1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În veacul care s-a scurs de la evenimentele petrecute în martie 1918, soldate cu intrarea Basarabiei în componența României, s-au aflat în competiție diverse versiuni asupra celor întâmplate, variate interpretări. Reconstituirea și interpretarea unui subiect istoric depind nu doar de fapte, deși poate în primul rând ar trebui să depindă de acestea, ci și de identități diferite, de valorile asumate, conștient sau nu, de cercetători.

Este o afirmație banală, dar esențială pentru a înțelege bagajul cultural cu care ne apropiem de trecut. Pentru că trecutul este pentru cei mai mulți „o țară străină”, „o lume necunoscută”. În grade diferite, cu intensități diferite, interpretările politico-ideologice lasă deoparte faptele incomode, zonele gri, interesul lor fiind simplificarea și instrumentalizarea.

Din perspectiva acestor abordări, istoriografia nu are atât darul de a reconstitui și explica, ci de a învăța, de a educa națiunea construită romantic sau clasa definită în spiritul leninismului. Nimic altceva nu contează pentru perspectivele teleologice.

Ceea ce s-a întâmplat la 27 martie/9 aprilie 1918 nu a scăpat polemicilor purtate mai ales între istoricii fideli în primul rând unor programe ideologice și doar în secundar susținători ai unui demers critic, fie că este vorba de cei din România, Uniunea Sovietică, Republica Moldova sau Rusia.

Sursele existente – documente, mărturii ale participanților, publicații periodice – sunt contradictorii. La o sută de ani de la evenimente, faptele sunt acoperite de un munte de steril interpretativ. O atenție mai mare la fapte, inclusiv la cele neconvenabile marilor narațiuni, ne poate ajuta să înțelegem un trecut altfel oricum complicat, încărcat de interpretări incompatibile, instrumentat politic și ideologic.

Chiar dacă o „grilă de lectură” devine dominantă, hegemonică într-un anumit spațiu prin „idei preluate de-a gata”, prin repetiție, nu înseamnă că ea și rezistă unei perspective critice. Istoricul nu este dator să cauționeze actele sau afirmațiile celor din trecut. Dimpotrivă, sarcina lui este pur și simplu să înțeleagă și să comunice pe înțeles ceea ce s-a întâmplat în acel trecut în legătură cu un anume subiect.

Perspective concurente

În jurul evenimentelor din 27 martie/9 aprilie 1918 există mai multe perspective istoriografice. Unele s-au conturat la scurtă vreme după producerea evenimentelor, altele sunt de dată recentă. Nu întotdeauna este vorba de delimitări tranșante, în timp unii autorii schimbându-și sau nuanțându-și opiniile, fie din considerente politice, fie profesionale.

Perspectiva națională românească s-a constituit încă din perioada interbelică, a fost reluată timid în național-comunism și amplificată în postcomunism, atât în România, cât și în Republica Moldova. Această perspectivă a livrat în timp multe lucrări. Cel mai adesea, ele preiau discursul actanților, îndeosebi cel post-factum, sau al istoriografiei militante din epocă. Istoriografia pare să nu mai aibă menirea de a explica, ci mai degrabă de a justifica ceea ce s-a întâmplat, eventual să (re)anime o orientare politică. Pentru interpretarea „patriotică”, unirea Basarabiei cu România, din martie 1918, pare de la sine înțeleasă. Ea venea din străfundurile istoriei și aștepta doar momentul să se producă. Este vorba, evident, de o interpretare predominant teleologică.

Tot în perioada interbelică s-a conturat și perspectiva sovietică, prin opoziție cu cea națională românească. Rolul ei a fost propagandistic, politic, menit a servi intereselor Kremlinului în „recuperarea” Basarabiei și „reintegrarea” acesteia în Uniunea Sovietică. Pentru reprezentanții acestui curent, Basarabia a fost ocupată de România în ianuarie 1918, guvernul de la Iași nu a respectat înțelegerea Racovski-Averescu, iar prin „trădarea” Sfatului Țării, Republica Molsdovenească a fost încorporată în regat. „Reparația” ar fi venit abia în 1940, prin „eliberarea” și includerea parțială a regiunii în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Fragmentar, această perspectivă este perpetuată în prezent în mediul istoriografic rus dominant.

Perspectiva națională moldovenească (în sens politic) – din RSSM/Republica Moldova – a început să fie promovată de la sfârșitul anilor 1980, dar mai ales după 1991. Această interpretare valorizează îndeosebi perioada existenței Republicii Democratice Moldovenești, atât ca structură autonomă în cadrul unui stat federativ rus, cât și în vremea independenței. Este vorba despre un curent cvasimoldocentric, care a preluat unele idei din perioada sovietică, spre exemplu denunțarea intrării trupelor române în Basarabia, în ianuarie 1918, jocul politic al oficialilor de la Iași, inclusiv presiunile pentru votarea de către cei mai mulți dintre membrii Sfatului Țării a unirii cu România.

Deși cu întârziere, cu o anume „timididate”, s-a conturat și o perspectiva neutră, critică asupra evenimentelor din martie 1918. Aceasta este – sau încearcă să fie – neagajată din punct de vedere politic și să ofere o lectură veridică asupra a ceea ce s-a întâmplat atunci. Istoricii care se înscriu în acest curent interpretativ resping instrumentalizarea istoriei, privilegiază dezbaterea; discursul lor profesional se constituie într-o alternativă la perspectivele teleologice.

Un fapt istoric, mai mulți termeni

În legătură cu evenimentele în discuție, autorii documentelor și memoriilor, istoricii și opinia publică de astăzi, din diverse locuri, au utilizat/utilizează termeni diferiți, care de regulă nu sunt neutri: unire, alipire sau anexiune.

Documentul oficial adoptat de Sfatul Țării, la 27 martie/9 aprilie 1918, conține noțiunea de unire a Basarabiei cu România. Textele, discursurile oficiale românești din perioada interbelică și până astăzi – cu excepția, grosso modo, a primelor două decenii postbelice – au făcut invariabil referire la unire.

Formulele particulare din epocă au fost însă ceva mai nuanțate. Bunăoară, regina Maria nota în jurnalul său despre anexarea Basarabiei, în vreme ce noțiunea de Unire o folosea doar prin utilizarea ghilimelelor. I.G. Duca, membru al cabinetului I.I.C. Brătianu în timpul războiului, avea să rememoreze la un deceniu de la evenimente că trupele române fuseseră trimise dincolo de Prut, în ianuarie 1918, cu gândul la încorporarea Basarabiei în Regatul României, deși din motive tactice momentul „formal” s-a amânat. Cu trimitere la prezența trupelor române în Basarabia între ianuarie-martie 1918, un alt om politic liberal, George Mârzescu nota chiar la 27-28 martie 1918: „Înregistrăm rezultatele ocupațiunei Basarabiei ce guvernul nostru a hotărât la 1 ianuarie”.

Și conservatorii români discutau în ianuarie 1918 despre luarea Basarabiei din „interes superior”. În martie 1918, Constantin Arion, ministru de Externe în cabinetul Marghiloman, avea să vorbească despre posibilitatea anexării Basarabiei de către România în cazul în care basarabenii nu voiau/votau unirea. Arion exprima, fără îndoială, cel puțin conținutul anumitor discuții care se purtaseră în cercurile guvernamentale românești. În vara anului 1918, într-un răspuns pe care generalul Averescu l-a dat în Parlamentul de la Iași la interpelarea ministrului de Externe, același C. Arion, la chestiunea tratativelor cu Racovski, fostul premier român vorbea când de alipirea Basarabiei la România, când de unire. Constantin Kirițescu, autorul primei sinteze privind participarea României la Primul Război Mondial, a utilizat în mod repetat termenul de alipire a Basarabiei. Treptat, în cultura istorică de limbă română s-a impus noțiunea de unire. Termenul de anexare are o istorie ambiguă. El a fost utilizat (și) de istoriografia și propaganda sovietică, iar după 1991 a fost perpetuat în lucrări din fostul spațiu sovietic, inclusiv în Republica Moldova. Noțiunea este însă folosită și de istoricii critici din istoriografiile occidentale, pentru care nu este un construct propagandistic, ci are un înțeles neutru.

Cum au subliniat diverși cercetători, diferiți din punct de vedere ideatic, inclusiv metodologic, evenimentele care au precedat intrarea Basarabiei în componența României au fost complexe și nu lipsite de contradicții.

Una din cele mai complicate probleme ale perioadei dintre 27 martie-27 noiembrie 1918, care în mare măsură a prejudiciat relațiile administrației românești cu populația locală, a fost chestiunea rechizițiilor alimentare. Odată cu intrarea României în război de partea aliaților, inclusiv cu Rusiei, și amploarea ostilităților de pe Frontul Românesc, care au condus la înfrângerea armatelor ruso-române de către Puterile Centrale, Basarabia devenise din mai multe puncte de vedere „spatele frontului”. Acest fapt presupunea nu doar folosirea teritoriului său pentru diferite manevre și deplasări ale armatei, pentru existența și întreținerea unor depozite militare, dar și hrănirea armatei, iar odată cu ocuparea României de către Centrali, chiar transformarea Basarabiei într-un „grânar” al statului român. Cu această misiune, până la Unire la Chișinău a existat Comisia Interaliată pentru Aprovizionare, care avea misiunea de achiziționare a produselor alimentare din Basarabia pentru asigurarea rezistenței de pe Frontul Românesc.

Schimbarea contextului politic prin realizarea Unirii de la 27 martie 1918, a transformat și problema rechizițiilor din Basarabia, realizate în exclusivitate de administrația română, deseori fără mijlocirea autorităților locale. Documentele din arhivele militare, dar și procesele verbale ale Sfatului Țării, relevă faptul că în perioada respectivă în Basarabia sunt atestate nemulțumiri provocate de rechizițiile produselor alimentare, în special a pâinii. În ședința din 2 mai 1918 a Sfatului Țării erau semnalate, între multe altele, cazurile din satele Brătușeni și Fântâna Nouă, județul Soroca, unde țăranilor li se lua trei din cinci puduri de pâine, care erau plătite mai mult simbolic.

La 13 iunie 1918, după o ședință a unui grup de membri a Sfatului Țării, s-a cerut Consiliului Directorilor Generali să se adreseze „guvernului central să oprească complet exportul tuturor produselor cerealiere din Basarabia până la evaluarea volumului recoltei viitoare”, altfel exista riscul înfometării populației ținutului. La 25 iunie, Comisarul General A. Văitoianu primea de la Directoratul de Interne o sesizare cu 11 copii de pe diferite plângeri și rapoarte ale primăriilor din județul Cahul relativ la rechiziționarea produselor de către organele militare.

În afara trupelor române, importante rechiziții făceau austriecii, care ocupau încă partea de nord a Basarabiei și germanii, care se cantonaseră în sud. În memoriile sale, prim-ministrul Al. Marghiloman ne mărturisește că s-au cedat 12,5 mii de vagoane de cereale germanilor în Basarabia: „Sunt surprins de jecmăneala din ce în ce mai mare! În provincie se ia tot... se luase angajamentul să se lase țăranilor hrană pe iunie-iulie, dar li se lasă un sac de produse pe an”.

Rapoartele comandanților unităților militare către Văitoianu semnalau numeroase plângeri că militarii au „adunat toate produsele lăsând populația să moară de foame”. Scriitorul M. Sadoveanu, implicat activ în opera de unificare a Basarabiei cu România, observa mai multe aspecte complicate ale relațiilor dintre militarii români și țăranii basarabeni. Consemnând faptul că dacă au fost unii „ofițeri care reușiseră să câștige recunoștința basarabenilor, au mai fost și destui militari care prin comportamentul lor au dezonorat ici-colo întâlnirea frățească după mai bine de o sută de ani de despărțire... Aceștia zvârleau cuvântul bolșevic, ca pe o palmă, în stânga și în dreapta, înaintând ca într-o țară inamică; aceștia veneau cu o înaltă știință a nomenclaturii sfinților din calendar; acești copii ai târgurilor lepădau cam des bonuri de rechiziție pe petice de hârtie, iscălite invariabil Popescu, nume devenit fantastic între Prut și Nistru”.

Fenomenul rechizițiilor din vara și toamna anului 1918, care a erupt în numeroase proteste, sub diferite forme, din partea țăranilor, inclusiv violente, are nevoie de o explicație mai detaliată, pentru că privit doar în relație cu autoritățile române nu explică nici pe departe caracterul real al acestuia. În primul rând, trebuie să avem în vedere contextul epocii, realitățile politice și militare ale momentului, nu doar în Basarabia și România, dar în regiune și în Europa, realități marcate de război și beligeranță. În afară de necesitatea de a acoperi necesitățile locale, produsele alimentare din Basarabia erau extrem de necesare pentru statul român și aliații săi în război.

Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Controversele lui Vladimir Cristi (1880-1956)

Personalitățile necunoscute ale Centenarului:

Controversele lui Vladimir Cristi (1880-1956)

Viața lui Vladimir Cristi, ultimul comisar gubernial al Basarabiei, este plină de mister și controverse, la fel ca și atitudinea sa față de Unirea cu România. S-a născut în 1880 în satul Teleșeu, județul Orhei, la moșia tatălui său, Grigore Cristi (1856-1911), care era căsătorit cu principesa Maria Trubeţkaia (1856-1926). Bunicul lui a fost Ioan Cristi, renumitul mareșal al nobilimii basarabene. A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Moscova și Facultatea de Agronomie a Universității din Paris. Asemeni multor reprezentanți ai nobilimii basarabene, cunoștea prost limba română și din acest motiv era adesea luat peste picior de prieteni, de dușmani și mai ales de gazetari, care se amuzau pe seama expresiilor sale.

În 1917 este numit de Guvernul Provizoriu comisar gubernial al Basarabiei, înlocuindu-l în acest post pe Constantin Mimi. A dus negocieri directe cu Guvernul provizoriu de la Petrograd pentru a păstra autonomia Basarabiei și evitarea includerii acesteia în componența Ucrainei.

Ca membru al Sfatului Țării a avut mandatul Comitetului Gubernial al Sovietului de deputați ai țăranilor. În Parlament s-a evidențiat mai ales la începutul activității acestuia ca o persoană bine pregătită și un bun orator. Ținând cont de spiritul lui organizatoric, din relațiile pe care le avea în Ucraina, în Rusia, Sfatul Țării l-a delegat imediat în guvernul Republicii Democratice Moldovenești, unde i s-a încredințat postul de Director General la Interne atât în primul guvern (condus de P. Erhan), cât și în cel de-al doilea (condus de D. Ciugureanu). Dincolo de lupta împotriva anarhiei și bolșevicilor, s-a implicat activ în organizarea securității și viitorului RDM. A fost unul din cei mai aprigi susținători ai intervenției armatelor române în Basarabia, în timpul vizitei de la Iași din decembrie 1917 (împreună cu I. Pelivan), pledând această cauză la întâlnirile cu Henri Berthelot și cu Ion I.C. Brătianu.

După 16 martie numele său nu se mai regăsește în procesele verbale ale Sfatului Țării. Este falsă informația că ar fi votat Unirea cu România la 27 martie și 27 noiembrie 1918. Dar numele lui se regăsește printre semnatarii scrisorii de protest din 20 noiembrie 1918, prin care se cerea respectarea condițiilor de Unire, stipulate în declarația din 27 martie 1918. Prin urmare, putem deduce că nu a fost adversar al Unirii, ci doar contestatar al lichidării Sfatului Țării și autonomiei Basarabiei. Acest fapt este confirmat de cariera sa ulterioară în cadrul statului român: deputat în Parlamentul României și ministru pentru Basarabia în guvernul lui N. Iorga (1931-1932), primar al Chișinăului în perioada 1938-1940, când s-a instaurat dictatura regelui Carol II-lea.

În 1940 s-a refugiat în România, iar în 1944 se refugiază în Austria. Când încearcă să-l contacteze pe C. Argetoianu, care se afla în Elveția, cade într-o cursă a NKVD, arestat și dus în URSS, apoi transferat în România. A decedat în 1956, în închisoarea Văcărești din București.

Rechizițiile făcute în Basarabia erau necesare nu doar pentru întreținerea armatei române cantonate aici. Ele erau necesare pentru restul Moldovei din dreapta Prutului, unde se aflau cea mai mare parte a armatei și populației românești, unde își desfășurau activitatea misiunea militară franceză, administrația și instituțiile statului român, misiunile diplomatice, iar până la un moment erau dislocate chiar și importante efective militare ruse. Pe de altă parte, conform condițiilor înrobitoare ale tratatului de pace cu Puterile Centrale, semnat la 7 mai 1918, România era supusă unui jaf fără precedent al resurselor sale, fapt ce implica după Unire și Basarabia, ca parte componentă a statului român. Prin urmare, importante cantități de produse agricole din provincie vor fi luate de austrieci și germani, care vor secătui complet resursele alimentare ale Basarabiei.

Inițial, autoritățile locale și Guvernatorul General au fixat prețuri maximale la primele produse de consum, în primul rând la pâine, dar specula și contrabanda extinsă au devenit o problemă majoră pentru administrația română, cu efecte negative profunde asupra vieții cotidiene. În septembrie 1918, forțele de poliție atrăgeau atenția asupra nemulțumirii profunde a populației din Bălți, Soroca și Bolgrad față de lipsa cronică de sare și alte produse, în timp ce „în gări marfa dispare, cade în mâna contrabandiștilor și nu mai ajunge niciodată la graniță”.

În aceste operațiuni erau extrem de activi și inventivi mai ales comercianții evrei, dar erau implicați și mulți alții, inclusiv funcționari din administrația locală și chiar unii comandanți de unități militare.

Propaganda anti-românească din provincie, pe unde discretă, pe unde fățișă, întreținută cu abilitate de organizațiile de peste Nistru, nu va ezita să arunce vina pentru această situație critică asupra autorităților române. Chiar dacă populația nu trăgea concluzii politice din această situație, ea nu pregeta să constate că autoritățile nu o protejau de cei care o exploatau, de cei care „având pâine și alte alimente de primă necesitate în mâna loc, ne silesc să plătim prețui nemaiauzite și care trec peste putințele noastre”.

Din observația documentelor de epocă se poate trage concluzia că relațiile dintre populația basarabeană și autoritățile române nu aveau conotații etnice sau politice, ele erau bune sau rele nu din considerentul că autoritățile erau reprezentate de românii din Vechiul Regat, iar populația din țărani basarabeni, care se numeau moldoveni, sau din minoritățile etnice care populau provincia. Fața adevărată a acestor relații se vedea numai în măsura în care pentru localnici autoritățile române doreau cu adevărat sau nu să se pună în serviciul acestei populații. Pentru că, așa cum constată șeful Biroului de Propagandă al Comisariatului General la 18 noiembrie 1918, „impresia generală ce am căpătat este că publicul basarabean, atât clasa cultă, cât și masele populare, primesc cu mare neîncredere tot ce vine din regat”. Era nevoie urgent de adoptarea unor măsuri eficiente, prin menținerea unui sistem administrativ descentralizat, care să permită instituțiilor locale să aibă o participare mai intensă la viața politică și un control sporit asupra deciziilor referitoare la provincie, un fapt solicitat cu insistență de clasa politică de la Chișinău, dar cu greu acceptat la Iași, tocmai din considerentele excepționalismului politic și geopolitic în care se afla Basarabia.