1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

La două zile după întrevederea de la Răcăciuni, dintre contele Czernin și Ferdinand I, Centralii au dat un „ultimatum” guvernului de la Iași: românii acceptau condițiile preliminare ale păcii sau armistițiul se încheia. Guvernul României a transmis Centralilor că era de acord cu începerea tratativelor, dar fără condiții de netrecut. Centralii au reacționat prompt. Dacă România nu răspundea clar și categoric până a doua zi (17 februarie/2 martie 1918) la prânz, armistițiul avea să fie denunțat. Germanii pregătiseră deja un plan pentru reluarea ostilităților împotriva României (operațiunea Halali), care însă depindea de participarea forțelor austro-ungare. Și Armata Română avea planuri privind reacția la un atac germano-austro-ungar, inclusiv retragerea în Basarabia, unde românii controlau deja orașele și principalele căi de comunicație.

În interiorul guvernului de la Iași au avut loc discuții în zilele de 15/28 și 16/29 februarie 1918. Mulți miniștri voiau ca guvernul să demisioneze. Pentru împărțirea răspunderii, pentru a fi asigurat în chestiunea tratativelor cu Centralii, Averescu i-a solicitat lui Ferdinand I să convoace Consiliul de Coroană, ceea ce monarhul a aprobat. Premierul era de părere că dincolo de condițiile grele puse de Centrali, soluția păcii era singura de urmat. El avea de multă vreme convingerea că rezistența României nu era posibilă, că alegerea acestei căi ar fi dus la pierderi inutile, ba chiar ar fi fost în defavoarea Aliaților, întrucât materialul de război românesc ar fi căzut în mâinile Centralilor, care l-ar fi putut muta pe frontul occidental. Dincolo de părerea primului-ministru, era evident pentru observatori că, în cazul reluării ostilităților, trupele române ar fi putut rezista aproximativ două săptămâni. Problema nu consta doar în disproporția de forțe dintre români și Centrali, ci era amplificată și de cantitățile limitate de provizii și muniții ale Armatei Române. În plus, aceasta ar fi avut de făcut față nu doar forțelor Centrale dinspre Vest și Sud, ci și celor dinspre Nord, ba chiar și celor dinspre Est, unde afluiau trupe austro-ungare.

La Iași s-au ținut câteva Consilii de Coroană în a doua jumătate a lunii februarie (pe stil vechi) 1918. Nu s-au luat note, nu s-au încheiat procese-verbale. Ulterior au circulat acte „oficiale” realizate de Alecu Constantinescu, „aranjate” de Ion I.C. Brătianu și, se pare, aprobate de rege. Nicolae Iorga avea să le publice în 1932. Cei din tabăra liberală au admis că textele erau menite să-i susțină lui Brătianu poziția în fața Aliaților, la viitoarea conferință de pace. Oponenții liderului liberal observau că era vorba de o variantă menită a-l pune pe acesta într-o postură favorabilă, iar pe ceilalți oameni politici – îndeosebi pe cei din guvernul Averescu – la polul opus. Omul din fruntea PNL voia ca istoria să se scrie dintr-un punct de vedere convenabil lui. Însă nici ceilalți nu erau lipsiți de simț istoric, fapt dovedit de jurnalele și memoriile lor.

Participanții la cele trei consilii de coroană au fost: membrii guvernului (generalul Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu, Constantin Sărățeanu, Fotin Enescu, generalul Constantin Iancovescu, Matei Cantacuzino, Ion Luca-Niculescu, Constantin Garoflid – acesta din urmă nu a mai luat parte la al treilea consiliu, întrucât demisionase), președinții Senatului (Emanoil Porumbaru) și Camerei Deputaților (Vasile G. Morțun), ambii membri ai Partidului Național Liberal, câte trei reprezentanți ai PNL (Ion I.C. Brătianu, Mihail Pherekyde și Al. Constantinescu) și Partidului Conservator-Democrat (Take Ionescu, Mihail Cantacuzino și Dimitrie Grecianu). La cel de-al treilea consiliu au fost invitați și trei generali (Constantin Prezan, Eremia Grigorescu și Arthur Văitoianu).

Primul Consiliu de Coroannă, din 17 februarie/2 martie 1918, a început prin prezentarea de către Averescu a ceea ce se întâmplase anterior. Generalul a insistat pe faptul că, întrucât nu reușise să obțină pacea așa cum își dorise, era gata să plece din fruntea guvernului. Take Ionescu s-a pronunțat, ca și în lunile precedente, pentru retragerea în Rusia. I.I.C. Brătianu a subliniat că dacă se mergea pe linia rezistenței, adoptată și urmată de guvern, cu Averescu în capul Armatei, PNL își exprima susținerea. În caz contrar, rămânea soluția păcii. Dar în această situație era preferabilă instalarea unui guvern Marghiloman, cu oameni din teritoriul ocupat de Centrali. Condiții cât mai dure pentru România ar fi fost o dovadă pentru Aliați că țara nu avusese de ales decât pacea separată, cum am văzut deja. Era o judecată rece, chiar cinică, a unui om pentru care politica era de multă vreme o profesie și o „moștenire” de familie. Invitat de Averescu să-și asume răspunderea pentru un guvern de rezistență, Brătianu a declinat oferta. Mihail Cantacuzino a avut, din perspectiva unor participanți, un discurs emoționant. El a susținut că România trebuia să urmeze calea onoarei și să reziste cu orice preț, chiar dacă la capăt era înfrângerea. Indiferent de soluția adoptată, guvernul Averescu rămânea la cârmă. Chiar în ziua desfășurării Consiliului de Coroană la Iași, Centralii i-au trimis o telegramă lui Averescu, prin care îl înștiințau că denunțau armistițiul.

Un al doilea Consiliu de Coroană a fost convocat pentru ziua de 18 februarie/3 martie 1918. Au fost prezenți toți cei care luaseră parte la precedentul Consiliu, plus prințul Carol (viitorul rege Carol al II-lea). Participanții au fost înștiințați cu privire la cele petrecute după primul Consiliu de Coroană, mai ales despre atitudinea amenințătoare a Centralilor. Ca și până atunci, regele a susținut soluția păcii, pe care o considera preferabilă continuării războiului. Take Ionescu s-a pronunțat vehement împotriva unei soluții de guvernare cu Alexandru Marghiloman, al cărui nume se vehicula. Vechile inamiciții dintre conservatori erau prea adânci pentru a se putea trece peste ele chiar și în condițiile grele ale momentului.

În timpul ședinței s-a primit o nouă telegramă de la Kühlmann și Czernin. Aceștia atrăgeau atenția că pentru a evita urmările încetării armistițiului trebuiau acceptate condițiile de pace. Acestea implicau cedarea de către România a Dobrogei întregi, țării urmând a i se asigura o legătură cu Marea Neagră, dar și rectificări de frontieră cu Austro-Ungaria. Armata Română avea să disponibilizeze imediat opt divizii, operațiunea urmând să fie supervizată de Grupul de Armate Mackensen și de Comandamentul Român; ulterior, după încheirea păcii între România și Rusia, aveau să fie disponibilizate și celelalte forțe ale Armatei Române. Autoritățile române trebuiau să asigure transporturile de trupe ale Centralilor prin Moldova și Basarabia spre Odesa, pe căile ferate. Misiunile militare aliate urmau să fie trimise acasă, cu dreptul de liberă trecere. Tratativele puteau avea loc la Buftea. Brătianu și Ionescu i-au cerut lui Averescu să primească orice condiții de pace. Cel din urmă a declarat că nu avea să semneze nimic.

În după amiaza de 18 februarie 1918 a avut loc și o ședință a Consiliului de Miniștri, la care au fost invitați și câțiva generali: Prezan, Văitoianu, Grigorescu și Zaharia. Primii au făcut afirmații strategice și politice sau aau declarat că puteau rezista cu trupele lor. Doar ultimul a spus clar că, ținând cont de subzistențele Armatei, rezistența în fața Centralilor era „o utopie”.

Un al treilea Consiliu de Coroană a fost convocat la cererea lui Averescu, la 19 februarie/4 martie 1918. Dintre cei prezenți anterior, a lipsit doar Garoflid, care, după cum am amintit deja, își dăduse demisia din guvern. În schimb au fost convocați și generalii Prezan, Văitoianu și Grigorescu. Prezența militarilor la acest Consiliu a fost mai degrabă pentru impresie, ca presiune suplimentară asupra lui Averescu. Acesta

a fost pus în fața unui fapt împlinit, iar în Notițele zilnice nu și-a ascuns iritarea, prcizând că i s-a părut „curioasă” invitarea generalilor la acel Consiliu. În spatele chemării celor trei generali, rivalii lui Averescu în Armată, se afla regina Maria. Ca formă de protest, Averescu și-a dat demisia în fața regelui. Ședința a fost una aprinsă, disputele politice aflându-se în centrul discuțiilor. Regele a susținut că trebuia acceptată realitatea, adică pacea așa cum era dictată de Centrali. Brătianu și Averescu s-au înfruntat și de această dată. Primul-ministru a insistat pe faptul că deși condițiile erau grele, totuși o rezistență militară ar fi avut rezultate dezastruoase.

Prințul Carol a transmis un mesaj din partea reginei Maria, care se erija în purtătoarea de cuvânt a „femeilor române”. Regina spera în găsirea unui bărbat „patriot”, care să-l împiedice pe rege să semneze pacea. Maria părea să uite că regele era chiar soțul ei, iar România era o monarhie constituțională, în care deciziile se luau prin respectarea unor proceduri, chiar dacă imperfecte. Cuvintele reginei transmise prin gura prințului i-au jenat pe cei de față, inclusiv pe rege.

Averescu și miniștrii au convenit că guvernul trebuia să-și dea demisia, invocând declarația principelui Carol. Primul-ministru se considera „între două politici”, cea a regelui, pentru pace, și cea a reginei, pentru rezistență, așadar pentru război. Această balansare între politica oficială și cea neoficială, între politica de birou și cea de alcov, avea efecte neplăcute asupra acțiunilor guvernului. În cele din urmă regele a convins cabinetul să nu demisioneze. Însă după al treilea Consiliu de Coroană era clar pentru mulți că zilele guvernului Averescu erau numărate.

După proclamarea Republicii Democratice Moldovenească (RDM) la 2 decembrie 1917, ca parte egală în drepturi a „Republicii Federative Ruse unice”, una din prioritățile noii entități, alături de supraviețuirea în condițiile anarhiei și atacurilor bolșevice, a fost recunoașterea sa internațională. Printr-o telegramă, textul rezumativ al Declarației a fost adus la cunoștință Radei Centrale, Republicii Ural și Musulmane, Districtului Militar și Consiliului Comisarilor Poporului de la Petrograd.

Înaintea proclamării sau imediat după, au existat unele manifestări ale acceptării acestei realități din partea anumitor entități militare sau politice, chiar dacă de un caracter simbolic: la 29 noiembrie în ședința Sfatului Țării se citește telegrama, prin care se anunța numirea unui reprezentant al comisarilor poporului din Petrograd pe lângă republica moldovenească; la 2 decembrie se citește salutul Primăriei din Kiev față de proclamarea noii republici; la 7 decembrie, în ziua instituirii noului guvern, o comisie interaliată compusă din colonelul Henri, reprezentantul Franței, colonelul Ghenădescu și Lucasievici, reprezentanții României, precum și un reprezentant al Statelor Unite, salută Sfatul Țării în plină ședință; reprezentanții guverului V. Cristi și I. Pelivan intră în tratative cu Cartierul general rus (generalul Șcerbaciov) și cu guvernul român.

În căutarea acestei recunoașteri externe, primul pas important al noii diplomații moldovenești a fost decizia din 29 decembrie 1917 de a trimite o delegație la Conferința de Pace cu Puterile Centrale, care urma să aibă loc la Brest-Litovsk. Sfatul Țării a desemnat pentru aceste tratative pe Ion Inculeț, Ion Pelivan și Vladimir Cristi. Mandatul oferit acestor persoane era de a recunoaște delegația RDM ca parte egală în drepturi la Conferință; includerea în proeictul de tratat a sintagmei „autonomie completă” a RDM, în frontierele Basarabiei istorice; indivizibilitatea teritoriului RDM; afirmarea principiilor din Declarația de la 2 decembrie 1917, până la convocarea Adunării Populare; recunoașterea Consiliului Comisarilor Poporului „numai ca guvern al Marii Rusii”.

Asaltul bolșevic asupra instituțiilor RDM la 6 ianuarie 1918, atunci când

delegația trebuia să plece la Brest Litovsk, urmată de destabilizarea situației politice și militare, care au avut ca efect introducerea trupelor române în provincie, au făcut imposibilă participarea delegației basarabene la negocieri. Pe de altă parte, trebuie să admitem că la acel moment recunoașterea internațională a RDM și acceptarea ei la negocieri era imposibilă, din moment ce republica nu-și proclamase încă independența, iar Basarabia era sub influența Antantei, care dorea să o mențină sub controlul său cât mai mult.

Tot în ședința din 29 decembrie, Sfatul Țării a luat în discuție chestiunea relațiilor cu Ucraina, desemnând o delegație ce urma să efectueze o vizită la Kiev, pentru a semna un acord de bază cu Republica Populară Ucraineană. Delegația urma să stabilească relații bilaterale între cele două „state”, urmate de discuții asupra mai multor probleme, ce trebuiau cuprinse într-un Tratat de bază. Acest efort a fost de asemenea zădărnicit de evenimentele de la începutul anului 1918, dar spre deosebire de RDM, Ucraina a participat la conferința de la Brest Litovsk și a semnat pace separată cu Puterile Centrale. Deși recunoștea linia

Nistrului ca frontieră, diplomația ucraineană nu lua în considerare, așa cum am văzut și în articolul precedent, independența RDM, ci era mai degrabă de acord cu acceptarea alipirii sale la România, doar ca statul român să recunoască la rândul său independența Ucrainei.

Nici puterile aliate nu recunoșteau deschis existența RDM. În momentul intrării armatelor române în Basarabia, la solicitarea Consiliului Directorilor Generali, ambasadorul Franței în România, Saint-Aulaire, va oferi în numele tuturor Aliaților garanții că introducerea armatei române era o acțiune militară în exclusivitate, specificând că „introducerea trupelor române nu putea avea nicio influență asupra situației interne politice în prezent, cât și asupra viitorului politic al Basarabiei”. Prin urmare observăm ezitarea folosirii sintagmei de „Republică” sau „RDM” ca o formă de recunoaștere a noii realități politice din Basarabia.

Este adevărat, la intrarea armatelor în ianuarie 1918, militarii și oamenii politici români, porneau de la premisa recunoașterii RDM, fapt care poate fi desprins și din cuvântarea generalului Broșteanu în plenul Sfatului Țării, unde a rostit de mai multe ori și cu diferite ocaziii noțiunea de „republică”, inclusiv „republica moldovenească”. Într-o telegramă din 22 ianuarie 1918 către conducerea de la Chișinău, Parlamentul României arăta că „este o mare mângâiere pentru poporul român că a putut să răspundă la chemarea Sfatului Țării și să puie oștile sale în slujba tinerei Republici Moldovenești pentru apărarea rânduielii înlăuntrul ei și a vieții sale de Republică nouă și neatârnată”.

Deși și-a proclamat independența la 24 ianuarie 1918, RDM a avut de la început probleme de legitimitate și de recunoaștere internațională. După cum am văzut anterior din negocierile pe care le purta România deopotrivă cu Puterile Centrale și Rusia Sovietică, nici una din părți nu trata Basarabia ca o entitate statală și nu recunoșteau existența RDM. Doar România susținea eforturile de consolidare a statului moldovenesc, fapt ce se desprinde nu doar din totalitatea acțiunilor și atitudinilor analizate în articolele precendente, dar și din poziția Generalului Averescu la negocierile cu Puterile Centrale.

Nota guvernului RDM către Puterile Centrale privind recunoașterea internațională

Nota guvernului RDM către Puterile Centrale privind recunoașterea internațională

„Guvernul Republicii Moldovenești, constituit pe teritoriul dintre Nistru și Prut, are onoarea de a aduce la cunoștință Guvernului Imperial (Imperial și Regal) că prin votul din 24 ianuarie stil vechi al Parlamentului Moldovei, numit Sfatul Țării, Republica Moldovenească, care până la 24 ianuarie 1918 făcea parte din federația altor republici constituite pe teritoriul vechiului Imperiu Rus, s-a proclamat independentă.

Guvernul Republicii Moldovenești roagă stăruitor Guvernul Imperial (Imperial și Regal) de a lua notă de această declarație și de a recunoaște existența Republicii Moldovenești ca stat independent, având o suveranitate națională absolută.

Rugăm Înaltul Guvern Imperial (Imperial și Regal) de a avea amabilitatea să răspundă Guvernului Republicii Moldovenești la Chișinău și să recunoască Republica Moldovenească ca stat suveran și independent.

Guvernul Republicii Moldovenești, doritor de a lua parte la convorbirile de pace dintre Puterile Centrale și guvernele de la Petrograd și Kiev, a trimis, încă de la 5 ianuarie 1918, reprezentanții săi la Brest-Litovsk, care fiind împiedicați de maximaliști (bolșevici – n.a.), n-au putut părăsi teritoriul Republicii Moldovenești. De atunci mijloacele de comunicație cu nord-vestul Rusiei sunt întrerupte.

Chișinău, 11 februarie 1918

Președintele Consiliului de Miniștri, dr. Ciugureanu

Ministrul Afacerilor Străine, I. Pelivan”

Astfel, în nota sa referitoare la punctele de tratat cu Puterile Centrale, înmânată ministrului C. Argetoianu în ziua plecării acestuia la Buftea (20 februarie), se cerea, între altele, „libertatea de acțiune în Basarabia”, „recunoașterea independenței Basarabiei” și „încheierea păcii cu ea”. Averescu a întreprins demersurile necesare ca reprezentanții calificați ai RDM să fie invitați la negocierile de la Buftea cu Puterile Centrale, ceea ce ar fi echivalat cu o recunoaștere de facto a independenței RDM. Prim-ministru l-a însărcinat pe Duliu Zamfirescu, comisarul regal la Chișinău, să întreprindă toate măsurile pentru a obține recunoașterea internațională a „calității de stat independent” a RDM.

La începutul anului 1918 RDM a devenit un teren al disputelor politice și teritoriale dintre Puterile Centrale, România, Republica Populară Ucraineană (cu capitala la Kiev) și Republica Sovietică Odesa: Ucraina înainta în februarie 1918 miniștrilor de externe a Germaniei (Kuhlmann) și Austro-Ungariei (Czernin) o notă diplomatică, în care insinua că Basarabia s-ar fi situat în zona sa de influență și „ar reprezenta provincia ei inseparabilă”; RUMCEROD și Republica Sovietică de la Odesa nu recunoșteau existența RDM încă de la momentul proclamării autonomiei, fapt dovedit prin toate acțiunile de intimidare ale Republicii, iar pe parcursul negocierilor Averescu-Racovski, sintagmele „RDM” sau „republică” nu se regăsesc nici intr-un document dintre cele două părți; Puterile Centrale erau și ele sceptice în privința existenței RDM, ministrul german Kuhlmann informându-l pe Averescu asupra acceptului Germaniei privind alipirea Basarabiei la România, ea urmând să negocieze pacea cu Puterile Centrale „până la Nistru”.

La 11 februarie 1918, prim-ministrul D. Ciugureanu și I. Pelivan, Ministrul de Externe al RDM, adresau o scrisoare către Puterile Centrale în care solicitau să recunoască independența sa, dar acest demers a rămas fără răspuns, dovadă că Germania și Austro-Ungaria priveau problema Basarabiei ca o chestiune internă românească.

În discuțiile avute de Averescu cu Kuhlmann, primul ministru al României a reiterat că dorea să vadă Basarabia vecină „un stat independent”; că guvernul român recunoaște independența Republicii Moldovenești și nu proiectează „niciun fel de anexări”; că autoritățile de la Chișinău pot conta „oricând pe susținerea poporului frate român”.

La 5 martie 1918 D. Ciugureanu prezenta în Sfatul Țării un raport asupra discuțiilor de la Iași cu Averescu, care rămânea ferm pe poziția recunoașterii independenței RDM, dar între timp, situația în România se schimbă, regele Ferdinand numind un nou guvern în frunte cu Al. Marghiloman. „Soarta noastră, declara premierul, depinde mult de hotărârile luate acolo. Marghiloman este un rusofob și mereu a visat să ia Rusiei Basarabia, dar eu contez pe clarviziunea politică a acestui om de stat, care-și va schimba politica promovată față de Republica Moldovenească și nu o va priva de independență”. „Pericolul, sugera Ciugureanu, ne amenință nu dinspre Prut, ci dinspre Nistru”, având în vedere pretențiile Ucrainei asupra tinerei republici.