1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Votul Basarabiei de Unire cu România, la 27 martie/9 aprilie 1918, care deschidea calea realizării României Mari, a fost atacat din mai multe părți de-a lungul timpului, încercat de a fi explicat și înțeles, iar votanții din Sfatul Țării vor plăti scump acest gest curajos, fiind vânați toată viața de organele de represiune sovietice și de complicii lor români. Cine și ce factori au jucat rolul primordial în alipirea Basarabiei la România rămâne și după o sută de ani un subiect de mare dispută. Prin articolul de față încercăm să cuprindem diversitatea opiniilor legate de acest eveniment, în mod expres a celor din epocă, iar prin elaborarea acestui compartiment să încercăm dezlegarea misterului pașilor care au condus la realizarea acestui pas.

Vom începe cu adversarii Unirii, care pot fi împărțiți convențional în patru categorii: a. anumite elemente contestatare din interiorul Basarabiei (A. Șmidt, A. Krupenski, V. Țiganko, etc); b. emigrația rusă, reprezentată de fosta conducere a Rusiei imperiale, printre care P. Miliukov, V. Maklakov, S. Sazonov, Gh. Lvov, etc.; c. Regimul bolșevic/sovietic; d. diferiți diplomați și oameni politici străini, în special americani, printre care cel mai aprig adversar a fost Secretarul de Stat american R. Lansing.

Într-un mod curios, dar deloc suprinzător, primele trei puncte de vedere au coincis la un anumit moment, ele inspirându-se una pe alta în argumentație, pornind de la premisa readucerii Basarabiei în spațiul rus. Emigrația evident în cadrul unei Rusii „sfinte, unice și indivizibile”, iar bolșevicii sub sceptrul Imperiului „secerii și ciocanului”.

Aceștia împreună considerau că Sfatul Țării a fost un organism provizoriu, până la alegerea Adunării Constituante; nu s-a gândit niciodată la posibilitatea unirii cu România și a recunoscut acest lucru de mai multe ori; acest fapt era recunoscut și de puterile occidentale; intrarea trupelor române urma să fie provizorie; cinci deputați ai Sfatului Țării, opozanți ai unirii cu România, au fost împușcați de trupele române; în timpul votării unirii, armatele române au fost introduse în sala de ședințe; aeroplane zburau de asupra clădirii; militari și oficiali români erau prezenți la ședință; s-a votat deschis, prin ridicarea mâinilor, ceea ce a speriat pe mulți; invocau protestul fracțiunii țărăniste, a minorităților germane, bulgare și ruse față de această unire; doar 83 de deputați au votat pentru unire, 25 au fost absenți, omorâți sau fugiți, 34 s-au abținut de la vot, iar 3 delegați „curajoși” au votat contra. Emigrația rusă considera dacă s-ar fi făcut la moment un plebiscit, nu mai puțin de 85 % s-ar declara pentru reunirea la Rusia.

Regimul sovietic a preluat această retorică de la emigrația rusă, dar a dezvoltat ulterior propria mitologie în care prevalau ideile „rolului trădător al Sfatului Țări”; „înăbușirii Puterii Sovietice pe 6 ianuarie 1918”; „intrării trupelor Antantei în teritoriul rus”; „anexării Basarabiei de trupele române”; „încălcării angajamentului Averescu-Rakovski de retragere din Basarabia”; „complicității Germaniei la anexarea Basarabiei la România”.

Diferiții opozanți ai Unirii din mediul diplomatic și politic occidental, în mod special cei americani, se opuneau ideii dezmembrării Imperiului Rus; vedeau în votul Sfatului Țării o formă rudimentară de expresie populară; contestau libertatea felulului în care s-a realizat votul de unire; exagerau rolul și importanța armatei române; considerau că pentru rezolvarea „problemei Basarabiei” este necesar un plebiscit.

Adepții Unirii Basarabiei cu România au dezvoltat propria retorică, mult mai numeroasă ca volum și diversitate de publicații, dar și mai reprezentativă din punct de vedere al suportului politic și diplomatic. Însumând aceste puncte de vedere, vom identifica trei factori invocați ca primordiali în realizarea Unirii: a. factorul regățean – rolul principal l-au jucat oameniii politici și militari din Vechiul Regat, adică armata și oamenii din guvernul Marghiloman, în special C. Stere; b. factorul ardelean – rolul principal l-a avut propaganda transilvănenilor de la Kiev și Chișinău, care au influențat mișcarea de renaștere națională din Basarabia; c. factorul basarabean – Unirea se datorează, mai întâi de toate basarabenilor, reprezentanților clasei poltice de la Chișinău.

La aceste trei păreri se vor adăuga și alte puncte de vedere, printre care cel mai „original” va fi a lui C. Argetoianu, care susține că decisivă pentru votul Sfatului Țării din 27 martie 1918 a fost „coruperea și mituirea lui Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării”. Acesta ar fi primit în ajunul acestei zile două milioane de lei românești în hotelul Londra din Chișinău, unde se afla delegația română în frunte cu primul ministru Al. Marghiloman, pentru a favoriza votul fracțiunii țărăniste în favoarea Unirii.

În cele ce urmează vom analiza principalele argumente ale acestor grupuri. Primul punct de vedere este susținut de Petre Cazacu (lucrarea „Moldova dintre Prut și Nistru. 1812-1918”), care apără punctul de vedere, că rolul hotărâtor a fost jucat de armata română și calitățile personale ale lui Stere. Potrivit acestuia „Unirea a fost un act revoluționar, dar național. Cei doi factori care au contribuit la înfăptuirea lui sunt Stere și armata română”. Cazacu invocă nehotărârea basarabenilor, atitudinea îndoielnică a unora dintre ei față de intrarea armatei române, tendința acestora de a-și crea o „republică neatârnată”, ca argumente principale în demonstrarea ezitării acestora de a se uni cu România.

Onisifor Ghibu, transilvăneanul care a fost unul din principalii catalizatori ai mișcării naționale din Basarabia, apăra ideea, că o însemnătate principală în evenimentele din Basarabia l-a avut propaganda ofițerilor ardeleni printre basarabenii care studiau la Kiev, acesta fiind „motorul principal și hotărâtor al evenimentelor din viața Basarabiei” (se are în vedere cercul „Deșteptarea”, condus de D. Ciugureanu, care printre primii au formulat programul politic panromânesc în anul 1917 – n.a.). Ghibu crede că anume organizarea națională panromânească a permis preluarea inițiativei în fața revoluționarilor „basarabeni veniți de la Petrograd sub conducerea lui I. Inculeț”. După acesta, Puterile Centrale au convenit ca România, în schimbul Ardealului, Bucovinei, Banatului și Dobrogei, să-și anexeze Basarabia „sub o formă convenabilă și localnicilor”. Intelectualul ardelean considera că Unirea a fost „forțată”, că ar fi fost cu totul altceva dacă ea ar fi avut loc în mersul normal, la acea dată când a avut loc Unirea Ardealului și Bucovinei, adică nu în atmosfera „politicianismului sectar al Vechiului Regat”, dar al „românismului integral biruitor” (lucrarea „De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, 1926).

Cel de-al treilea punct de vedere, de prevalare a rolului basarabenilor în decizia Unirii, a fost recunoscut de majoritatea istoricilor și oameni politici români ai momentului. În afara pledoariilor și memoriilor personale ale liderilor basarabeni care arătau acest lucru (I. Pelivan, P. Halippa, I. Inculeț, D. Ciugureanu, etc), deosebit de nuanțat este redată această perspectivă de bucovineanul Ion Nistor (Istoria Basarabiei, 1923). „De formă, consideră Nistor, Basarabia era un stat independent, în realitate însă noua republică nu avea nicio organizație cuvenită și nici condițiile de dezvoltare necesare pentru propășirea unui stat. Fiecare om cu judecată își da seama că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic”. Considerând că unica cale de a rezolva problema era numai Unirea, fruntașul bucovinean arăta că „acest gând nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai tainice ale sufletului moldovean adevărat... în urma propagandei de trezire și deșteptare a conștiinței naționale, ce se făcea pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din Vechiul Regat, din Ardeal și din Bucovina, se trezi în sufletul moldovenilor dintre Prut și Nistru și, îndeosebi, ale conducătorilor lor, ideea consolidării naționale și dorul de a se reîntoarce la sânul patriei-mame”.

În săptămânile ce urmează vor proceda la explicarea acestor puncte de vedere divergente, cu diferite implicații ideologice și de interes, dar în același timp vom încerca construirea unei imagini cât se poate de reale, apropiată spiritului timpului, asupra pașilor care au condus la realizarea votului din 27 martie 1918.

La două zile după întrevederea de la Răcăciuni, dintre contele Czernin și Ferdinand I, Centralii au dat un „ultimatum” guvernului de la Iași: românii acceptau condițiile preliminare ale păcii sau armistițiul se încheia. Guvernul României a transmis Centralilor că era de acord cu începerea tratativelor, dar fără condiții de netrecut. Centralii au reacționat prompt. Dacă România nu răspundea clar și categoric până a doua zi (17 februarie/2 martie 1918) la prânz, armistițiul avea să fie denunțat. Germanii pregătiseră deja un plan pentru reluarea ostilităților împotriva României (operațiunea Halali), care însă depindea de participarea forțelor austro-ungare. Și Armata Română avea planuri privind reacția la un atac germano-austro-ungar, inclusiv retragerea în Basarabia, unde românii controlau deja orașele și principalele căi de comunicație.

În interiorul guvernului de la Iași au avut loc discuții în zilele de 15/28 și 16/29 februarie 1918. Mulți miniștri voiau ca guvernul să demisioneze. Pentru împărțirea răspunderii, pentru a fi asigurat în chestiunea tratativelor cu Centralii, Averescu i-a solicitat lui Ferdinand I să convoace Consiliul de Coroană, ceea ce monarhul a aprobat. Premierul era de părere că dincolo de condițiile grele puse de Centrali, soluția păcii era singura de urmat. El avea de multă vreme convingerea că rezistența României nu era posibilă, că alegerea acestei căi ar fi dus la pierderi inutile, ba chiar ar fi fost în defavoarea Aliaților, întrucât materialul de război românesc ar fi căzut în mâinile Centralilor, care l-ar fi putut muta pe frontul occidental. Dincolo de părerea primului-ministru, era evident pentru observatori că, în cazul reluării ostilităților, trupele române ar fi putut rezista aproximativ două săptămâni. Problema nu consta doar în disproporția de forțe dintre români și Centrali, ci era amplificată și de cantitățile limitate de provizii și muniții ale Armatei Române. În plus, aceasta ar fi avut de făcut față nu doar forțelor Centrale dinspre Vest și Sud, ci și celor dinspre Nord, ba chiar și celor dinspre Est, unde afluiau trupe austro-ungare.

La Iași s-au ținut câteva Consilii de Coroană în a doua jumătate a lunii februarie (pe stil vechi) 1918. Nu s-au luat note, nu s-au încheiat procese-verbale. Ulterior au circulat acte „oficiale” realizate de Alecu Constantinescu, „aranjate” de Ion I.C. Brătianu și, se pare, aprobate de rege. Nicolae Iorga avea să le publice în 1932. Cei din tabăra liberală au admis că textele erau menite să-i susțină lui Brătianu poziția în fața Aliaților, la viitoarea conferință de pace. Oponenții liderului liberal observau că era vorba de o variantă menită a-l pune pe acesta într-o postură favorabilă, iar pe ceilalți oameni politici – îndeosebi pe cei din guvernul Averescu – la polul opus. Omul din fruntea PNL voia ca istoria să se scrie dintr-un punct de vedere convenabil lui. Însă nici ceilalți nu erau lipsiți de simț istoric, fapt dovedit de jurnalele și memoriile lor.

Participanții la cele trei consilii de coroană au fost: membrii guvernului (generalul Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu, Constantin Sărățeanu, Fotin Enescu, generalul Constantin Iancovescu, Matei Cantacuzino, Ion Luca-Niculescu, Constantin Garoflid – acesta din urmă nu a mai luat parte la al treilea consiliu, întrucât demisionase), președinții Senatului (Emanoil Porumbaru) și Camerei Deputaților (Vasile G. Morțun), ambii membri ai Partidului Național Liberal, câte trei reprezentanți ai PNL (Ion I.C. Brătianu, Mihail Pherekyde și Al. Constantinescu) și Partidului Conservator-Democrat (Take Ionescu, Mihail Cantacuzino și Dimitrie Grecianu). La cel de-al treilea consiliu au fost invitați și trei generali (Constantin Prezan, Eremia Grigorescu și Arthur Văitoianu).

Primul Consiliu de Coroannă, din 17 februarie/2 martie 1918, a început prin prezentarea de către Averescu a ceea ce se întâmplase anterior. Generalul a insistat pe faptul că, întrucât nu reușise să obțină pacea așa cum își dorise, era gata să plece din fruntea guvernului. Take Ionescu s-a pronunțat, ca și în lunile precedente, pentru retragerea în Rusia. I.I.C. Brătianu a subliniat că dacă se mergea pe linia rezistenței, adoptată și urmată de guvern, cu Averescu în capul Armatei, PNL își exprima susținerea. În caz contrar, rămânea soluția păcii. Dar în această situație era preferabilă instalarea unui guvern Marghiloman, cu oameni din teritoriul ocupat de Centrali. Condiții cât mai dure pentru România ar fi fost o dovadă pentru Aliați că țara nu avusese de ales decât pacea separată, cum am văzut deja. Era o judecată rece, chiar cinică, a unui om pentru care politica era de multă vreme o profesie și o „moștenire” de familie. Invitat de Averescu să-și asume răspunderea pentru un guvern de rezistență, Brătianu a declinat oferta. Mihail Cantacuzino a avut, din perspectiva unor participanți, un discurs emoționant. El a susținut că România trebuia să urmeze calea onoarei și să reziste cu orice preț, chiar dacă la capăt era înfrângerea. Indiferent de soluția adoptată, guvernul Averescu rămânea la cârmă. Chiar în ziua desfășurării Consiliului de Coroană la Iași, Centralii i-au trimis o telegramă lui Averescu, prin care îl înștiințau că denunțau armistițiul.

Un al doilea Consiliu de Coroană a fost convocat pentru ziua de 18 februarie/3 martie 1918. Au fost prezenți toți cei care luaseră parte la precedentul Consiliu, plus prințul Carol (viitorul rege Carol al II-lea). Participanții au fost înștiințați cu privire la cele petrecute după primul Consiliu de Coroană, mai ales despre atitudinea amenințătoare a Centralilor. Ca și până atunci, regele a susținut soluția păcii, pe care o considera preferabilă continuării războiului. Take Ionescu s-a pronunțat vehement împotriva unei soluții de guvernare cu Alexandru Marghiloman, al cărui nume se vehicula. Vechile inamiciții dintre conservatori erau prea adânci pentru a se putea trece peste ele chiar și în condițiile grele ale momentului.

În timpul ședinței s-a primit o nouă telegramă de la Kühlmann și Czernin. Aceștia atrăgeau atenția că pentru a evita urmările încetării armistițiului trebuiau acceptate condițiile de pace. Acestea implicau cedarea de către România a Dobrogei întregi, țării urmând a i se asigura o legătură cu Marea Neagră, dar și rectificări de frontieră cu Austro-Ungaria. Armata Română avea să disponibilizeze imediat opt divizii, operațiunea urmând să fie supervizată de Grupul de Armate Mackensen și de Comandamentul Român; ulterior, după încheirea păcii între România și Rusia, aveau să fie disponibilizate și celelalte forțe ale Armatei Române. Autoritățile române trebuiau să asigure transporturile de trupe ale Centralilor prin Moldova și Basarabia spre Odesa, pe căile ferate. Misiunile militare aliate urmau să fie trimise acasă, cu dreptul de liberă trecere. Tratativele puteau avea loc la Buftea. Brătianu și Ionescu i-au cerut lui Averescu să primească orice condiții de pace. Cel din urmă a declarat că nu avea să semneze nimic.

În după amiaza de 18 februarie 1918 a avut loc și o ședință a Consiliului de Miniștri, la care au fost invitați și câțiva generali: Prezan, Văitoianu, Grigorescu și Zaharia. Primii au făcut afirmații strategice și politice sau aau declarat că puteau rezista cu trupele lor. Doar ultimul a spus clar că, ținând cont de subzistențele Armatei, rezistența în fața Centralilor era „o utopie”.

Un al treilea Consiliu de Coroană a fost convocat la cererea lui Averescu, la 19 februarie/4 martie 1918. Dintre cei prezenți anterior, a lipsit doar Garoflid, care, după cum am amintit deja, își dăduse demisia din guvern. În schimb au fost convocați și generalii Prezan, Văitoianu și Grigorescu. Prezența militarilor la acest Consiliu a fost mai degrabă pentru impresie, ca presiune suplimentară asupra lui Averescu. Acesta

a fost pus în fața unui fapt împlinit, iar în Notițele zilnice nu și-a ascuns iritarea, prcizând că i s-a părut „curioasă” invitarea generalilor la acel Consiliu. În spatele chemării celor trei generali, rivalii lui Averescu în Armată, se afla regina Maria. Ca formă de protest, Averescu și-a dat demisia în fața regelui. Ședința a fost una aprinsă, disputele politice aflându-se în centrul discuțiilor. Regele a susținut că trebuia acceptată realitatea, adică pacea așa cum era dictată de Centrali. Brătianu și Averescu s-au înfruntat și de această dată. Primul-ministru a insistat pe faptul că deși condițiile erau grele, totuși o rezistență militară ar fi avut rezultate dezastruoase.

Prințul Carol a transmis un mesaj din partea reginei Maria, care se erija în purtătoarea de cuvânt a „femeilor române”. Regina spera în găsirea unui bărbat „patriot”, care să-l împiedice pe rege să semneze pacea. Maria părea să uite că regele era chiar soțul ei, iar România era o monarhie constituțională, în care deciziile se luau prin respectarea unor proceduri, chiar dacă imperfecte. Cuvintele reginei transmise prin gura prințului i-au jenat pe cei de față, inclusiv pe rege.

Averescu și miniștrii au convenit că guvernul trebuia să-și dea demisia, invocând declarația principelui Carol. Primul-ministru se considera „între două politici”, cea a regelui, pentru pace, și cea a reginei, pentru rezistență, așadar pentru război. Această balansare între politica oficială și cea neoficială, între politica de birou și cea de alcov, avea efecte neplăcute asupra acțiunilor guvernului. În cele din urmă regele a convins cabinetul să nu demisioneze. Însă după al treilea Consiliu de Coroană era clar pentru mulți că zilele guvernului Averescu erau numărate.