1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Poziția geografică complicată și condițiile economice precare făceau din Basarabia un teritoriu în care administrația românească putea încerca capacitatea de a moderniza țara și de a pune fundamentele României Mare, la acel moment încă un proiect utopic, instabil și cu multe disfuncționalități.

Față de alte zone ale țării, Basarabia nu a fost grav devastată, chiar dacă Serviciul Român de Statistică estima în anul 1920 pierderile totale ale provinciei la 800 milioane de lei (rezultatul confruntărilor dintre armata română și bolșevici; manifestărilor de anarhie ale țăranilor și soldaților demobilizați; raziile soldaților; daune raportate de locuitori, etc). Alături de chestiunile legate de repararea acestor prejudicii, printre problemele de soluționare urgentă în vara anului 1918 era cea de aprovizionare a orașelor, a satelor și a fermelor agricole din întreaga regiune. Din rapoartele timpului rezultă că mai multe localități și așezări rurale fuseseră efectiv eliminate din sistemul de aprovizionare, o consecință și a faptului că puterea locală era dezorganizată, iar cea românească încă nu-și intrase în drepturi. Neînțelegerile dintre organele centrale și zemstve, prin complicitatea unor funcționați de multe ori inapți, corupția extinsă și specula au îngenuncheat efectiv sistemul de producție și de distribuție a producției agricole.

Nu ajuta la îmbunătățirea acestei situații nici transportul feroviar, deficitar și lipsit de organizare, dar indispensabil pentru transportarea oamenilor și mărfurilor, mai ales că felul în care a fost gândit de administrația rusă nu corespunde intereselor economice și sociale ale provinciei, ci doar raționamentelor militare și strategice. Opera de reconfigurare a acestui serviciu, proiectat pentru a face mai degrabă legătură cu Odesa, Kiev sau Moscova, decât cu localitățile din interiorul Basarabiei, fără a mai vorbi de conexiunea cu Vechiul Regat, necesita timp și foarte multe investiții.

Într-un astfel de context socio-economic precar este atestată extinderea fără precedent a speculei, contrabandei și corupției. Stocuri întregi de alimente livrate pentru a hrăni populația din capitală erau furate de comercianți lipsiți de scrupule, care apoi le redirecționau către alte orașe din România (mai ales la Iași) sau chiar peste Nistru, în Ucraina (în rapoarte se indica, de obicei, că speculanții erau persoane de origine evreiască). Mai multe mărturii din arhive confirmă legături dintre autoritățile civile și militare cu grupurile de evrei, de complicitate a acestora la comiterea unor speculații de tip comercial și financiar. Unul din aceste rapoarte invocă spre exemplu „mafia gazului”, prin care autoritățile excludeau cooperativele din acordurile pentru furnizare a gazului și preferau să-l ofere unor speculanți particulari, în special evrei. „Urmarea este că satele sunt în întuneric, iar gazul nu se găsește decât numai la neguțătorii evrei care îl vând cu 30-40 lei kg”, conchide documentul.

Practica evreilor de a controla sectoare consistente ale activităților comerciale și financiare din Basarabia nu era un fenomen izolat, din contra, în epocă aceeași situație se constată și în alte regiuni ale Europei Centrale și de Sud-Est. În mare parte această realitate va „hrăni” ulterior retorica partidelor de dreapta și amplificarea antisemitismului, care a preferat extrapolarea acestor acuzații împotriva întregii comunități, fără a lua în considerare faptul că în majoritatea lor, evreii aveau o condiție de viață la fel de mizeră ca și restul populației. În multe cazuri, acuzațiile împotriva evreilor veneau să ascundă și deficiențele administrației românești, aflată după alipirea Basarabiei în dificultatea pacificării și stabilizării sale.

Către toamna anului 1918 forțele de ordine atrăgeau atenția asupra nemulțumirii populației de la Bălți, Soroca și Bolgrad față de lipsa cronică de pâine, sare și alte produse, în timp ce „în gări marfa dispare, cade în mâinile contrabandiștilor și nu mai ajunge niciodată la graniță”. În luna iulie 1918, Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei adresa o scrisoare lui Arthur Văitoianu, Comisarul General, în care reclama tăierea în masă a pădurilor din mai multe județe ale provinciei și exportarea ilegală a lemnului spre alte regiuni ale României.

Starea nesatisfăcătoare a regimului administrativ românesc în Basarabia după 27 martie 1918, la fel ca și istoria perioadei dintre 27 martie – 27 noiembrie 1918, rămân în continuare teme puțin cunoscute cercetării istorice, care se pare a fost intenționat evitată de istorici. Asta din considerentul că dificultățile reîntregirii, cu referință probabil la toată perioada interbelică, contrazic teoriile triumfaliste ale unionismului, lipsite de spiritul critic în aprecierea acestor evenimente, dar abundente în expresii naționaliste și patriotice. Mecanismele care reglementau procesul de coordonare politică, administrativă și economică a Basarabiei cu restul României, trebuie privite în conexiune cu efectele războiului, cu situația precară a statului român, cu efectele acțiunilor militare de peste Nistru, cu propaganda și acțiunea subversivă bolșevică în provincie, care în totalitatea lor afectau funcționarea corectă a instituțiilor din regiune și diminuau prestigiul acestora în fața populației basarabene.

Prin urmare, voi încerca să detaliez sumar aceste aspecte, fără pretenția unei cercetări științifice propriu-zise, care ar necesita o aplecare mai profundă asupra documentelor epocii, dar care să predispună spre reflecție cititorul nostru în legătură cu evenimentele care au urmat după 27 martie 1918.

Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Moș Ion Codreanu (1879-1949)

Personalitățile necunoscute ale Centenarului: Moș Ion Codreanu (1879-1949)

„Moșul Ion Codreanu, țăranul ruginit din Ștefăneștii Sorocii, pe care, după unirea Basarabiei cu România, l-a cunoscut nu numai provincia natală, dar și țara întreagă, căci pentru deșteptăciunea și vrednicia lui se alegea mereu în parlamentul țării și a luptat o viață întreagă pentru orânduirea în condiții mai bune a vieții țăranilor din toată țara”, astfel l-a imortalizat Pantelimon Halippa, în memoriile sale din anul 1962, pe Ion Codreanu, deputat în Sfatul Țării.

De fapt, Moș Ion Codreanu nu era chiar un „moș”. La momentul constituirii Sfatului Țării avea doar 39 de ani, dar acest nume era o dovadă de respect pentru înțelepciunea sa populară și orientarea clară, neabătută, în problema națională, care presupunea lupta intransigentă pentru afirmarea drepturilor naționale ale românilor din Basarabia.

În cuvântarea sa la Congresul învățătorilor din mai 1917 avea să spună: „M-a durut adineauri când câțiva dintre D-voastră l-au supărat pe dl Gore, spunându-i că limba noastră nu e limba românească. Apoi eu, fraților, am citit prin fel de fel de cărți și am căutat să văd cine suntem noi. Și am aflat că, în adevăr, noi suntem români… Spunem fără frică orișiunde: români suntem, români ne cheamă.”

Deputatul Ion Codreanu a fost unul din personajele cele mai pitorești ale Sfatului Țării, informațiile care s-au păstrat despre el arătând că deși nu avea studii (în ancheta de deputat al Sfatului Țării a scris că este „autodidact” – „samoucika”), s-a remarcat printr-o pronunțată inteligență nativă. Conștiința sa națională românească era remarcabilă la un țăran de rând (în ancheta de deputat s-a trecut drept „român”, în condițiile în care chiar mulți fruntași ai mișcării naționale se declarau încă „moldoveni”), mai ales că marea masă de țărani era departe de a simți și gândi românește.

Cea mai cunoscută cuvântare în Sfatul Țării este replica sa din 29 decembrie 1917 dată deputaților „socialiști”, de obicei înstăriți și chiar foarte bogați, care se opuneau intrării trupelor române pentru salvarea Basarabiei de anarhie și bolșevici: „eu sunt țăran plugar și vreau să știu ce venit anual ar trebui să am ca să mă pot înscrie în partidul socialist”. Socotindu-se ofensați, deputații socialiști au părăsit sala de ședințe.

A votat ambele Uniri cu România (de la 27 martie și 27 noiembrie), iar după aceasta avea să facă parte din delegația basarabeană la Conferința de pace de la Paris (alături de Ion Pelivan, Sergiu Cujbă și Gheorghe Năstase), pledând cauza țărănimii basarabene la forul diplomatic. În anii 1920-1922, 1927, 1928-1938 este deputat în Parlamentul României din partea Partidului Național Țărănesc și chiar vicepreședinte al Camerei Deputaților.

După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, Ion Codreanu a rămas în Basarabia și fost arestat la 25 iulie 1940. Soarta lui Ion Codreanu a alarmat opinia publică, presând autoritățile române să intervină și să ceară eliberarea sa. În mai 1941, autoritățile sovietice au acceptat schimbul lui Ion Codreanu cu Ana Pauker, activistă a Cominternului, condamnată în România. A decedat la 15 februarie 1949 la București.

În primul rând, Unirea s-a făcut în condiții de război, când pe de o parte România era ocupată de armatele Puterilor Centrale, iar pe de alta statul român trebuia să facă față amenințărilor de peste Nistru, care erau deopotrivă bolșevice, ucrainene și albgardiste, toate cu pretenții asupra Basarabiei. În al doilea rând, în interiorul provinciei existau mai multe elemente de rezistență la afirmarea autorității statului român, care venea atât din partea clasei politice, dezbinată între „unioniști” și „autonomiști”, cât și din partea unor segmente largi ale populației, printre care enumerăm țăranii, revoltați pe practicile de rechiziții și minoritățile etnice, speriate de viitorul lor în noua configurație politică. Evident că ambele condiții impuneau necesitatea menținerii unui regim administrativ coercitiv. În al treilea rând, trebuie să avem în vedere mentalul clasei politice românești de atunci, practicile de conducere în România propriu-zisă, dar și felul în care Basarabia abia începea să fie cunoscută de conducătorii din Vechiul Regat. În acest răstimp de după Unirea condiționată este atestată o tendință de dominare a anumitor forțe politice, care fie că au participat sau nu la actul Unirii, căutau să acapareze și să mențină puterea cu orice preț în noile circumstanțe statale politice și economice, instaurând un regim politic dur, făcând uz de forța militară și chiar îngrădind, așa cum constată istoricul Ion Țurcanu, libertățile constituționale în Basarabia.

Din acest punct de vedere, sugestive sunt cuvintele lui Constantin Stere de mai târziu, care spunea că „urgia primilor zece ani de după război se datorează faptului că elementele sociale care au dominat în trecut în România mică, au luptat pentru a-și afirma monopolul de dominațiune asupra României Mari”. Prin urmare, s-a atestat ignorarea voită a situației deosebite din provinciile alipite, fapt care Basarabia l-a resimțit prima. „Noile condițiuni ale vieții sociale și politice, ca și interesele de solidaritate națională și primejdiile din afară, sugerează Stere, au fost nesocotite pentru profitul momentan al unei elite dominatoare”.

Studiul întocmit de Ministerul de Externe britanic (Foreign Office) cu referire la situația României după Unirea cu Basarabia constata: „este evident că o oligarhie românească și o Basarabie democratică nu pot exista în forma actuală una alături de cealaltă în interiorul aceluiași regat”. Mai mulți emisari ai Marilor Puteri aveau să recomande cu insistență restabilirea autonomiei ținutului și introducerea forțelor de ordine locale, lucruri care erau, în acele circumstanțe complicate și imprevizibile, practic imposibile, așa cum avea să recunoască chiar prim-ministrul Ion I. C. Brătianu.

Reașezări politice în Republica Democratică Moldovenească la începutul anului 1918

După intrarea trupelor române în Chișinău, în ianuarie 1918, în cercurile politice ale Republicii Democratice Moldovenești au apărut tensiuni legate de modul în care fusese gestionată criza provocată de încercarea de preluare a puterii de către bolșevici, dar și atitudinea față de diviziile trimise de guvernul de la Iași.

Contestat, cabinetul Erhan și-a dat demisia, care i-a fost acceptată de Sfatul Țării la 14/27 ianuarie 1918. Drept urmare, s-au organizat alegeri în Parlamentul de la Chișinău pentru desemnarea unui nou guvern. În competiție au intrat Pantelimon Erhan, fostul premier, susținut de Fracțiunea Țărănească și de Minoritățile Naționale, și Daniel Ciugureanu, din partea Blocului Moldovenesc. Cel din urmă a câștigat cu un scor strâns poziția de președinte al Consiliului Directorilor Generali.

Medic de profesie, Daniel Ciugureanu se remarcase înaintea Primului Război Mondial prin implicarea alături de alți intelectuali moldoveni din Basarabia în cercul „Deșteptarea”, care avea o orientare națională. Pentru convingerile și acțiunile sale a fost arestat de autoritățile țariste. Colaborator al ziarului Cuvânt moldovenesc, Ciugureanu a fost cofondator al Partidului Național Moldovenesc, în 1917; din partea acestei formațiuni politice a și intrat în Sfatul Țării la sfârșitul aceluiași an.

Prin victoria candidatului său, Blocul Moldovenesc își sporea prestigiul și influența în mod vizibil, și avea să o facă și mai mult în perioada următoare. Noul Consiliu al Directorilor Generali a fost prezentat, incomplet, în fața Sfatului Țării de către Daniel Ciugureanu, la 19

ianuarie/1 februarie 1918: M.G. Savenko la Justiție, Pantelimon Erhan la Învățământul Public, Vladimir Cristi la Afacerile Interne, colonelul Constantin Brăescu la Problemele Militare, Teofil Ioncu la Finanțe, N.N. Bosie-Codreanu la Comunicații, G. Podvinski era Controlor General. Ion Pelivan avea să fie numit mai târziu ministru de Externe, iar Anton Crihan ministru al Agriculturii. Deși unii membri ai Blocului Moldovenesc l-ar fi vrut înlocuit și pe Ion Inculeț din fruntea Sfatului Țării, acesta și-a păstrat poziția ca urmare a unui compromis politic.

În acel moment se părea că basarabenii aveau mai multe opțiuni în privința viitorului lor politic. Prima opțiune era menținerea autonomiei în cadrul unui stat federativ rus. Acest scenariu ar fi avut avantajul legitimității și continuității politice, al recunoașterii internaționale, dar și al existenței unor legături economice și culturale care se stabiliseră și se consolidaseră în ultimul secol. Existau însă și probleme evidente: Rusia era cuprinsă de război civil și de mișcări centrifuge. O altă opțiune era alipirea la Ucraina, care tocmai își proclamase independența (13/26 ianuarie 1918). Însă noua țară avea ea însăși probleme mari de natură politică și economică. În plus, susținătorii ei în interiorul Basarabiei erau foarte puțini, doar între etnicii ucraineni, și nici acolo nu era clar cât de extinsă era ideea pan-ucraineană. Moldovenii în mod clar nu susțineau o asemenea variantă. Soluția independenței avea să se impună în cele din urmă. Unii oameni politici voiau consolidarea statalității Republicii Democratice Moldovenești și realizarea reformelor de care se vorbise insistent în ultimul an, în vreme ce alții vedeau independența doar ca pe un pas spre unirea cu România, de care se simțeau atrași prin limbă, istorie, în general prin ideile naționalismului romantic.

Republica Democratică Moldovenească și-a proclamat independența la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Citită în limba română, apoi în limba rusă, declarația a fost votată în unanimitate de membrii Sfatului Țării. Consiliul Directorilor Generali și-a luat numele de Consiliul de Miniștri, ceea ce se voia o subliniere suplimentară a noului statut al țării. Însă dincolo de retorică (Republica Democratică Moldovenească se declara „de acum înainte și de-a pururea neatârnată”), actul avea să se dovedească mai degrabă formal, fără urmări profunde în privința ordinii interne sau a statutului internațional al teritoriului dintre Prut și Nistru. O delegație moldovenească a fost trimisă la Iași, pentru a aduce la cunoștința Aliaților noua realitate politică de la Chișinău. Aliații au dat asigurări că recunosc independența noului stat, însă numai prin viu grai.

În lucrări memorialistice, unii dintre participanții la evenimentele din Basarabia la începutul anului 1918 aveau să considere că proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești „era o etapă premergătoare marelui act al unirii” (Gherman Pântea). Fie în timpul desfășurării evenimentelor, fie la ani buni după ce Basarabia devenise parte componentă a României, mai mulți participanți sau observatori ai evenimentelor – din dreapta și din stânga Prutului – aveau să noteze în lucrări diverse, cu caracter memorialistic și/sau istoric (Ștefan Ciobanu, Gurie Grosu, Ion Nistor, Onisifor Ghibu ș.a.), că Republica Democratică Moldovenească nu ar fi putut rămâne independentă, din motive interne și externe, așadar că singura soluție era unirea cu România.

Ion Nistor a sintetizat acest punct de vedere în Istoria Basarabiei. Potrivit lui Nistor, „toți bunii patrioți români din Basarabia erau încredințați că singura soluție a problemei politice a patriei lor nu putea fi alta, decât unirea [subl. I.N.; nota D.D.] ei cu vechea Moldovă, din trupul căreia fusese ruptă de ruși, cu o sută de ani în urmă”. Același autor afirma că trei lucruri ar fi contat: 1) „gândul ascuns” al reunirii care, credea el, sălășluia în sufletul tuturor moldovenilor; 2) prezența armatei române; 3) propaganda națională („de trezire și redeșteptare”) susținută de intelectualii din România, Ardeal și Bucovina, care se găseau în Basarabia, în Chișinău, dar și în alte centre de la est de Prut. Toate acestea ar fi trezit ideea solidarității naționale și de unire cu „patria-mamă”.

Ideile lipsei de viabilitate a Republicii Democratice Moldovenești și inevitabilitatea unirii acesteia cu România erau vehiculate în cercurile guvernamentale românești în primul trimestru al anului 1918. Stau dovadă în acest sens, spre exemplu, jurnalul lui Alexandru Marghiloman și memoriile lui I.G. Duca. Potrivit aprecierilor lui I.G. Duca, proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești ar fi fost „primul act al unirii dorite, firești și fatale cu patria mumă”. Trimiterea trupelor române în Basarabia, în ianuarie 1918, împlinise în realitate unirea, scria Duca. Și tot el adăuga în memoriile sale: „totuși nu am vrut nici atunci să-i dăm o concretizare formală, ca să nu apară în fața opiniei publice ca o cucerire prin arme [subl. D.D.], când interesul cauzei cerea neapărat un act voit și liber consimțit de către populația basarabeană, pe baza principiului autodeterminării popoarelor”. Ceea ce părea să intereseze mai mult era imaginea, impresia de „liber consimțământ”, nu realitatea de facto.

Altfel spus, românii voiau să preia regiunea, dar voiau în același timp ca acțiunea să fie legitimată printr-o adeziune locală, dacă nu entuziastă, atunci cel puțin formală. Duca avea să aprecieze că la 27 martie 1918 doar „s-a desăvârșit” unirea Basarabiei cu România. Înainte de actul de la Chișinău, „totul era pregătit și hotărât până în cele mai mici amănunte”. Potrivit aceluiași memorialist, unirea era „o inexorabilă fatalitate”. Nu este mai puțin adevărat că, după 27 martie 1918, arogarea meritelor unirii Basarabiei cu România de către Marghiloman i-a iritat pe liberali.

Perspectivele post-factum ale memorialiștilor sau istoricilor angajați cu privire la includerea Basarabiei în Regatul României, prin liber consimțământ, nu iau însă în calcul câțiva factori. În primul rând că unirea cu România avea puțini aderenți în Basarabia la începutul anului 1918, deși opțiunea câștiga teren, într-un context internațional și intern în schimbare. Rusia era cuprinsă de anarhie, Ucraina își declarase independența și avea pretenții asupra Basarabiei, iar România controla de facto regiunea, trupele ei aflându-se în număr important la răsărit de Prut. În plus, Centralii dăduseră mână liberă României în Basarabia. Tocmai pentru ca încorporarea Basarabiei să nu apară ca un schimb cu Dobrogea, pe care Germania și Austro-Ungaria voiau să o dea măcar în parte Bulgariei, guvernul de la Iași a evitat luarea Basarabiei în ianuarie-februarie 1918. În luna martie a aceluiași an contextul avea să se schimbe.