Poziția geografică complicată și condițiile economice precare făceau din Basarabia un teritoriu în care administrația românească putea încerca capacitatea de a moderniza țara și de a pune fundamentele României Mare, la acel moment încă un proiect utopic, instabil și cu multe disfuncționalități.
Față de alte zone ale țării, Basarabia nu a fost grav devastată, chiar dacă Serviciul Român de Statistică estima în anul 1920 pierderile totale ale provinciei la 800 milioane de lei (rezultatul confruntărilor dintre armata română și bolșevici; manifestărilor de anarhie ale țăranilor și soldaților demobilizați; raziile soldaților; daune raportate de locuitori, etc). Alături de chestiunile legate de repararea acestor prejudicii, printre problemele de soluționare urgentă în vara anului 1918 era cea de aprovizionare a orașelor, a satelor și a fermelor agricole din întreaga regiune. Din rapoartele timpului rezultă că mai multe localități și așezări rurale fuseseră efectiv eliminate din sistemul de aprovizionare, o consecință și a faptului că puterea locală era dezorganizată, iar cea românească încă nu-și intrase în drepturi. Neînțelegerile dintre organele centrale și zemstve, prin complicitatea unor funcționați de multe ori inapți, corupția extinsă și specula au îngenuncheat efectiv sistemul de producție și de distribuție a producției agricole.
Nu ajuta la îmbunătățirea acestei situații nici transportul feroviar, deficitar și lipsit de organizare, dar indispensabil pentru transportarea oamenilor și mărfurilor, mai ales că felul în care a fost gândit de administrația rusă nu corespunde intereselor economice și sociale ale provinciei, ci doar raționamentelor militare și strategice. Opera de reconfigurare a acestui serviciu, proiectat pentru a face mai degrabă legătură cu Odesa, Kiev sau Moscova, decât cu localitățile din interiorul Basarabiei, fără a mai vorbi de conexiunea cu Vechiul Regat, necesita timp și foarte multe investiții.
Într-un astfel de context socio-economic precar este atestată extinderea fără precedent a speculei, contrabandei și corupției. Stocuri întregi de alimente livrate pentru a hrăni populația din capitală erau furate de comercianți lipsiți de scrupule, care apoi le redirecționau către alte orașe din România (mai ales la Iași) sau chiar peste Nistru, în Ucraina (în rapoarte se indica, de obicei, că speculanții erau persoane de origine evreiască). Mai multe mărturii din arhive confirmă legături dintre autoritățile civile și militare cu grupurile de evrei, de complicitate a acestora la comiterea unor speculații de tip comercial și financiar. Unul din aceste rapoarte invocă spre exemplu „mafia gazului”, prin care autoritățile excludeau cooperativele din acordurile pentru furnizare a gazului și preferau să-l ofere unor speculanți particulari, în special evrei. „Urmarea este că satele sunt în întuneric, iar gazul nu se găsește decât numai la neguțătorii evrei care îl vând cu 30-40 lei kg”, conchide documentul.
Practica evreilor de a controla sectoare consistente ale activităților comerciale și financiare din Basarabia nu era un fenomen izolat, din contra, în epocă aceeași situație se constată și în alte regiuni ale Europei Centrale și de Sud-Est. În mare parte această realitate va „hrăni” ulterior retorica partidelor de dreapta și amplificarea antisemitismului, care a preferat extrapolarea acestor acuzații împotriva întregii comunități, fără a lua în considerare faptul că în majoritatea lor, evreii aveau o condiție de viață la fel de mizeră ca și restul populației. În multe cazuri, acuzațiile împotriva evreilor veneau să ascundă și deficiențele administrației românești, aflată după alipirea Basarabiei în dificultatea pacificării și stabilizării sale.
Către toamna anului 1918 forțele de ordine atrăgeau atenția asupra nemulțumirii populației de la Bălți, Soroca și Bolgrad față de lipsa cronică de pâine, sare și alte produse, în timp ce „în gări marfa dispare, cade în mâinile contrabandiștilor și nu mai ajunge niciodată la graniță”. În luna iulie 1918, Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei adresa o scrisoare lui Arthur Văitoianu, Comisarul General, în care reclama tăierea în masă a pădurilor din mai multe județe ale provinciei și exportarea ilegală a lemnului spre alte regiuni ale României.
Starea nesatisfăcătoare a regimului administrativ românesc în Basarabia după 27 martie 1918, la fel ca și istoria perioadei dintre 27 martie – 27 noiembrie 1918, rămân în continuare teme puțin cunoscute cercetării istorice, care se pare a fost intenționat evitată de istorici. Asta din considerentul că dificultățile reîntregirii, cu referință probabil la toată perioada interbelică, contrazic teoriile triumfaliste ale unionismului, lipsite de spiritul critic în aprecierea acestor evenimente, dar abundente în expresii naționaliste și patriotice. Mecanismele care reglementau procesul de coordonare politică, administrativă și economică a Basarabiei cu restul României, trebuie privite în conexiune cu efectele războiului, cu situația precară a statului român, cu efectele acțiunilor militare de peste Nistru, cu propaganda și acțiunea subversivă bolșevică în provincie, care în totalitatea lor afectau funcționarea corectă a instituțiilor din regiune și diminuau prestigiul acestora în fața populației basarabene.
Prin urmare, voi încerca să detaliez sumar aceste aspecte, fără pretenția unei cercetări științifice propriu-zise, care ar necesita o aplecare mai profundă asupra documentelor epocii, dar care să predispună spre reflecție cititorul nostru în legătură cu evenimentele care au urmat după 27 martie 1918.
Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Moș Ion Codreanu (1879-1949)
Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Moș Ion Codreanu (1879-1949)
„Moșul Ion Codreanu, țăranul ruginit din Ștefăneștii Sorocii, pe care, după unirea Basarabiei cu România, l-a cunoscut nu numai provincia natală, dar și țara întreagă, căci pentru deșteptăciunea și vrednicia lui se alegea mereu în parlamentul țării și a luptat o viață întreagă pentru orânduirea în condiții mai bune a vieții țăranilor din toată țara”, astfel l-a imortalizat Pantelimon Halippa, în memoriile sale din anul 1962, pe Ion Codreanu, deputat în Sfatul Țării.
De fapt, Moș Ion Codreanu nu era chiar un „moș”. La momentul constituirii Sfatului Țării avea doar 39 de ani, dar acest nume era o dovadă de respect pentru înțelepciunea sa populară și orientarea clară, neabătută, în problema națională, care presupunea lupta intransigentă pentru afirmarea drepturilor naționale ale românilor din Basarabia.
În cuvântarea sa la Congresul învățătorilor din mai 1917 avea să spună: „M-a durut adineauri când câțiva dintre D-voastră l-au supărat pe dl Gore, spunându-i că limba noastră nu e limba românească. Apoi eu, fraților, am citit prin fel de fel de cărți și am căutat să văd cine suntem noi. Și am aflat că, în adevăr, noi suntem români… Spunem fără frică orișiunde: români suntem, români ne cheamă.”
Deputatul Ion Codreanu a fost unul din personajele cele mai pitorești ale Sfatului Țării, informațiile care s-au păstrat despre el arătând că deși nu avea studii (în ancheta de deputat al Sfatului Țării a scris că este „autodidact” – „samoucika”), s-a remarcat printr-o pronunțată inteligență nativă. Conștiința sa națională românească era remarcabilă la un țăran de rând (în ancheta de deputat s-a trecut drept „român”, în condițiile în care chiar mulți fruntași ai mișcării naționale se declarau încă „moldoveni”), mai ales că marea masă de țărani era departe de a simți și gândi românește.
Cea mai cunoscută cuvântare în Sfatul Țării este replica sa din 29 decembrie 1917 dată deputaților „socialiști”, de obicei înstăriți și chiar foarte bogați, care se opuneau intrării trupelor române pentru salvarea Basarabiei de anarhie și bolșevici: „eu sunt țăran plugar și vreau să știu ce venit anual ar trebui să am ca să mă pot înscrie în partidul socialist”. Socotindu-se ofensați, deputații socialiști au părăsit sala de ședințe.
A votat ambele Uniri cu România (de la 27 martie și 27 noiembrie), iar după aceasta avea să facă parte din delegația basarabeană la Conferința de pace de la Paris (alături de Ion Pelivan, Sergiu Cujbă și Gheorghe Năstase), pledând cauza țărănimii basarabene la forul diplomatic. În anii 1920-1922, 1927, 1928-1938 este deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Țărănesc și chiar vicepreședinte al Camerei Deputaților.
După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, Ion Codreanu a rămas în Basarabia și fost arestat la 25 iulie 1940. Soarta lui Ion Codreanu a alarmat opinia publică, presând autoritățile române să intervină și să ceară eliberarea sa. În mai 1941, autoritățile sovietice au acceptat schimbul lui Ion Codreanu cu Ana Pauker, activistă a Cominternului, condamnată în România. A decedat la 15 februarie 1949 la București.
În primul rând, Unirea s-a făcut în condiții de război, când pe de o parte România era ocupată de armatele Puterilor Centrale, iar pe de alta statul român trebuia să facă față amenințărilor de peste Nistru, care erau deopotrivă bolșevice, ucrainene și albgardiste, toate cu pretenții asupra Basarabiei. În al doilea rând, în interiorul provinciei existau mai multe elemente de rezistență la afirmarea autorității statului român, care venea atât din partea clasei politice, dezbinată între „unioniști” și „autonomiști”, cât și din partea unor segmente largi ale populației, printre care enumerăm țăranii, revoltați pe practicile de rechiziții și minoritățile etnice, speriate de viitorul lor în noua configurație politică. Evident că ambele condiții impuneau necesitatea menținerii unui regim administrativ coercitiv. În al treilea rând, trebuie să avem în vedere mentalul clasei politice românești de atunci, practicile de conducere în România propriu-zisă, dar și felul în care Basarabia abia începea să fie cunoscută de conducătorii din Vechiul Regat. În acest răstimp de după Unirea condiționată este atestată o tendință de dominare a anumitor forțe politice, care fie că au participat sau nu la actul Unirii, căutau să acapareze și să mențină puterea cu orice preț în noile circumstanțe statale politice și economice, instaurând un regim politic dur, făcând uz de forța militară și chiar îngrădind, așa cum constată istoricul Ion Țurcanu, libertățile constituționale în Basarabia.
Din acest punct de vedere, sugestive sunt cuvintele lui Constantin Stere de mai târziu, care spunea că „urgia primilor zece ani de după război se datorează faptului că elementele sociale care au dominat în trecut în România mică, au luptat pentru a-și afirma monopolul de dominațiune asupra României Mari”. Prin urmare, s-a atestat ignorarea voită a situației deosebite din provinciile alipite, fapt care Basarabia l-a resimțit prima. „Noile condițiuni ale vieții sociale și politice, ca și interesele de solidaritate națională și primejdiile din afară, sugerează Stere, au fost nesocotite pentru profitul momentan al unei elite dominatoare”.
Studiul întocmit de Ministerul de Externe britanic (Foreign Office) cu referire la situația României după Unirea cu Basarabia constata: „este evident că o oligarhie românească și o Basarabie democratică nu pot exista în forma actuală una alături de cealaltă în interiorul aceluiași regat”. Mai mulți emisari ai Marilor Puteri aveau să recomande cu insistență restabilirea autonomiei ținutului și introducerea forțelor de ordine locale, lucruri care erau, în acele circumstanțe complicate și imprevizibile, practic imposibile, așa cum avea să recunoască chiar prim-ministrul Ion I. C. Brătianu.
