1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În perioada de șaizeci și două de zile ale Republicii Democratice Moldovenești (24 ianuarie – 27 martie 1918), adică de la momentul proclamării Independenței până la Unirea cu România, în dreapta Prutului s-au schimbat trei guverne: Guvernul Ion I.C. Brătianu (11 decembrie 1916 – 28 ianuarie 1918; Guvernul Alexandru Averescu (29 ianuarie - 4 martie 1918); Guvernul Alexandru Marghiloman (5 martie - 23 octombrie 1918). Chiar dacă intrarea trupelor române a restabilit ordinea între Prut și Nistru, soarta RDM era marcată de incertitudinea contextului regional și de dificultățile în care se afla guvernul de la Iași. Statul român făcea cu greu față presiunilor militare din Est, unde armatele bolșevice organizate de RUMCEROD la Odesa, amenințau în orice moment cu invadarea Basarabiei; celor din Vest, pe frontul Siretului, în fața armatelor germane și austro-ungare; celor din Sud, de la Dunăre, contra bulgarilor și turcilor, dar și dezordinilor interne provocate de rușii care fugeau de pe Frontul Românesc.

Chiar dacă priveau unirea Basarabiei cu România ca un dat istoric, ce reieșea din modul de gândire tradițional al clasei politice românești, viziunile celor trei prim-miniștri ai României față de soluționarea „chestiunii Basarabiei” în ambianța anilor 1917-1918 erau diferite. Ionel I. C. Brătianu, confruntat cu dificultatea relațiilor cu Rusia și presat de prezența militară masivă rusă pe teritoriul ciopârțit al României, a privit introducerea armatelor române în Basarabia ca un gest pragmatic, fără conotație politică și fără aluzie evidentă la perspectiva unirii. Alexandru Averescu fusese împotriva introducerii armatelor române în Basarabia și era unul din susținătorii fermi ai independenței RDM, din raționamente la care vom reveni mai târziu. La rândul său, rusofob și germanofil, A. Marghiloman a tratat problema Basarabiei din perspectiva unui fatalism istoric, susținând în mod direct cercurile unioniste de la Chișinău, fapt încurajat de sugestiile Puterilor Centrale și de contextul schimbător al situației de pe frontul de est, ce avantaja Germania.

Aceste evoluții în viziunile românești față de Basarabia erau influențate în mare parte de situația militară și politică de pe Frontul de Est, mai ales după decizia Rusiei Sovietice de a începe negocierile de ieșire separată din război cu Puterile Centrale în decembrie 1917. În România ce se pomenise singură în fața Puterilor Centrale, dar și cu alte provocări militare invocate anterior, guvernul Brătianu cădea, iar regele Ferdinand îi încredinţa lui Averescu formarea unui guvern, care să încheie pacea cu Puterile Centrale.

Deși basarabean la origini (născut la 9 martie 1859 în familia unui fost ofițer al armatei țariste în satul Babele, Ismail), generalul-erou de la Mărășești și Oituz, era critic față de intrarea trupelor române în Basarabia, trata cu circumspecție alipirea Basarabiei la România și pleda pentru menținerea independenței RDM. Averescu nu a fost de acord cu trimiterea de trupe dincolo de Prut de către guvernul Ion I. C. Brătianu, deoarece aceasta urma să creeze dificultăți României atât la Petrograd, cât și la Viena sau Berlin. Basarabia fiind la acel moment un teritoriu contaminat de bolșevism, includerea acesteia în hotarele statului ar fi urmat să creeze mari probleme interne. Conform lui Averescu ar fi trebuit așteptat ca „imposibilitatea realizării practice a utopiilor bolșevice să intre în conștiința maselor și atunci, când se va putea se va face alipirea prin voință proprie a Republicii la România”

Potrivit acestuia, dificultățile Rusiei aveau doar un caracter temporar, prin urmare momentul propice ar fi urmat să vină doar după încheierea Tratatului de Pace și proclamarea Unirii ar fi trebuit amânată în așteptarea unor condiții mai bune pentru alipirea provinciei la Regat. „Rusia este bolnavă, incontestabil că este foarte bolnavă, dar Rusia nu a pierit și se va însănătoși. Noi, o putere mică, nu se cuvine să abuzăm de o stare de paralizie în care se găsește un vecin al nostru. Suntem înconjurați de bulgari, de unguri și de ruși. Nu avem nici un interes, din contră, ar fi o politică nechibzuită de a căuta să ne punem rău cu toții. Prin urmare fără motiv binecuvântat, nu ar trebui să provocăm o stare de lucruri care să aibă consecințe în relațiunile noastre viitoare cu Rusia”, considera generalul.

Pornind de la aceste premise, Generalul Averescu a tratat problema Basarabiei cu ambiguitate în raport cu germanii și rușii. În primul caz, la 11/24 februarie 1918 când prim-ministrul discuta la Buftea condițiile încheierii unui tratat de pace cu reprezentații Puterilor Centrale, aceștia au sugerat că de vreme ce România „reintră în posesia întregului ținut dintre Prut și Nistru – anexiune pe care Puterile Centrale erau dispuse să o înlesnească – retrocedarea Dobrogei ar putea fi considerată ca un act de dreptate în favoarea Bulgariei spoliate în 1879 și 1913”. În replică la afirmația negociatorilor germani și austro-ungari că cedările teritoriale erau condiții principiale pentru prelungirea armistițiului și încheierea păcii, Averescu s-a retras de la tratatative.

Din Culisele Centenarului: Memoriile Generalului Averescu și ale lui Ion Inculeț privind întâlnirea de la Iași

Din Culisele Centenarului: Memoriile Generalului Averescu și ale lui Ion Inculeț privind întâlnirea de la Iași

Generalului Averescu: „Acum câteva zile (la 24 februarie/9 martie – n.a.) a venit la mine dl Inculeț, președintele Republicii, să-mi spuie că Palamentul lor (Sfatul Țării) este aproape în unanimitate pentru unirea cu România. Când voim să venim, se va face imediat, căci ei sunt gata. I-am spus că trebuie făcute mai întâi demersurile necesare pentr a li se recunoaște calitatea de stat independent, putând a dispune, cu deplină libertate de sine însuși”

Ion Inculeț: „Cu toată inima eram pentru Unire. Propusesem, împreună cu Ciugureanu, Unirea generalului Averescu, care însă, de teama să nu piardă Dobrogea în tratativele de la Buftea, ne sfătuise să rămânem mai departe ca Republică Independentă, ca nu cumva nemții să socotească Basarabia Unită ca o compensație pentru Dobrogea pe care o reclamau Bulgarii”.

Pe de altă parte, între 11/24 februarie și 23 februarie/8 martie 1918, Generalul Averescu a purtat tratative cu C. Rakovski, care reprezenta un „Colegiu Suprem Autonom” de la Odesa, împuternicit de guvernul bolșevic de la Moscova să înceapă negocieri cu România „pentru evacuarea Basarabiei”. Acordul „Averescu-Rakovski”, despre care vom discuta într-un articol separat, este marcat de multiple contradicții, dar a devenit un instrument al propagandei sovietice care l-a prezentat ca un angajament al României de a se retrage din Basarabia și de recunoaștere a Rusiei Sovietice ca putere legitimă. În realitate, printr-o formulă vagă și interpretabilă privind evacuarea Basarabiei, România a beneficiat de un răgaz de două luni în care s-au reglementat problema basarabeană, prezența Armatei Române între Prut și Nistru și Unirea după semnarea Tratatului de Pace. În acest timp Regatul a păstrat la vest de Prut un nucleu al Armatei Române cu un efectiv de circa 10 000 de soldați, a recuperat depozitele intacte și a eliberat din captivitate parlamentarii, ofițerii și cetățenii români sechestrați la Odesa. Acest interval a fost folosit, de asemenea, la crearea unor condiții care au servit la acoperirea Unirii cu toate formele legale și la recunoașterea acesteia, precum au îndreptățit și speranțele păstrării unor relații bune cu Rusia de mai târziu.

De altfel, deși și-a proclamat independența la 24 ianuarie 1918, RDM avea grave probleme de legitimitate și de recunoaștere internațională. După cum se poate vedea din negocierile pe care le purta România deopotrivă cu Puterile Centrale și Rusia Sovietică, nici una din părți nu trata Basarabia ca o entitate statală și nu recunoșteau existența RDM. Doar România susținea eforturile de consolidare a statului moldovenesc, fapt ce se desprinde nu numai din totalitatea acțiunilor și atitudinilor analizate în articolele precendente, dar și din poziția Generalului Averescu la negocierile cu Puterile Centrale. Astfel, în nota sa referitoare la punctele de tratat cu Puterile Centrale, înmânată ministrului C. Argetoianu în ziua plecării acestuia la Buftea (20 februarie), se cerea, între altele, „libertatea de acțiune în Basarabia”, „recunoașterea independenței Basarabiei” și „încheierea păcii cu ea”. În consens cu această poziție, care ar fi ferit România de perspectiva discuțiilor „Dobrogea pentru Basarabia”, Averescu a întreprins demersurile necesare ca reprezentanții calificați ai RDM să fie invitați la negocierile de la Buftea cu Puterile Centrale, ceea ce ar fi echivalat cu o recunoaștere de facto a independenței Basarabiei. Prim-ministru l-a însărcinat pe Duliu Zamfirescu, comisarul regal la Chișinău, să întreprindă toate măsurile pentru a obține recunoașterea internațională a „calității de stat independent” a RDM.

La 22 februarie/7 martie 1918, Generalul Averescu telegrafia ministrului-delegat Argetoianu la Buftea, anunțând că a cerut guvernului de la Chișinău să trimită doi delegați la negocieri, care „să fie de comun acord cu poziția delegației române”. Sfatul Țării a delegat pentru a participa la negocierile de la Buftea pe Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, și pe Daniel Ciugureanu, Prim Director al RDM, care la 24 februarie/9 martie 1918 soseau la Iași. Aici delegații basarabeni au aflat că Austro-Ungaria pretinde divizarea Basarabiei, intenționând anexarea nordului provinciei, care se afla atunci sub ocupație militară austriacă. Pe de altă parte, Averescu făcea cunoscut liderilor de la Chișinău că negociatorii Puterilor Centrale de la Buftea au remis României o notă diplomatică din partea Ucrainei în care se arăta că „Basarabia s-ar situa în zona sa de influență și ar reprezenta provincia ei inseparabilă”, prin urmare cereau ca delegația basarabeană să nu fie admisă la negocieri alături de partea română.

În telegrama lui Argetoianu din 1/14 martie către Averescu se cerea ca delegații basarabeni să nu plece la București, motivând că ministrul german Kuhlman l-a informat asupra acceptului Germaniei de alipire a Basarabiei la România și că aceștia nici m-ai târziu n-ar trebui să vină, „noi urmând să negociem pentru România până la Nistru”.

După intrarea în Chișinău, la 13/26 ianuarie, trupe din Divizia 11 infanterie s-au îndreptat spre Tighina/Bender, deși inițial se avusese în vedere ocuparea orașului de către trupe ucrainene antibolșevice. La 16/29 ianuarie 1918, unitățile române erau în fața orașului. Acesta – Tighina pentru români, Bender pentru ruși – era important prin poziția sa, ca nod de comunicații, cu un pod peste Nistru; existau acolo depozite de armament și muniții, un parc de locomotive și vagoane etc. După ce au primit întăriri și în urma unor ciocniri cu trupele ruse bolșevizate, dar mai ales după un intens bombardament de artilerie, românii au ocupat orașul la 20 ianuarie/2 februarie 1918. Din documentele militare românești reiese că au fost capturate depozitele cu materiale de război, inclusiv unul de artilerie, cu 800 de tunuri, dar și material rulant însumând 60 de locomotive și 3.000 de vagoane.

Dând dovadă de un amatorism care avea să-i fie reproșat ulterior, comandantul detașamentului românesc intrat în Tighina și-a împrăștiat forțele în oraș și în localitățile din jur, a neglijat fortificarea pozițiilor la podul de peste fluviu, nu a dezarmat populația civilă neprietenoasă, unde vorbitorii de limbă rusă erau majoritari. În plus, existau informații superficiale despre efectivele inamice aflate dincolo de Nistru. Parcă invitați de această atitudine, rușii au contraatacat prin surprindere în noaptea de 22/23 ianuarie (4/5 februarie) 1918 și i-au respins pe români în afara orașului. Reacția puternică a trupelor române – întărite cu unități trimise de Diviziile 11 infanterie și 2 cavalerie – a dus la reocuparea orașului și alungarea rușilor dincolo de fluviu, la 25 ianuarie/7 februarie. Mai la nord, un detașament din Divizia 11 infanterie avea să treacă la 27 ianuarie/10 februarie 11918 peste Nistru și să ocupe temporar localitatea Dubăsari.

Potrivit ordinului primit de la Marele Cartie General, Divizia 1 cavalerie a înaintat spre Bălți, unde a avut ciocniri cu slabe detașamente rusești și moldovenești. Orașul a fost ocupat la 23 ianuarie/5 februarie 1918. Efective din această mare unitate ajungeau la Soroca la 1/14 februarie 1918. Nordul Basarabiei, cu Hotinul, a fost ocupat de trupele austro-ungare, care aveau să rămână în zonă până la sfârșitul anului 1918.

Între 18-21 ianuarie/31 ianuarie-3 februarie 1918, Divizia 2 cavalerie, care practic asigura legătura între Diviziile 11 și 13 infanterie, a dezarmat regimentele 9, 11 și 31 infanterie ruse. Potrivit ordinelor, care de altfel priveau toate diviziile românești din Basarabia, soldații ruși trebuiau trecuți dincolo de Nistru. Excepție făceau basarabenii, care erau trimiși acasă.

Importante trupe ruse se găseau încă în sudul Basarabiei, mai ales din marină, bine înarmate, având inclusiv vase de luptă și artilerie. Populația din Bugeac era amestecată, cuprinzând moldo-români, ruși, bulgari, găgăuzi, ucraineni, germani, evrei etc. Divizia 13 infanterie română a ocupat orașele Reni, Cahul și Bolgrad la 11-12/23-24 ianuarie 1918. Inițial, trupele române i-au dezarmat pe soldații ruși și pe civilii din zonă. De altfel, dezarmarea civililor a fost una dintre problemele mari căreia au trebuit să-i facă față autoritățile militare române în întreaga Basarabie. S-a ajuns însă destul de repede la ciocniri între români și ruși, înregistrate după 21 ianuarie/3 februarie 1918 în zonele Cahul, Taraclia, Bolgrad și Ismail.

Cea mai importantă luptă între români și ruși s-a dat între 27 ianuarie-3 februarie/9-16 februarie 1918 la Vâlcov, aproape de vărsarea în mare a brațului Chilia, unde se concentrase o puternică forță a marinei ruse. Localitatea nu putea fi atacată de pe uscat, fiind protejată de canale și mlaștini. Atât românii, cât și rușii aveau trupe mixte de uscat și marină, vase de luptă (monitoare, canoniere, vedete), baterii de artilerie, inclusiv grea (în cazul rușilor), în poziții fixe sau pe platforme plutitoare. După dueluri intense de artilerie, după ciocniri pe uscat și pe canalele deltei secundare a brațului Chilia, dar mai ales după interceptarea de către români a comunicațiilor terestre spre Cetatea Albă, rușii s-au retras, îmbarcați pe vase, spre Odesa și Sevastopol. Vâlcovul a fost preluat de români la 3/16 februarie 1918. După câteva săptămâni, mai precis la 23 februarie/8 martie 1918, trupele române au intrat în Cetatea Albă, de această dată fără luptă.

Potrivit unor informații, atât la Bender/Tighina, cât și la Vâlcov, de partea rușilor au luptat detașamente formate din socialiști radicali, soldați dezertori și muncitori români care ajunseseră în 1917 în sudul Rusiei. Aceștia constituiseră la Odesa un „comitet revoluționar român”, apoi un „batalion revoluționar român”.

În luptele din Basarabia, ambele părți au înregistrat pierderi: morți, răniți, prizonieri/dispăruți. Cifrele oficiale disponibile sunt contradictorii. Potrivit unei situații centralizate din aprilie 1918, trupele române ar fi înregistrat în confruntările din regiune 25 de morți, 312 răniți și 151 de dispăruți. Din alte documente militare reiese că doar în luptele de la Bender ar fi murit 141 de militari români. Dincolo de statistici, operațiunile Armatei Române în Basarabia nu au fost nicidecum un simplu marș spre Nistru. Trupele s-au confruntat cu un adversar aflat în disoluție, dar nu lipsit de reacție, iar în plus cu o populație civilă diversificată din punct de vedere etnic și în parte ostilă.

În februarie-aprilie 1918, Armata Română avea în Basarabia patru divizii: 1 cavalerie, al cărei comandament era la Bălți; 11 infanterie, cu comandamentul la Chișinău; 2 cavalerie, cu comandamentul la Cimișlia; 13 infanterie, cu comandamentul la Bolgrad. După cum am mai amintit, cele patru divizii trimise în Basarabia au fost reunite ulterior în Corpul VI Armată. Acestui comandament i-au mai fost subordonate Regimentul 5 călărași, flotila de Dunăre, trupele din Delta Dunării, două escadrile de aviație și un detașament de jandarmi rurali. Misiunea Corpului VI Armată consta în paza depozitelor Armatei Române aflate în Basarabia, asigurarea ordinii în același teritoriu, trecerea dincolo de fluviu, cu trenul sau pe jos, a soldaților ruși care se aflau în regiune sau care veneau din România, împiedicarea venirii de peste Nistru a trupelor ruse bolșevizate.

La sfârșitul lunii februarie 1918, de la nord de Soroca și până la vărsarea în liman/Marea Neagră, malul drept al Nistrului era controlat de trupele române. El avea să și rămână astfel până la 28 iunie 1940. Însă Nistrul nu a fost niciodată un fluviu de netrecut. De-a lungul întregii perioade interbelice el a fost traversat fie de grupuri înarmate – uneori extrem de puternice – trimise de regimul de la Kremlin pentru a menține o situație instabilă și a crea dificultăți administrației românești, dar și de zeci de mii de oameni care voiau să scape de regimul sovietic. Era vorba de moldoveni transnistreni și evrei, dar și de ucraineni și ruși, germani și polonezi ș.a.m.d. Unii dintre ei au rămas în Basarabia, alții au trecut la vest de Prut, mulți au plecat în Europa Occidentală sau în America de Nord.

***

Subiectul de față a fost abordat de memorialiști și istorici români încă din perioada interbelică. Chiar dacă interpretările sunt uneori discutabile, poate prea apropiate de punctul de vedere oficial, informații utile se găsesc îndeosebi în câteva sinteze sau tratări monografice: Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [prima ediție în 1922-1923]; Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. 1917-1918, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1999; Dumitru Seserman, Acțiunile Armatei Române în spatiul dintre Carpații Orientali și Nistru (1917-1920), București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004.