1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Prima ședință a noului Consiliu de Miniștri, prezidată de regele Ferdinand I, a avut loc în după amiaza zilei de 29 ianuarie 1918. Averescu înțelesese că misiunea cabinetului său era începerea negocierilor pentru încheierea păcii. În vreme ce Ion I.C. Brătianu credea în victoria finală a Aliaților, motiv pentru care se și pronunța pentru acceptarea unei păci dure, care le-ar fi arătat franco-englezilor că aceasta a fost impusă, ceea ce s-ar fi putut transforma într-un avantaj de negociere la încheierea păcii generale, Alexandru Averescu era convins că războiul avea să se încheie cu o pace „albă”, cu o „remiză” între cele două blocuri politico-militare. Pornind de la această percepție, generalul credea că ar fi putut obține de la Centrali o îmbunătățire a condițiilor de pace.

Centralii făceau presiuni asupra românilor pentru a încheia pacea, invocând schimbările de pe frontul oriental, mișcările trupelor ruse și române din lunile precedente ș.a.m.d. La 30 ianuarie/12 februarie 1918, Averescu a trimis la București o delegație formată din Al. Papiniu, diplomat, maiorul Ion Mitilineu, și colonelul Carol Ressel, șef de cabinet al generalului Averescu. Papiniu trebuia să le transmită Centralilor viziunea guvernului de la Iași în chestiunea păcii și să obțină prelungirea armistițiului cu circa trei săptămâni în vederea completării guvernului. Mitilineu avea ca sarcină stabilirea contactului cu oamenii politici (conservatori) din București, scopul fiind aflarea părerii acestora în privința păcii separate, dar și înțelegerea a ceea ce voiau Centralii. Ressel avea de la generalul Averescu mandatul de a-i stabili o întâlnire cu feldmareșalul Mackensen. Generalul român credea că relațiile personale și renumele său aveau să atragă condiții bune de pace pentru România.

Cei trei delegați s-au întors de la București în ziua de 2/15 februarie 1918. Mackensen fusese de acord cu o scurtă prelungire a armistițiului, până la 9/22februarie 1918, când urma să aibă loc o întâlnire a delegațiilor celor două părți; de asemenea, acceptase o întrevedere cu premierul român. În ceea ce privește misiunea lui Mitilineu, acesta avusese întâlniri cu unii politicieni conservatori din București: Lupu Kostaki, Dimitrie Nenițescu, Grigore Antipa, Alexandru Beldiman, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Costică și Virgil Arion. Aceștia se manifestaseră pe față împotriva regelui. În opinia lor, Ferdinand I trebuia îndepărtat. P.P. Carp redactase chiar un memoriu contra dinastiei de Hohenzollerin-Sigmarigen, semnat de mulți conservatori rămași în teritoriul ocupat. De altfel, Carp transmisese la Iași, prin intermediari, că îl considera responsabil pe rege pentru catastrofa în care era țara. Dintre politicienii conservatori de la București, Alexandru Marghiloman părea conciliant. Și acesta credea într-o victorie germană, dar în același timp era în favoarea dinastiei, pe care voia să o salveze. Marghiloman aflase că România urma să aibă parte de condiții grele de pace: cedări teritoriale și prevederi economice constrângătoare.

Generalul Averescu avea să treacă el însuși linia frontului, la 5/18 februarie 1918, pe la Mărășești, într-o zonă puternic afectată de luptele din vară. În aceeași zi el era întâmpinat de Mackensen la Buftea, lângă București, în palatul prințului Barbu Știrbey. Premierul român a precizat de la început că chestiunea dinastiei de pe tronul României ieșea din sfera discuțiilor în vederea păcii. Mackensen i-a spus că împăratul german era decis să schimbe dinastia de pe tronul României. El știa că și politicienii conservatori din București voiau îndepărtarea dinastiei, considerând-o „o pacoste”. În privința Armatei Române, feldmareșalul a spus că aceasta trebuia demobilizată parțial, că va fi respectată, că va putea fi utilizată în Basarabia, contra bolșevicilor. Rămânea deschisă chiar o posibilă cooperare între români și germani în Rusia. De fapt, germanii urmăreau transferarea cât mai multor trupe de pe frontul oriental, inclusiv de pe segmentul românesc al acestuia, pentru a dispune de ele în proiectata ofensivă de pe frontul occidental, care ar fi urmat să aducă Reichului victoria mult sperată. Acest „detaliu” nu a apărut în discuțiile dintre cei doi militari, dar era evident încă de la sfârșitul anului precedent. Cât privește teritoriul, România avea să suporte unele pierderi. Dobrogea avea să fie cedată, dar cu păstrarea pentru români a accesului la Marea Neagră. Și Austro-Ungaria voia o „rectificare” de frontieră. Economia avea să fie controlată de germani. Militar de modă veche, Mackensen a fost politicos, amabil cu Averescu, dar și-a luat o măsură de prevedere, transmițându-i că întâlnirea lor avea un caracter privat. Primul ministru român a solicitat o întrevedere cu Richard von Kühlmann și cu contele Ottokar Czernin, miniștrii de Externe ai Germaniei, respectiv Austro-Ungariei.

Tot în ziua de 5/18 februarie 1918, Averescu a avut o discuție oficială cu generalul Emil von Hell, șeful de stat major al lui Mackensen. Hell a solicitat acceptarea de către România a condițiilor preliminare pentru a putea demara tratativele de pace. Lui Averescu i s-au părut inacceptabile cererile germane, în special chestiunea dinastiei.

După cinci zile, Averescu trecea iarăși linia frontului, îndreptându-se spre Buftea, de această dată însoțit de Constantin Argetoianu, ministru al Justiției în guvernul de la Iași. Rolul acestuia din urmă era să poarte efectiv tratativele cu Centralii. La 11/24 februarie 1918, șeful guvernului român s-a întâlnit mai întâi, protocolar, cu Mackensen, apoi cu miniștrii de Externe german, Kühlman, și austro-ungar, Czernin. Diplomații Centralilor au fost foarte direcți și i-au năruit iluziile lui Averescu. În vreme ce austro-ungarii voiau să se asigure că nu vor mai avea o Românie revizionistă, agresivă în coastă, germanii urmăreau mai degrabă să facă din statul român un client, nu să-l distrugă. Au fost atinse patru mari chestiuni preliminare ale păcii: dinastia, considerată o chestiune internă a României; armata, care nu avea să fie umilită, dar circa jumătate urma să fie demobilizată imediat; economia țării avea să fie „valorificată” și canalizată spre Germania și Austro-Ungaria (interdependența economică era oricum evidentă de câteva decenii); teritoriul – România urma să cedeze Dobrogea integral, precum și o zonă de-a lungul graniței cu Austro-Ungaria, care să-i permită acesteia controlul trecătorilor, ca element de siguranță că nu avea să mai fie atacată fără veste de vecinul din sud-est. Diplomații Centrali i-au spus lui Averescu că dată fiind preluarea de către România a Basarabiei, în ianuarie 1918, Dobrogea putea fi dată Bulgariei „ca un act de dreptate”, considerându-se că țara de la sud de Dunăre fusese „spoliată” în 1879 și 1913. Averescu a insistat mai ales asupra chestiunilor teritoriale, unde vedea o anexiune din partea Centralilor, cu atât mai mult cu cât el credea că pacea avea să fie fără pierderi de teritoriu. Însă pentru Centrali acestea erau solicitări peste care nu se putea trece. În fața acestei situații, Averescu a transmis că nu avea mandat pentru a discuta o situație diferită de cea pe care și-o imaginase el, cu atât mai mult pentru cedări teritoriale. La sfârșitul întâlnirii, Czernin i-a transmis lui Averescu că avea însărcinarea din partea împăratului Austro-Ungariei să transmită un mesaj personal regelului României, de aceea voia o întâlnire cu acesta.

După revenirea la Iași, Averescu le-a spus atât politicienilor care formaseră guvernul anterior (în special lui Ion I.C. Brătianu și Take Ionescu), cât și reprezentanților puterilor Aliate care era situația. În același timp, el a susținut că pacea era calea de urmat. Aliații își urmăreau interesele, care nu mai coincideau cu cele imediate ale României, cel puțin așa cum le vedeau Averescu și cabinetul său, dar și Brătianu și liberalii.

Întrevederea dintre regele Ferdinand I și contele Czernin a avut loc la 14/27 februarie 1918, în gara Răcăciuni, Bacău, în trenul regal. Întâlnirea a fost scurtă, 20 de minute după unele relatări, 40 de minute după altele. Czernin – fost reprezentant al Austro-Ungariei la București în anii 1913-1916, așadar și el bun cunoscător al politicii românești – a fost și de această dată cât se poate de franc, intransigent (diferiți memorialiști români nu și-au ascuns antipatia față de austriac, de parcă acesta ar fi trebuit să apere interesele României, nu ale țării sale). Ministrul a insistat asupra cedărilor teritoriale: Dobrogea și „rectificările” de graniță cu Austro-Ungaria. De asemenea, era vorba despre petrolul, cerealele și transporturile feroviare românești. Dacă accepta, România putea spera la o pace „onorabilă”, în caz contrar trebuia să se aștepte la ceea ce era mai rău. La obiecțiile regelui că era vorba despre condiții de pace aspre, Czernin a spus că dacă românii s-ar fi aflat la Budapesta ar fi pus condiții mai grele. Diplomatul austro-ungar a transmis că Viena era dispusă să susțină România în chestiunea Basarabiei. În plus, i-a sugerat regelui că aducerea în fruntea guvernului de la Iași a lui Alexandru Marghiloman era de dorit, cunoscute fiind convingerile filogermane ale acestuia. Ar fi fost o mișcare agreată și de germani, cu care – deși în alianță – austro-ungarii erau totuși în competiție în anumite privințe.

Relațiile Basarabiei, apoi ale Republicii Democratice Moldovenești (RDM) cu Ucraina au fost marcate în anii 1917-1918 de realitățile demografice, fatalismul geografic și contextul schimbător al situației din Imperiul Rus și din Europa, mai ales pe fundalul evoluției de pe fronturile Primului Război Mondial.

Dacă naționaliștii basarabeni vedeau în unirea cu România o salvare pentru interesele republicii, iar cei velicoruși și unele minorități considerau că viitorul lor era alături de Rusia, fie bolșevică sau federativă, atunci ucrainenii din Basarabia așteptau ajutor din partea Kievului și nu-și ascundeau preferințele pentru alipirea la Ucraina. Pe parcursul secolului de dominație țaristă, autoritățile ruse au încurajat masiv colonizarea ucraineană, deoarece nu făceau distincţie între ucraineni (maloroşi) şi ruşi (velicoroşi). Către anul 1858 Basarabia era locuită de 120 mii ucraineni (13% din populaţia provinciei), iar în 1897 ucrainenii au ajuns a două naţionalitate constituentă a provinciei (380 mii), ceea ce constituia 20% din totalul populaţiei.

Prezența ucraineană importantă în Basarabia a jucat un rol contradictoriu în relațiile dintre Chișinău și Kiev după revoluția rusă din februarie 1917. Ucraina a fost printre primele entități din cadrul Imperiului Rus care a luat calea autonomiei: în primele zile ale lunii aprilie 1917 la Kiev s-a constituit Congresul Național Ucrainean, care a hotărât autonomie național-teritorială pentru Ucraina, condusă de un Consiliu Central (Rada) și un organ executiv (Secretariat). Autoritățile de la Kiev se anunțau parte a Republicii Federative Ruse, dar fără a arăta hotarele Ucrainei și nici ale autonomiei. În conflictul dintre Moscova și Kiev privind autonomia, apare prima oară ideea anexării Basarabiei la statul ucrainean, care pretindea că provincia este locuită în majoritatea ei de ucraineni. Aceste pretenții ucrainene au servit drept un prim imbold pentru forțele politice din Basarabia, în special Partidul Național Moldovenesc, care la scurt timp a formulat propriile cerințe de autonomie și a potestat împotriva anexării la Ucraina. Guvernul de la Petrograd a susținut aceste intenții de autonomie ale Basarabiei, ca mijloc de presiune asupra ucrainenilor, fapt ce a permis acceptarea autonomiei de către majoritatea straturilor sociale și naționalităților din Basarabia.

Situația complicată din Ucraina, măcinată de rivalitățile interne și de raporturile tensionate cu centrul imperial, n-a putut încuraja ambițiile expansioniste, Kievul alegând o cale de reconciliere cu alte entități din cadrul Imperiului Rus. În acest scop, între 8-14 septembrie 1917, la Kiev a avut loc Congresul Popoarelor din Rusia, la care au participat reprezentanții a 13 naționalități, din partea „românilor” (așa erau trecuți în textul oficial) din Basarabia participând șase delegați (Dascăl, Ioncu, Cazacliu, Codreanu, Holban și Cijevschi). Congresul decidea că Rusia trebuie să fie republică federativă și democratică, iar fiecare naționalitate din Rusia avea dreptul la autonomie națională. Prin urmare, Ucraina accepta în acele circumstanțe drepturile Basarabiei la autonomie și la identitatea ei distinctă, chiar românească.

Lovitura bolșevică din octombrie 1917 a aprofundat ruptura dintre Ucraina și restul Imperiului. Noul guvern bolșevic a refuzat să recunoască existența oricărei puteri executive existente pe teritoriul Rusiei imperiale și, la sfârșitul lunii decembrie 1917, a înființat o „republică” ucraineană rivală, numită la început tot „Republica Populară Ucraineană”, cu capitala la Harkov. Ostilitătile dintre cele două republici ucrainene au izbucnit imediat. Date fiind aceste circumstanțe, Rada a proclamat independența Ucrainei pe 13/26 ianuarie 1918 și a rupt toate legăturile cu Rusia. Pe acest fundal, bolșevicii locali au creat în Ucraina „republici” separatiste: „Republica Sovietică Odesa”, „Republica Sovietică Donețk-Krivoi-Rog”, iar Nestor Mahno a pus bazele unui entități nestatale – Teritoriul Liber și s-a aliat cu bolșevicii.

Rada Centrală, confruntată cu primejdia înfrângerii iminente, a cerut ajutorul Puterilor Centrale, cu care se afla încă în conflict. Cele două părți au semnat Tratutul de la Brest-Litovsk (Puterile Centrale și Rusia aveau să semneze în aceiași localitate un al doilea tratat pe 3 martie). Armatele germane și austro-ungare i-au alungat pe bolșevici din Ucraina, preluând controlul asupra Kievului pe 1 martie 1918. Peste două zile, bolșevicii au semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, care a pus capăt în mod oficial luptelor de pe frontul de est. În acest fel, Ucraina era lăsată în sfera de influență a Germaniei.

Ucraina independentă nu vedea existența RDM ca o chestiune serioasă și de durată. Aflată în mare dificultate din cauza răzmerițelor interne, puterea de la Kiev își exprima bucuria la intrarea trupelor române în Basarabia, președintele Radei Centrale, Vinnicenco, rostind un discurs, în care „saluta România ca o nouă aliată”. Rada Centrală comunica oficial generalului Coandă, reprezentantul României la Kiev, că „Ucraina nu poate decât să salute ocuparea Basarabiei de români”.

Schimbarea situației de pe Frontul de Est, prin victoriile rapide ale Puterilor Centrale și scoaterea Rusiei din război, a determinat o reeavaluare a „problemei basarabene”, RDM devenind un teren al disputelor diplomatice dintre Puterile Centrale, România, Republica Populară Ucraineană (cu capitala la Kiev) și Republica Sovietică Odesa.

Intrând în sfera de influență germană, Ucraina înainta în februarie 1918 miniștrilor de externe a Germaniei (Kuhlmann) și Austro-Ungariei (Czernin) o notă diplomatică, în care insinua că Basarabia s-ar fi situat în zona sa de influență și „ar reprezenta provincia ei inseparabilă”. Deși la Brest-Litovsk recunoscuse Nistrul drept linie de frontieră, iar anterior salutase prezența armatelor române în Basarabia, puterea de la Kiev s-a pronunțat împotriva admiterii unei delegații moldovenești la negocierile de la Buftea, alături de România, condiționând accesul acesteia la tratative doar în componența unei delegații ucrainene. Kuhlman îl informa pe A. Averescu, prim-ministrul României, că prezența delegaților basarabeni la negocierile de la Buftea, l-ar fi obligat să admită la masa tratativelor și reprezentanții Kievului, „împotriva pretențiilor cărora, în virtutea intereselor germane în Ucraina, i-ar fi fost imposibil să se pronunțe public”. Prin urmare, prezența lui Inculeț și Ciugureanu la negocieri a fost stopată.

La 16 martie 1918, Daniel Ciugureanu, premierul RDM, dădea citire în Sfatul Țării Notei guvernului de la Kiev către autoritățile germane, prin care acesta se arăta „profund interesat de destinele regiunii de frontieră a Republicii Ucrainene - Basarabia”. Insinuând că etnia ucraineană ar fi avut majoritatea absolută în nordul ținutului și o majoritate relativă la gurile Dunării, Nistrului și pe litoralul Mării Negre, guvernul ucrainean susținea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic și politic consitutie o parte inseparabilă a teritoriului Republicii Populare Ucrainene”.

Documentul, semnat de V. Golubovici, Ministrul de Externe a Ucrainei, constata că o mare parte a teritoriului Basarabiei era „ocupată de armata română” și intuind faptul că „chestiunea viitoarei apartenențe de stat a Basarabiei” ar putea fi pe ordinea de zi la tratativele de la Buftea-București dintre România și Puterile Centrale, condiționa soluționarea acestei probleme numai cu participarea și cu acordul guvernului ucrainean. În condițiile în care o parte a Basarabiei era ocupată de trupele austriece (în nord), iar parte în sud era controlată de armatele germane, Ucraina, avantajată de situația creată după Brest-Litovsk, spera să obțină posesia acelor părți din Basarabia, care nu se aflau sub controlul armatelor române. Într-un mod curios, anumite hărți ale RP Ucrainene, înglobau chiar părți ale Basarabiei, considerate ale Ucrainei ca un fapt împlinit.

Sfatul Țării a adoptat în ședința din 16/29 martie 1918 textul unei Declarații de protest împotriva pretențiilor Ucrainei asupra unor teritorii ale RDM și a respins intenția Ucrainei de a reprezenta interesele RDM la negocierile de pace. Declarația enunța fermitatea Republicii de a apăra principiile stipulate în Declarațiile din 2 decembrie 1917 și 24 ianuarie 1918, afirmând cursul său spre independență. Dar atât condițiile notei ucrainene, cât și acțiunile ulterioare ale diplomației de la Kiev, insinuau intrarea Ucrainei într-un joc de putere regională, care sfida existența RDM și dreptul său la independență. Realitățile din jurul RDM, convingeau tot mai mult că unica salvare pentru menținerea integrității teritoriale era unirea cu România.