1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Relațiile Basarabiei, apoi ale Republicii Democratice Moldovenești (RDM) cu Ucraina au fost marcate în anii 1917-1918 de realitățile demografice, fatalismul geografic și contextul schimbător al situației din Imperiul Rus și din Europa, mai ales pe fundalul evoluției de pe fronturile Primului Război Mondial.

Dacă naționaliștii basarabeni vedeau în unirea cu România o salvare pentru interesele republicii, iar cei velicoruși și unele minorități considerau că viitorul lor era alături de Rusia, fie bolșevică sau federativă, atunci ucrainenii din Basarabia așteptau ajutor din partea Kievului și nu-și ascundeau preferințele pentru alipirea la Ucraina. Pe parcursul secolului de dominație țaristă, autoritățile ruse au încurajat masiv colonizarea ucraineană, deoarece nu făceau distincţie între ucraineni (maloroşi) şi ruşi (velicoroşi). Către anul 1858 Basarabia era locuită de 120 mii ucraineni (13% din populaţia provinciei), iar în 1897 ucrainenii au ajuns a două naţionalitate constituentă a provinciei (380 mii), ceea ce constituia 20% din totalul populaţiei.

Prezența ucraineană importantă în Basarabia a jucat un rol contradictoriu în relațiile dintre Chișinău și Kiev după revoluția rusă din februarie 1917. Ucraina a fost printre primele entități din cadrul Imperiului Rus care a luat calea autonomiei: în primele zile ale lunii aprilie 1917 la Kiev s-a constituit Congresul Național Ucrainean, care a hotărât autonomie național-teritorială pentru Ucraina, condusă de un Consiliu Central (Rada) și un organ executiv (Secretariat). Autoritățile de la Kiev se anunțau parte a Republicii Federative Ruse, dar fără a arăta hotarele Ucrainei și nici ale autonomiei. În conflictul dintre Moscova și Kiev privind autonomia, apare prima oară ideea anexării Basarabiei la statul ucrainean, care pretindea că provincia este locuită în majoritatea ei de ucraineni. Aceste pretenții ucrainene au servit drept un prim imbold pentru forțele politice din Basarabia, în special Partidul Național Moldovenesc, care la scurt timp a formulat propriile cerințe de autonomie și a potestat împotriva anexării la Ucraina. Guvernul de la Petrograd a susținut aceste intenții de autonomie ale Basarabiei, ca mijloc de presiune asupra ucrainenilor, fapt ce a permis acceptarea autonomiei de către majoritatea straturilor sociale și naționalităților din Basarabia.

Situația complicată din Ucraina, măcinată de rivalitățile interne și de raporturile tensionate cu centrul imperial, n-a putut încuraja ambițiile expansioniste, Kievul alegând o cale de reconciliere cu alte entități din cadrul Imperiului Rus. În acest scop, între 8-14 septembrie 1917, la Kiev a avut loc Congresul Popoarelor din Rusia, la care au participat reprezentanții a 13 naționalități, din partea „românilor” (așa erau trecuți în textul oficial) din Basarabia participând șase delegați (Dascăl, Ioncu, Cazacliu, Codreanu, Holban și Cijevschi). Congresul decidea că Rusia trebuie să fie republică federativă și democratică, iar fiecare naționalitate din Rusia avea dreptul la autonomie națională. Prin urmare, Ucraina accepta în acele circumstanțe drepturile Basarabiei la autonomie și la identitatea ei distinctă, chiar românească.

Lovitura bolșevică din octombrie 1917 a aprofundat ruptura dintre Ucraina și restul Imperiului. Noul guvern bolșevic a refuzat să recunoască existența oricărei puteri executive existente pe teritoriul Rusiei imperiale și, la sfârșitul lunii decembrie 1917, a înființat o „republică” ucraineană rivală, numită la început tot „Republica Populară Ucraineană”, cu capitala la Harkov. Ostilitătile dintre cele două republici ucrainene au izbucnit imediat. Date fiind aceste circumstanțe, Rada a proclamat independența Ucrainei pe 13/26 ianuarie 1918 și a rupt toate legăturile cu Rusia. Pe acest fundal, bolșevicii locali au creat în Ucraina „republici” separatiste: „Republica Sovietică Odesa”, „Republica Sovietică Donețk-Krivoi-Rog”, iar Nestor Mahno a pus bazele unui entități nestatale – Teritoriul Liber și s-a aliat cu bolșevicii.

Rada Centrală, confruntată cu primejdia înfrângerii iminente, a cerut ajutorul Puterilor Centrale, cu care se afla încă în conflict. Cele două părți au semnat Tratutul de la Brest-Litovsk (Puterile Centrale și Rusia aveau să semneze în aceiași localitate un al doilea tratat pe 3 martie). Armatele germane și austro-ungare i-au alungat pe bolșevici din Ucraina, preluând controlul asupra Kievului pe 1 martie 1918. Peste două zile, bolșevicii au semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, care a pus capăt în mod oficial luptelor de pe frontul de est. În acest fel, Ucraina era lăsată în sfera de influență a Germaniei.

Ucraina independentă nu vedea existența RDM ca o chestiune serioasă și de durată. Aflată în mare dificultate din cauza răzmerițelor interne, puterea de la Kiev își exprima bucuria la intrarea trupelor române în Basarabia, președintele Radei Centrale, Vinnicenco, rostind un discurs, în care „saluta România ca o nouă aliată”. Rada Centrală comunica oficial generalului Coandă, reprezentantul României la Kiev, că „Ucraina nu poate decât să salute ocuparea Basarabiei de români”.

Schimbarea situației de pe Frontul de Est, prin victoriile rapide ale Puterilor Centrale și scoaterea Rusiei din război, a determinat o reeavaluare a „problemei basarabene”, RDM devenind un teren al disputelor diplomatice dintre Puterile Centrale, România, Republica Populară Ucraineană (cu capitala la Kiev) și Republica Sovietică Odesa.

Intrând în sfera de influență germană, Ucraina înainta în februarie 1918 miniștrilor de externe a Germaniei (Kuhlmann) și Austro-Ungariei (Czernin) o notă diplomatică, în care insinua că Basarabia s-ar fi situat în zona sa de influență și „ar reprezenta provincia ei inseparabilă”. Deși la Brest-Litovsk recunoscuse Nistrul drept linie de frontieră, iar anterior salutase prezența armatelor române în Basarabia, puterea de la Kiev s-a pronunțat împotriva admiterii unei delegații moldovenești la negocierile de la Buftea, alături de România, condiționând accesul acesteia la tratative doar în componența unei delegații ucrainene. Kuhlman îl informa pe A. Averescu, prim-ministrul României, că prezența delegaților basarabeni la negocierile de la Buftea, l-ar fi obligat să admită la masa tratativelor și reprezentanții Kievului, „împotriva pretențiilor cărora, în virtutea intereselor germane în Ucraina, i-ar fi fost imposibil să se pronunțe public”. Prin urmare, prezența lui Inculeț și Ciugureanu la negocieri a fost stopată.

La 16 martie 1918, Daniel Ciugureanu, premierul RDM, dădea citire în Sfatul Țării Notei guvernului de la Kiev către autoritățile germane, prin care acesta se arăta „profund interesat de destinele regiunii de frontieră a Republicii Ucrainene - Basarabia”. Insinuând că etnia ucraineană ar fi avut majoritatea absolută în nordul ținutului și o majoritate relativă la gurile Dunării, Nistrului și pe litoralul Mării Negre, guvernul ucrainean susținea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic și politic consitutie o parte inseparabilă a teritoriului Republicii Populare Ucrainene”.

Documentul, semnat de V. Golubovici, Ministrul de Externe a Ucrainei, constata că o mare parte a teritoriului Basarabiei era „ocupată de armata română” și intuind faptul că „chestiunea viitoarei apartenențe de stat a Basarabiei” ar putea fi pe ordinea de zi la tratativele de la Buftea-București dintre România și Puterile Centrale, condiționa soluționarea acestei probleme numai cu participarea și cu acordul guvernului ucrainean. În condițiile în care o parte a Basarabiei era ocupată de trupele austriece (în nord), iar parte în sud era controlată de armatele germane, Ucraina, avantajată de situația creată după Brest-Litovsk, spera să obțină posesia acelor părți din Basarabia, care nu se aflau sub controlul armatelor române. Într-un mod curios, anumite hărți ale RP Ucrainene, înglobau chiar părți ale Basarabiei, considerate ale Ucrainei ca un fapt împlinit.

Sfatul Țării a adoptat în ședința din 16/29 martie 1918 textul unei Declarații de protest împotriva pretențiilor Ucrainei asupra unor teritorii ale RDM și a respins intenția Ucrainei de a reprezenta interesele RDM la negocierile de pace. Declarația enunța fermitatea Republicii de a apăra principiile stipulate în Declarațiile din 2 decembrie 1917 și 24 ianuarie 1918, afirmând cursul său spre independență. Dar atât condițiile notei ucrainene, cât și acțiunile ulterioare ale diplomației de la Kiev, insinuau intrarea Ucrainei într-un joc de putere regională, care sfida existența RDM și dreptul său la independență. Realitățile din jurul RDM, convingeau tot mai mult că unica salvare pentru menținerea integrității teritoriale era unirea cu România.

La 22 ianuarie/4 februarie 1918 ajungea la Iași colonelul Maximilian Ritter von Randa, trimis al împăratului Carol I și al lui Ottokar Czernin, ministrul de Externe al Austro-Ungariei. Fost atașat militar austro-ungar la București în anii 1914-1916, deci familiarizat cu România și cu elitele ei, Randa a avut în cele câteva zile petrecute la Iași întâlniri cu aghiotantul regelui Ferdinand, colonelul Traian Stârcea, cu Barbu Știrbey, generalul Constantin Prezan, Ion I.C. Brătianu ș.a. Ofițerul austro-ungar i-a înștiințat pe români că germanii voiau să-l pedepsească pe Ferdinand pentru „trădarea” din 1916 și să-l detroneze. În locul său ar fi urmat să fie instalat un fiu al Kaiserului. Trimisul Vienei a transmis că aceasta era gata să susțină rămânerea regelui pe tron dacă s-ar fi încheiat o pace așa cum voiau austro-ungarii. Între condiții se afla și înlăturarea guvernului Brătianu și înlocuirea cu un cabinet agreat de Centrali.

Feldmareșalul August von Mackensen, guvernatorul militar german al teritoriului ocupat în sudul țării, a transmis guvernului de la Iași, la 23 ianuarie/5 februarie 1918, ca în patru zile să trimită o delegație care să poarte tratativele de pace. Discutarea solicitării primite de la Mackensen s-a făcut într-o ședință a guvernului din ziua următoare.

Dilema oficialilor români era aparent simplă: se continuă războiul ori se încheie pacea? Într-o ședință a conducerii liberale, Ion I.C. Brătianu reiterase mai vechea idee ca guvernul să-și dea demisia, locul urmând să fie preluat de un alt cabinet, care să negocieze pacea cu Puterile Centrale. Brătianu credea că războiul avea să fie câștigat de Aliați, iar România avea să se găsească la final alături de ei, chiar dacă între timp ar fi făcut pace separată. El urmărea să temporizare încheierea păcii în primă instanță, ceea ce însemna că românii aveau să câștige timp.

Liberalii și-au susținut punctul de vedere și în ședința Consiliului de Miniștri. Conservator-democrații erau, îndeosebi prin vocea lui Take Ionescu, pentru continuarea războiului allături de Aliați, chiar dacă aceasta presupunea retragerea în Rusia a guvernului, regelui și Parlamentului; Armata avea să facă același lucru luptând. Adversarii acestei idei obiectau că retragerea ar fi fost una extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, având în vedere situația de la est de Nistru.

În aceeași zi de 24 ianuarie/6 februarie 1918, la Chișinău se proclama independența Republicii Democratice Moldovenești. Informațiile privind acest eveniment erau transmise de dincolo de Prut de diverși oficiali români, spre exemplu de generalul Broșteanu, comandantul Diviziei 11 infanterie, și și-au găsit locul în arhive și în însemnările unor memorialiști. Însă grija guvernului român era ațintită atunci în special spre ceea ce spuneau și făceau Centralii.

Punctele de vedere diametral opuse din interiorul guvernului de la Iași nu puteau duce decât la demisia acestuia. Ceea ce, de fapt, potrivit unor relatări, își dorea chiar Brătianu. Din motive personale, mai ales de viitor politic, șeful PNL nu dorea să încheie el însuși pacea. O altă ședință de guvern a avut loc la 26 ianuarie/8 februarie 1918, de această dată în prezența regelui. Ferdinand a spus că deși nu era partizanul păcii separate, nu vedea posibilă rezistența. În același timp, el nu a acceptat să plece împreună cu guvernul din teritoriul pe care îl controla. Era vorba și de simțul datoriei, dar și de teama că plecarea dincolo de Nistru însemna o posibilă capturare de către bolșevicii ruși, cu care România era practic în conflict pe față.

Guvernul a demisionat în aceeași zi de 26 ianuarie/8 februarie 1918. Ion I.C. Brătianu a fost fără îndoială abil. El i-a sugerat regelui să-l desemneze premier pe generalul Alexandru Averescu. Și regele Ferdinand, și Ion I.C. Brătianu au încercat să-l folosească pe Averescu. Primul o făcea pentru a-și păstra tronul, al doilea în ideea că generalul va fi o marionetă în mâna sa. Castanele erau fierbinți în acel moment și pentru a putea fi scoase din foc era nevoie de mâini dispuse să facă asta. Brătianu nu-l (mai) considera pe Averescu un adversar, ci mai degrabă omul potrivit pentru a sta în fața Centralilor. Prin alegerea sa, Ion I.C. Brătianu își ținea aproape un vechi adversar și se folosea de el, iar pe de altă parte își lăsa deschisă revenirea în prim-planul scenei politice din România. Un Averescu prea popular putea deveni mai mult decât incomod pentru ambițiosul Brătianu, care încerca să vadă dincolo de sfârșitul războiului.

Dar cine era cel desemnat să constituie noul guvern? Alexandru Averescu se născuse în anul 1859, în județul la Ismail, în teritoriul care fusese integrat în principatul Moldovei în urma Tratatului de la Paris (1856), în încercarea puterilor europene de a-i bloca Rusiei accesul la Dunăre. Averescu a participat la Războiul de Independență ca voluntar, la finalul căruia a obținut gradul de sergent. Demobilizat în 1878, el s-a reangajat în Armata Română în același an, ulterior a ajuns ofițer, urcând grad cu grad. A făcut studii militare în Italia, a comandant Școala Superioară de Război (1894-1896)), a fost atașat militar la Berlin (1896-1898), când avea să cunoască diverși ofițeri germani, inclusiv pe viitorul feldmareșal Mackensen. În timpul răscoalei țărănești din 1907, reprimată de Armată, a fost numit ministru de Război, funcție pe care avea să o păstreze până în 1909. Ulterior a fost șef al Marelui Stat Major (1911-1913). În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic (1913) a fost numit șef de stat major al trupelor române care trecuseră Dunărea împotriva Bulgariei. În momentul intrării României în Primul Război Mondial, generalul Averescu era comandant al Armatei a II-a. A inițiat și coordonat așa-numita operațiune de la Flămânda (toamna 1916), abandonată la scurtă vreme. Succesul militar avea să-l cunoască în timpul bătăliilor de la Mărăști și Oituz, în vara anului 1917.

La începutul anului 1918, generalul avea un prestigiu indubitabil, de care nu doar că era conștient, dar avea și tendința de a-l supraestima. Deși se pregătea să devină om politic, Averescu nu avea încă un asemenea profil și nici un partid. De altfel, concepțiile privind statul, societatea și lumea îi trădau pregătirea și mediul profesional de proveniență.

Averescu avea în vedere să-și aleagă el colaboratorii, iar în plus voia mână liberă pentru negocierea păcii. Din însemnările unor lideri liberali reiese nu doar că aceștia au jucat un rol central în desemnarea lui Averescu drept șef al noului guvern, dar și că inițial îi făcuseră până și cabinetul. Au existat propuneri privind includerea în guvernul Averescu a unor miniștri din precedentul guvern, dar Brătianu nu a acceptat, considerând că aceasta i-ar „slăbi” poziția. Președintele PNL a asigurat public că va susține noul guvern. El avea însă pretenția de a fi ținut la curent cu ce făcea guvernul Averescu; mai mult, avea să „sugereze” ce să se facă în anumite chestiuni, cum să se procedeze.

Lista noului cabinet a fost înaintată de către Averescu regelui la 27 ianuarie/9 februarie 1918. Peste două zile, la 29 ianuarie/11 februarie 1918, guvernul depunea jurământul. Se regăseau în noul executiv oameni politici și „tehnocrați”, inclusiv generali. Era un guvern „suplu” – cu nouă ministere –, cum erau toate pe atunci. Componența nominală era următoarea: generalul Alexandru Averescu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru ad-interim la Externe; Constantin Sărățeanu, ministru de Interne; Fotin Enescu, ministru de Finanțe și ad-interim la Agricultură și Domenii; Constantin Argetoianu, ministru de Justiție; Matei Cantacuzino, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice; generalul Constantin Iancovescu, ministru de Război și al Materialelor de Război; Ion Luca-Niculescu, ministru al Industriei și Comerțului; generalul Ion Culcer, ministru al Lucrărilor Publice.