabiei cu România de către Marghiloman i-a iritat pe liberali.

Perspectivele post-factum ale memorialiștilor sau istoricilor angajați cu privire la includerea Basarabiei în Regatul României, prin liber consimțământ, nu iau însă în calcul câțiva factori. În primul rând că unirea cu România avea puțini aderenți în Basarabia la începutul anului 1918, deși opțiunea câștiga teren, într-un context internațional și intern în schimbare. Rusia era cuprinsă de anarhie, Ucraina își declarase independența și avea pretenții asupra Basarabiei, iar România controla de facto regiunea, trupele ei aflându-se în număr important la răsărit de Prut. În plus, Centralii dăduseră mână liberă României în Basarabia. Tocmai pentru ca încorporarea Basarabiei să nu apară ca un schimb cu Dobrogea, pe care Germania și Austro-Ungaria voiau să o dea măcar în parte Bulgariei, guvernul de la Iași a evitat luarea Basarabiei în ianuarie-februarie 1918. În luna martie a aceluiași an contextul avea să se schimbe.

În veacul care s-a scurs de la evenimentele petrecute în martie 1918, soldate cu intrarea Basarabiei în componența României, s-au aflat în competiție diverse versiuni asupra celor întâmplate, variate interpretări. Reconstituirea și interpretarea unui subiect istoric depind nu doar de fapte, deși poate în primul rând ar trebui să depindă de acestea, ci și de identități diferite, de valorile asumate, conștient sau nu, de cercetători.

Este o afirmație banală, dar esențială pentru a înțelege bagajul cultural cu care ne apropiem de trecut. Pentru că trecutul este pentru cei mai mulți „o țară străină”, „o lume necunoscută”. În grade diferite, cu intensități diferite, interpretările politico-ideologice lasă deoparte faptele incomode, zonele gri, interesul lor fiind simplificarea și instrumentalizarea.

Din perspectiva acestor abordări, istoriografia nu are atât darul de a reconstitui și explica, ci de a învăța, de a educa națiunea construită romantic sau clasa definită în spiritul leninismului. Nimic altceva nu contează pentru perspectivele teleologice.

Ceea ce s-a întâmplat la 27 martie/9 aprilie 1918 nu a scăpat polemicilor purtate mai ales între istoricii fideli în primul rând unor programe ideologice și doar în secundar susținători ai unui demers critic, fie că este vorba de cei din România, Uniunea Sovietică, Republica Moldova sau Rusia.

Sursele existente – documente, mărturii ale participanților, publicații periodice – sunt contradictorii. La o sută de ani de la evenimente, faptele sunt acoperite de un munte de steril interpretativ. O atenție mai mare la fapte, inclusiv la cele neconvenabile marilor narațiuni, ne poate ajuta să înțelegem un trecut altfel oricum complicat, încărcat de interpretări incompatibile, instrumentat politic și ideologic.

Chiar dacă o „grilă de lectură” devine dominantă, hegemonică într-un anumit spațiu prin „idei preluate de-a gata”, prin repetiție, nu înseamnă că ea și rezistă unei perspective critice. Istoricul nu este dator să cauționeze actele sau afirmațiile celor din trecut. Dimpotrivă, sarcina lui este pur și simplu să înțeleagă și să comunice pe înțeles ceea ce s-a întâmplat în acel trecut în legătură cu un anume subiect.

Perspective concurente

În jurul evenimentelor din 27 martie/9 aprilie 1918 există mai multe perspective istoriografice. Unele s-au conturat la scurtă vreme după producerea evenimentelor, altele sunt de dată recentă. Nu întotdeauna este vorba de delimitări tranșante, în timp unii autorii schimbându-și sau nuanțându-și opiniile, fie din considerente politice, fie profesionale.

Perspectiva națională românească s-a constituit încă din perioada interbelică, a fost reluată timid în național-comunism și amplificată în postcomunism, atât în România, cât și în Republica Moldova. Această perspectivă a livrat în timp multe lucrări. Cel mai adesea, ele preiau discursul actanților, îndeosebi cel post-factum, sau al istoriografiei militante din epocă. Istoriografia pare să nu mai aibă menirea de a explica, ci mai degrabă de a justifica ceea ce s-a întâmplat, eventual să (re)anime o orientare politică. Pentru interpretarea „patriotică”, unirea Basarabiei cu România, din martie 1918, pare de la sine înțeleasă. Ea venea din străfundurile istoriei și aștepta doar momentul să se producă. Este vorba, evident, de o interpretare predominant teleologică.

Tot în perioada interbelică s-a conturat și perspectiva sovietică, prin opoziție cu cea națională românească. Rolul ei a fost propagandistic, politic, menit a servi intereselor Kremlinului în „recuperarea” Basarabiei și „reintegrarea” acesteia în Uniunea Sovietică. Pentru reprezentanții acestui curent, Basarabia a fost ocupată de România în ianuarie 1918, guvernul de la Iași nu a respectat înțelegerea Racovski-Averescu, iar prin „trădarea” Sfatului Țării, Republica Molsdovenească a fost încorporată în regat. „Reparația” ar fi venit abia în 1940, prin „eliberarea” și includerea parțială a regiunii în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Fragmentar, această perspectivă este perpetuată în prezent în mediul istoriografic rus dominant.

Perspectiva națională moldovenească (în sens politic) – din RSSM/Republica Moldova – a început să fie promovată de la sfârșitul anilor 1980, dar mai ales după 1991. Această interpretare valorizează îndeosebi perioada existenței Republicii Democratice Moldovenești, atât ca structură autonomă în cadrul unui stat federativ rus, cât și în vremea independenței. Este vorba despre un curent cvasimoldocentric, care a preluat unele idei din perioada sovietică, spre exemplu denunțarea intrării trupelor române în Basarabia, în ianuarie 1918, jocul politic al oficialilor de la Iași, inclusiv presiunile pentru votarea de către cei mai mulți dintre membrii Sfatului Țării a unirii cu România.

Deși cu întârziere, cu o anume „timididate”, s-a conturat și o perspectiva neutră, critică asupra evenimentelor din martie 1918. Aceasta este – sau încearcă să fie – neagajată din punct de vedere politic și să ofere o lectură veridică asupra a ceea ce s-a întâmplat atunci. Istoricii care se înscriu în acest curent interpretativ resping instrumentalizarea istoriei, privilegiază dezbaterea; discursul lor profesional se constituie într-o alternativă la perspectivele teleologice.

Un fapt istoric, mai mulți termeni

În legătură cu evenimentele în discuție, autorii documentelor și memoriilor, istoricii și opinia publică de astăzi, din diverse locuri, au utilizat/utilizează termeni diferiți, care de regulă nu sunt neutri: unire, alipire sau anexiune.

Documentul oficial adoptat de Sfatul Țării, la 27 martie/9 aprilie 1918, conține noțiunea de unire a Basarabiei cu România. Textele, discursurile oficiale românești din perioada interbelică și până astăzi – cu excepția, grosso modo, a primelor două decenii postbelice – au făcut invariabil referire la unire.

Formulele particulare din epocă au fost însă ceva mai nuanțate. Bunăoară, regina Maria nota în jurnalul său despre anexarea Basarabiei, în vreme ce noțiunea de Unire o folosea doar prin utilizarea ghilimelelor. I.G. Duca, membru al cabinetului I.I.C. Brătianu în timpul războiului, avea să rememoreze la un deceniu de la evenimente că trupele române fuseseră trimise dincolo de Prut, în ianuarie 1918, cu gândul la încorporarea Basarabiei în Regatul României, deși din motive tactice momentul „formal” s-a amânat. Cu trimitere la prezența trupelor române în Basarabia între ianuarie-martie 1918, un alt om politic liberal, George Mârzescu nota chiar la 27-28 martie 1918: „Înregistrăm rezultatele ocupațiunei Basarabiei ce guvernul nostru a hotărât la 1 ianuarie”.

Și conservatorii români discutau în ianuarie 1918 despre luarea Basarabiei din „interes superior”. În martie 1918, Constantin Arion, ministru de Externe în cabinetul Marghiloman, avea să vorbească despre posibilitatea anexării Basarabiei de către România în cazul în care basarabenii nu voiau/votau unirea. Arion exprima, fără îndoială, cel puțin conținutul anumitor discuții care se purtaseră în cercurile guvernamentale românești. În vara anului 1918, într-un răspuns pe care generalul Averescu l-a dat în Parlamentul de la Iași la interpelarea ministrului de Externe, același C. Arion, la chestiunea tratativelor cu Racovski, fostul premier român vorbea când de alipirea Basarabiei la România, când de unire. Constantin Kirițescu, autorul primei sinteze privind participarea României la Primul Război Mondial, a utilizat în mod repetat termenul de alipire a Basarabiei. Treptat, în cultura istorică de limbă română s-a impus noțiunea de unire. Termenul de anexare are o istorie ambiguă. El a fost utilizat (și) de istoriografia și propaganda sovietică, iar după 1991 a fost perpetuat în lucrări din fostul spațiu sovietic, inclusiv în Republica Moldova. Noțiunea este însă folosită și de istoricii critici din istoriografiile occidentale, pentru care nu este un construct propagandistic, ci are un înțeles neutru.

Cum au subliniat diverși cercetători, diferiți din punct de vedere ideatic, inclusiv metodologic, evenimentele care au precedat intrarea Basarabiei în componența României au fost complexe și nu lipsite de contradicții.