1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

La 20 februarie/5 martie 1918, delegația României desemnată pentru tratativele cu Puterile Centrale, condusă de Constantin Argetoianu, ministru de Justiție în guvernul de la Iași, ajungea la Buftea. În aceeași zi, Argetoianu semna cu împuterniciții Centralilor – Kühlmann (Germania), Czernin (Austro-Ungaria), Toncev (Bulgaria) și Talaat Pașa (Imperiului Otoman) – o prelungire cu două săptămâni a armistițiului și preliminariile păcii.

Condițiile impuse statului român erau următoarele: cedarea Dobrogei către Puterile Centrale, acestea urmând să asigure o cale comercială spre Marea Neagră pentru România, prin Constanța; rectificări de frontieră la granița dintre România și Austro-Ungaria; acceptarea măsurilor solicitate de Centrali în domeniul economic; demobilizarea imediată a cel puțin opt divizii, sub supravegherea comandamentelor german și român, după restabilirea păcii între Rusia și România urmând a fi demobilizate și alte unități; evacuarea de către trupele române a teritoriilor austro-ungare ocupate; sprijinirea de către români a transportării pe calea ferată, prin Moldova și Basarabia, a trupelor Centrale care aveau ca țintă ocuparea Odesei; licențierea ofițerilor Antantei (era vizată îndeosebi Misiunea Militară Franceză); înțelegerea intra în vigoare de la 5/18 martie, ulterior prevăzându-se încheierea de tratate speciale cu fiecare dintre cele patru Puteri Centrale.

După cum se hotărâse la Iași, românii au acceptat condițiile preliminare, obiecțiile lor privind doar evacuarea imediată a teritoriilor austro-ungare ocupate de trupele române (era vorba de mici porțiuni în Carpații Orientali și în zona de podiș a Bucovinei). În perioada următoare, îndeosebi chestiunile teritoriale și economice aveau să dea nașterea unor controverse între delegațiile celor două părți.

În tabăra Centralilor exista o competiție, dar și o ierarhie evidentă. Germania controla jocul cu o oarecare discreție, chiar dacă Austro-Ungaria reclama un loc important în relația cu România. A doua zi după semnarea preliminariilor păcii au avut loc discuții între Argetoianu, Kühlmann și Czernin. Cel din urmă a prezentat pretențiile austro-ungare în privința „rectificărilor” de frontieră.

După Argetoianu era vorba practic de anexiune. Kühlmann era interesat îndeosebi de chestiunile economice. De asemenea, el le-a cerut românilor, la 22 februarie/7 martie 1918, ca trupele germane să aibă dreptul de liberă trecere prin sudul Basarabiei spre Odesa. Germanii voiau să ajungă în marele oraș de dincolo de Nistru înaintea austriecilor, care înaintau pe la est de fluviu, venind dinspre Podolia. O privire asupra hărții îi arătase lui Mackensen că drumul cel mai potrivit pentru trupele Reichului trecea prin Reni și Bender, însă pentru a avea cale liberă era nevoie de concursul românilor, care controlau Basarabia.

Discuțiile între cele două părți aveau să se desfășoare în cadrul a patru comisii mixte, privind aspectele politice, militare, economice și juridice. Într-una din ședințele plenare, reprezentantul României a solicitat amânarea discuțiilor pentru consultări cu guvernul de la Iași.

Argetoianu scria într-un jurnal ținut atunci și ulterior inclus în celebrele sale memorii că a fost o complicitate între el și Kühlmann pentru a-i da șah lui Czernin, interesat, ca și Toncev, reprezentantul bulgar, de chestiunile teritoriale. De asemenea, Argetoianu mai scria că același Kühlmann i-a vorbit la 23 februarie/8 martie 1918 despre solicitările ucrainene în privința Basarabiei. Însă Germania susținea, deocamdată doar în culise, „alipirea Basarabiei la România”. Kühlmann a sugerat ca delegații de la Chișinău să nu fie lăsați de români să meargă la București pentru negocierea păcii. „Și nici mai târziu n-ar trebui, negociați dv. pentru România până la Nistru”, i-ar mai fi spus ministrul german celui român.

În perioada în care s-a aflat în București, Argetoianu s-a limitat la o singură întâlnire cu politicieni români din teritoriul ocupat, și anume cu Alexandru Marghiloman, pe care i-o ceruse regele. Marghiloman l-a dojenit pe Argetoianu („mi-a făcut morală”, avea să noteze acesta) pentru situația în care ajunsese România. Scopul întâlnirii era însă invitarea lui Marghiloman la Iași, pentru o întâlnire cu Ferdinand I.

Regele a convocat un Consiliu de Coroană la 24 februarie/9 martie 1918, cu scopul de a discuta una dintre condițiile preliminare puse de Centrali, și anume plecarea misiunilor militare străine. Reprezentanții Aliaților erau prezenți la Palatul Regal din Strada Lăpușneanu, dar nu au participat la Consiliu. Românii au apreciat că era o datorie de onoare să ofere siguranță misiunilor militare aliate care jucaseră un rol atât de important în refacerea Armatei Române în 1917.

Încă din momentul instalării lui Averescu la cârma guvernului, conform unor relatări, regele era deja cu gândul la un cabinet Marghiloman, pentru că vedea în șeful conservatorilor pe cel care putea salva dinastia. La sfârșitul lunii februarie 1918, Brătianu îl sfătuia pe rege să-l înlăture pe Averescu din fruntea guvernului. După cele trei consilii de coroană din 17-19 februarie/2-4 martie 1918, Brătianu credea că guvernul Averescu devenise „primejdios”, că trebuia dat jos și înlocuit cu un guvern Marghiloman. Liberalii aveau suspiciuni la adresa lui Averescu și ca urmare a semnalelor evidente că acesta urmărea să joace un rol politic important, că în jurul lui erau oameni care acționau pentru constituirea unui nou partid. În anumite cercuri, Averescu și cei din jurul lui aveau deja un discurs privind regenerarea morală a României. În joc era nu numai soarta țării, cum se clama adesea, ci și a oamenilor politici, care voiau un viitor deschis pentru interesele și ambițiile lor.

În perspectivă este evident că schimbarea guvernului Averescu a fost un rezultat al întâlnirii a două interese majore: ale Centralilor și ale lui Ion I.C. Brătianu/liberalilor; „sugestiile” au venit către rege din cele două părți. Constantin Argetoianu avea să scrie în memoriile sale că fiecare dintre cei care au contribuit la formarea guvernului Averescu a avut un „gând ascuns”: și Brătianu, și regele, și memorialistul (Argetoianu), și Averescu însuși. Atât Brătianu, cât și Averescu credeau că îl trag pe sfoară pe celălalt. În mod cert, „flerul” și experiența politică ale lui Averescu nu erau pe măsura ambițiilor sale. Pentru rolul pe care l-a avut în înlăturarea sa de la putere, Averescu avea să-și păstreze resentimentele față de Brătianu.

La 27 februarie/12 martie 1918, Alexandru Marghiloman sosea la Iași, iar la 28 februarie/12 martie avea o întrevedere cu regele Ferdinand. Alexandru Averescu și-a dat demisia, dar avea să asigure tranziția până la constituirea noului guvern. În aceeași zi de 28 februarie/12 martie 1918 se produceau alte evenimente importante pentru România. Întrucât tratativele cu Centralii trebuiau continuate, Constantin Argetoianu a plecat la București. El trebuia să anunțe criza de guvern de la Iași și să predea conducerea delegației lui Papiniu, care avea să continue discuțiile, dar cu rezerva aprobării de către noul cabinet. În unele cercuri politice românești exista teama că demisia guvernului Averescu ar fi produs o impresie proastă în fața Centralilor, ba chiar că aceștia ar fi putut înăspri condițiile de pace. Alexandru Averescu s-a întâlnit la Iași cu Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, și Daniel Ciugureanu, premierul Republicii Democratice Moldovenești. Aceștia s-ar pronunțat pentru unirea Republicii cu România. Însă Averescu voia ca întâi să se obțină recunoașterea Republicii ca stat independent, ceea ce i-ar fi permis să dispună de libertatea sa. El intenționa să facă demersuri pentru invitarea basarabenilor la Buftea și participarea lor la negocierile de pace, după cum a subliniat Octavian Țîcu într-unul din articolele sale. Cu doar o săptămână înainte, între premierul Averescu și Cristian Racovski, reprezentantul guvernului Rusiei Sovietice și liderul Comitetului Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odesa, fusese semnat un acord care privea direct Basarabia, îndeosebi prezența armatei române acolo.

***

Pentru reconstituirea celor petrecute în timpul scurtei guvernări Averescu sunt disponibile documente de arhivă și memorii. Îndeosebi cele din urmă sunt considerate partizane, pentru că exprimă punctele de vedere ale celor direct implicați, deși istoricii cad de acord că ele oferă informații importante pentru subiectul nostru. Din interiorul guvernului informațiile provin de la Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. 2, București, Editura Militară, 1992; Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. IV, partea a V-a, 1917-1918, București, Editura Humanitas, 1993. Perspectivele „opoziției” liberale se regăsesc în: I.G. Duca, Amintiri politice, vol. III, München, Jon Dumitru Verlag, 1982; Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte și impresii zilnice (1917-1918), București, Editura Curtea Veche, 2004. Pentru o privire asupra unei structuri politice unde s-au luat decizii în această perioadă, vezi Ion Mamina, Consilii de Coroană, București, Editura Enciclopedică, 1997.

Votul Basarabiei de Unire cu România, la 27 martie/9 aprilie 1918, care deschidea calea realizării României Mari, a fost atacat din mai multe părți de-a lungul timpului, încercat de a fi explicat și înțeles, iar votanții din Sfatul Țării vor plăti scump acest gest curajos, fiind vânați toată viața de organele de represiune sovietice și de complicii lor români. Cine și ce factori au jucat rolul primordial în alipirea Basarabiei la România rămâne și după o sută de ani un subiect de mare dispută. Prin articolul de față încercăm să cuprindem diversitatea opiniilor legate de acest eveniment, în mod expres a celor din epocă, iar prin elaborarea acestui compartiment să încercăm dezlegarea misterului pașilor care au condus la realizarea acestui pas.

Vom începe cu adversarii Unirii, care pot fi împărțiți convențional în patru categorii: a. anumite elemente contestatare din interiorul Basarabiei (A. Șmidt, A. Krupenski, V. Țiganko, etc); b. emigrația rusă, reprezentată de fosta conducere a Rusiei imperiale, printre care P. Miliukov, V. Maklakov, S. Sazonov, Gh. Lvov, etc.; c. Regimul bolșevic/sovietic; d. diferiți diplomați și oameni politici străini, în special americani, printre care cel mai aprig adversar a fost Secretarul de Stat american R. Lansing.

Într-un mod curios, dar deloc suprinzător, primele trei puncte de vedere au coincis la un anumit moment, ele inspirându-se una pe alta în argumentație, pornind de la premisa readucerii Basarabiei în spațiul rus. Emigrația evident în cadrul unei Rusii „sfinte, unice și indivizibile”, iar bolșevicii sub sceptrul Imperiului „secerii și ciocanului”.

Aceștia împreună considerau că Sfatul Țării a fost un organism provizoriu, până la alegerea Adunării Constituante; nu s-a gândit niciodată la posibilitatea unirii cu România și a recunoscut acest lucru de mai multe ori; acest fapt era recunoscut și de puterile occidentale; intrarea trupelor române urma să fie provizorie; cinci deputați ai Sfatului Țării, opozanți ai unirii cu România, au fost împușcați de trupele române; în timpul votării unirii, armatele române au fost introduse în sala de ședințe; aeroplane zburau de asupra clădirii; militari și oficiali români erau prezenți la ședință; s-a votat deschis, prin ridicarea mâinilor, ceea ce a speriat pe mulți; invocau protestul fracțiunii țărăniste, a minorităților germane, bulgare și ruse față de această unire; doar 83 de deputați au votat pentru unire, 25 au fost absenți, omorâți sau fugiți, 34 s-au abținut de la vot, iar 3 delegați „curajoși” au votat contra. Emigrația rusă considera dacă s-ar fi făcut la moment un plebiscit, nu mai puțin de 85 % s-ar declara pentru reunirea la Rusia.

Regimul sovietic a preluat această retorică de la emigrația rusă, dar a dezvoltat ulterior propria mitologie în care prevalau ideile „rolului trădător al Sfatului Țări”; „înăbușirii Puterii Sovietice pe 6 ianuarie 1918”; „intrării trupelor Antantei în teritoriul rus”; „anexării Basarabiei de trupele române”; „încălcării angajamentului Averescu-Rakovski de retragere din Basarabia”; „complicității Germaniei la anexarea Basarabiei la România”.

Diferiții opozanți ai Unirii din mediul diplomatic și politic occidental, în mod special cei americani, se opuneau ideii dezmembrării Imperiului Rus; vedeau în votul Sfatului Țării o formă rudimentară de expresie populară; contestau libertatea felulului în care s-a realizat votul de unire; exagerau rolul și importanța armatei române; considerau că pentru rezolvarea „problemei Basarabiei” este necesar un plebiscit.

Adepții Unirii Basarabiei cu România au dezvoltat propria retorică, mult mai numeroasă ca volum și diversitate de publicații, dar și mai reprezentativă din punct de vedere al suportului politic și diplomatic. Însumând aceste puncte de vedere, vom identifica trei factori invocați ca primordiali în realizarea Unirii: a. factorul regățean – rolul principal l-au jucat oameniii politici și militari din Vechiul Regat, adică armata și oamenii din guvernul Marghiloman, în special C. Stere; b. factorul ardelean – rolul principal l-a avut propaganda transilvănenilor de la Kiev și Chișinău, care au influențat mișcarea de renaștere națională din Basarabia; c. factorul basarabean – Unirea se datorează, mai întâi de toate basarabenilor, reprezentanților clasei poltice de la Chișinău.

La aceste trei păreri se vor adăuga și alte puncte de vedere, printre care cel mai „original” va fi a lui C. Argetoianu, care susține că decisivă pentru votul Sfatului Țării din 27 martie 1918 a fost „coruperea și mituirea lui Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării”. Acesta ar fi primit în ajunul acestei zile două milioane de lei românești în hotelul Londra din Chișinău, unde se afla delegația română în frunte cu primul ministru Al. Marghiloman, pentru a favoriza votul fracțiunii țărăniste în favoarea Unirii.

În cele ce urmează vom analiza principalele argumente ale acestor grupuri. Primul punct de vedere este susținut de Petre Cazacu (lucrarea „Moldova dintre Prut și Nistru. 1812-1918”), care apără punctul de vedere, că rolul hotărâtor a fost jucat de armata română și calitățile personale ale lui Stere. Potrivit acestuia „Unirea a fost un act revoluționar, dar național. Cei doi factori care au contribuit la înfăptuirea lui sunt Stere și armata română”. Cazacu invocă nehotărârea basarabenilor, atitudinea îndoielnică a unora dintre ei față de intrarea armatei române, tendința acestora de a-și crea o „republică neatârnată”, ca argumente principale în demonstrarea ezitării acestora de a se uni cu România.

Onisifor Ghibu, transilvăneanul care a fost unul din principalii catalizatori ai mișcării naționale din Basarabia, apăra ideea, că o însemnătate principală în evenimentele din Basarabia l-a avut propaganda ofițerilor ardeleni printre basarabenii care studiau la Kiev, acesta fiind „motorul principal și hotărâtor al evenimentelor din viața Basarabiei” (se are în vedere cercul „Deșteptarea”, condus de D. Ciugureanu, care printre primii au formulat programul politic panromânesc în anul 1917 – n.a.). Ghibu crede că anume organizarea națională panromânească a permis preluarea inițiativei în fața revoluționarilor „basarabeni veniți de la Petrograd sub conducerea lui I. Inculeț”. După acesta, Puterile Centrale au convenit ca România, în schimbul Ardealului, Bucovinei, Banatului și Dobrogei, să-și anexeze Basarabia „sub o formă convenabilă și localnicilor”. Intelectualul ardelean considera că Unirea a fost „forțată”, că ar fi fost cu totul altceva dacă ea ar fi avut loc în mersul normal, la acea dată când a avut loc Unirea Ardealului și Bucovinei, adică nu în atmosfera „politicianismului sectar al Vechiului Regat”, dar al „românismului integral biruitor” (lucrarea „De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, 1926).

Cel de-al treilea punct de vedere, de prevalare a rolului basarabenilor în decizia Unirii, a fost recunoscut de majoritatea istoricilor și oameni politici români ai momentului. În afara pledoariilor și memoriilor personale ale liderilor basarabeni care arătau acest lucru (I. Pelivan, P. Halippa, I. Inculeț, D. Ciugureanu, etc), deosebit de nuanțat este redată această perspectivă de bucovineanul Ion Nistor (Istoria Basarabiei, 1923). „De formă, consideră Nistor, Basarabia era un stat independent, în realitate însă noua republică nu avea nicio organizație cuvenită și nici condițiile de dezvoltare necesare pentru propășirea unui stat. Fiecare om cu judecată își da seama că proclamarea republicii nu era decât un expedient vremelnic”. Considerând că unica cale de a rezolva problema era numai Unirea, fruntașul bucovinean arăta că „acest gând nemărturisit, trăia ascuns în cutele cele mai tainice ale sufletului moldovean adevărat... în urma propagandei de trezire și deșteptare a conștiinței naționale, ce se făcea pe o scară foarte întinsă, de o pleiadă întreagă de intelectuali români din Vechiul Regat, din Ardeal și din Bucovina, se trezi în sufletul moldovenilor dintre Prut și Nistru și, îndeosebi, ale conducătorilor lor, ideea consolidării naționale și dorul de a se reîntoarce la sânul patriei-mame”.

În săptămânile ce urmează vor proceda la explicarea acestor puncte de vedere divergente, cu diferite implicații ideologice și de interes, dar în același timp vom încerca construirea unei imagini cât se poate de reale, apropiată spiritului timpului, asupra pașilor care au condus la realizarea votului din 27 martie 1918.