1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

După proclamarea Republicii Democratice Moldovenească (RDM) la 2 decembrie 1917, ca parte egală în drepturi a „Republicii Federative Ruse unice”, una din prioritățile noii entități, alături de supraviețuirea în condițiile anarhiei și atacurilor bolșevice, a fost recunoașterea sa internațională. Printr-o telegramă, textul rezumativ al Declarației a fost adus la cunoștință Radei Centrale, Republicii Ural și Musulmane, Districtului Militar și Consiliului Comisarilor Poporului de la Petrograd.

Înaintea proclamării sau imediat după, au existat unele manifestări ale acceptării acestei realități din partea anumitor entități militare sau politice, chiar dacă de un caracter simbolic: la 29 noiembrie în ședința Sfatului Țării se citește telegrama, prin care se anunța numirea unui reprezentant al comisarilor poporului din Petrograd pe lângă republica moldovenească; la 2 decembrie se citește salutul Primăriei din Kiev față de proclamarea noii republici; la 7 decembrie, în ziua instituirii noului guvern, o comisie interaliată compusă din colonelul Henri, reprezentantul Franței, colonelul Ghenădescu și Lucasievici, reprezentanții României, precum și un reprezentant al Statelor Unite, salută Sfatul Țării în plină ședință; reprezentanții guverului V. Cristi și I. Pelivan intră în tratative cu Cartierul general rus (generalul Șcerbaciov) și cu guvernul român.

În căutarea acestei recunoașteri externe, primul pas important al noii diplomații moldovenești a fost decizia din 29 decembrie 1917 de a trimite o delegație la Conferința de Pace cu Puterile Centrale, care urma să aibă loc la Brest-Litovsk. Sfatul Țării a desemnat pentru aceste tratative pe Ion Inculeț, Ion Pelivan și Vladimir Cristi. Mandatul oferit acestor persoane era de a recunoaște delegația RDM ca parte egală în drepturi la Conferință; includerea în proeictul de tratat a sintagmei „autonomie completă” a RDM, în frontierele Basarabiei istorice; indivizibilitatea teritoriului RDM; afirmarea principiilor din Declarația de la 2 decembrie 1917, până la convocarea Adunării Populare; recunoașterea Consiliului Comisarilor Poporului „numai ca guvern al Marii Rusii”.

Asaltul bolșevic asupra instituțiilor RDM la 6 ianuarie 1918, atunci când

delegația trebuia să plece la Brest Litovsk, urmată de destabilizarea situației politice și militare, care au avut ca efect introducerea trupelor române în provincie, au făcut imposibilă participarea delegației basarabene la negocieri. Pe de altă parte, trebuie să admitem că la acel moment recunoașterea internațională a RDM și acceptarea ei la negocieri era imposibilă, din moment ce republica nu-și proclamase încă independența, iar Basarabia era sub influența Antantei, care dorea să o mențină sub controlul său cât mai mult.

Tot în ședința din 29 decembrie, Sfatul Țării a luat în discuție chestiunea relațiilor cu Ucraina, desemnând o delegație ce urma să efectueze o vizită la Kiev, pentru a semna un acord de bază cu Republica Populară Ucraineană. Delegația urma să stabilească relații bilaterale între cele două „state”, urmate de discuții asupra mai multor probleme, ce trebuiau cuprinse într-un Tratat de bază. Acest efort a fost de asemenea zădărnicit de evenimentele de la începutul anului 1918, dar spre deosebire de RDM, Ucraina a participat la conferința de la Brest Litovsk și a semnat pace separată cu Puterile Centrale. Deși recunoștea linia

Nistrului ca frontieră, diplomația ucraineană nu lua în considerare, așa cum am văzut și în articolul precedent, independența RDM, ci era mai degrabă de acord cu acceptarea alipirii sale la România, doar ca statul român să recunoască la rândul său independența Ucrainei.

Nici puterile aliate nu recunoșteau deschis existența RDM. În momentul intrării armatelor române în Basarabia, la solicitarea Consiliului Directorilor Generali, ambasadorul Franței în România, Saint-Aulaire, va oferi în numele tuturor Aliaților garanții că introducerea armatei române era o acțiune militară în exclusivitate, specificând că „introducerea trupelor române nu putea avea nicio influență asupra situației interne politice în prezent, cât și asupra viitorului politic al Basarabiei”. Prin urmare observăm ezitarea folosirii sintagmei de „Republică” sau „RDM” ca o formă de recunoaștere a noii realități politice din Basarabia.

Este adevărat, la intrarea armatelor în ianuarie 1918, militarii și oamenii politici români, porneau de la premisa recunoașterii RDM, fapt care poate fi desprins și din cuvântarea generalului Broșteanu în plenul Sfatului Țării, unde a rostit de mai multe ori și cu diferite ocaziii noțiunea de „republică”, inclusiv „republica moldovenească”. Într-o telegramă din 22 ianuarie 1918 către conducerea de la Chișinău, Parlamentul României arăta că „este o mare mângâiere pentru poporul român că a putut să răspundă la chemarea Sfatului Țării și să puie oștile sale în slujba tinerei Republici Moldovenești pentru apărarea rânduielii înlăuntrul ei și a vieții sale de Republică nouă și neatârnată”.

Deși și-a proclamat independența la 24 ianuarie 1918, RDM a avut de la început probleme de legitimitate și de recunoaștere internațională. După cum am văzut anterior din negocierile pe care le purta România deopotrivă cu Puterile Centrale și Rusia Sovietică, nici una din părți nu trata Basarabia ca o entitate statală și nu recunoșteau existența RDM. Doar România susținea eforturile de consolidare a statului moldovenesc, fapt ce se desprinde nu doar din totalitatea acțiunilor și atitudinilor analizate în articolele precendente, dar și din poziția Generalului Averescu la negocierile cu Puterile Centrale.

Nota guvernului RDM către Puterile Centrale privind recunoașterea internațională

Nota guvernului RDM către Puterile Centrale privind recunoașterea internațională

„Guvernul Republicii Moldovenești, constituit pe teritoriul dintre Nistru și Prut, are onoarea de a aduce la cunoștință Guvernului Imperial (Imperial și Regal) că prin votul din 24 ianuarie stil vechi al Parlamentului Moldovei, numit Sfatul Țării, Republica Moldovenească, care până la 24 ianuarie 1918 făcea parte din federația altor republici constituite pe teritoriul vechiului Imperiu Rus, s-a proclamat independentă.

Guvernul Republicii Moldovenești roagă stăruitor Guvernul Imperial (Imperial și Regal) de a lua notă de această declarație și de a recunoaște existența Republicii Moldovenești ca stat independent, având o suveranitate națională absolută.

Rugăm Înaltul Guvern Imperial (Imperial și Regal) de a avea amabilitatea să răspundă Guvernului Republicii Moldovenești la Chișinău și să recunoască Republica Moldovenească ca stat suveran și independent.

Guvernul Republicii Moldovenești, doritor de a lua parte la convorbirile de pace dintre Puterile Centrale și guvernele de la Petrograd și Kiev, a trimis, încă de la 5 ianuarie 1918, reprezentanții săi la Brest-Litovsk, care fiind împiedicați de maximaliști (bolșevici – n.a.), n-au putut părăsi teritoriul Republicii Moldovenești. De atunci mijloacele de comunicație cu nord-vestul Rusiei sunt întrerupte.

Chișinău, 11 februarie 1918

Președintele Consiliului de Miniștri, dr. Ciugureanu

Ministrul Afacerilor Străine, I. Pelivan”

Astfel, în nota sa referitoare la punctele de tratat cu Puterile Centrale, înmânată ministrului C. Argetoianu în ziua plecării acestuia la Buftea (20 februarie), se cerea, între altele, „libertatea de acțiune în Basarabia”, „recunoașterea independenței Basarabiei” și „încheierea păcii cu ea”. Averescu a întreprins demersurile necesare ca reprezentanții calificați ai RDM să fie invitați la negocierile de la Buftea cu Puterile Centrale, ceea ce ar fi echivalat cu o recunoaștere de facto a independenței RDM. Prim-ministru l-a însărcinat pe Duliu Zamfirescu, comisarul regal la Chișinău, să întreprindă toate măsurile pentru a obține recunoașterea internațională a „calității de stat independent” a RDM.

La începutul anului 1918 RDM a devenit un teren al disputelor politice și teritoriale dintre Puterile Centrale, România, Republica Populară Ucraineană (cu capitala la Kiev) și Republica Sovietică Odesa: Ucraina înainta în februarie 1918 miniștrilor de externe a Germaniei (Kuhlmann) și Austro-Ungariei (Czernin) o notă diplomatică, în care insinua că Basarabia s-ar fi situat în zona sa de influență și „ar reprezenta provincia ei inseparabilă”; RUMCEROD și Republica Sovietică de la Odesa nu recunoșteau existența RDM încă de la momentul proclamării autonomiei, fapt dovedit prin toate acțiunile de intimidare ale Republicii, iar pe parcursul negocierilor Averescu-Racovski, sintagmele „RDM” sau „republică” nu se regăsesc nici intr-un document dintre cele două părți; Puterile Centrale erau și ele sceptice în privința existenței RDM, ministrul german Kuhlmann informându-l pe Averescu asupra acceptului Germaniei privind alipirea Basarabiei la România, ea urmând să negocieze pacea cu Puterile Centrale „până la Nistru”.

La 11 februarie 1918, prim-ministrul D. Ciugureanu și I. Pelivan, Ministrul de Externe al RDM, adresau o scrisoare către Puterile Centrale în care solicitau să recunoască independența sa, dar acest demers a rămas fără răspuns, dovadă că Germania și Austro-Ungaria priveau problema Basarabiei ca o chestiune internă românească.

În discuțiile avute de Averescu cu Kuhlmann, primul ministru al României a reiterat că dorea să vadă Basarabia vecină „un stat independent”; că guvernul român recunoaște independența Republicii Moldovenești și nu proiectează „niciun fel de anexări”; că autoritățile de la Chișinău pot conta „oricând pe susținerea poporului frate român”.

La 5 martie 1918 D. Ciugureanu prezenta în Sfatul Țării un raport asupra discuțiilor de la Iași cu Averescu, care rămânea ferm pe poziția recunoașterii independenței RDM, dar între timp, situația în România se schimbă, regele Ferdinand numind un nou guvern în frunte cu Al. Marghiloman. „Soarta noastră, declara premierul, depinde mult de hotărârile luate acolo. Marghiloman este un rusofob și mereu a visat să ia Rusiei Basarabia, dar eu contez pe clarviziunea politică a acestui om de stat, care-și va schimba politica promovată față de Republica Moldovenească și nu o va priva de independență”. „Pericolul, sugera Ciugureanu, ne amenință nu dinspre Prut, ci dinspre Nistru”, având în vedere pretențiile Ucrainei asupra tinerei republici.

Prima ședință a noului Consiliu de Miniștri, prezidată de regele Ferdinand I, a avut loc în după amiaza zilei de 29 ianuarie 1918. Averescu înțelesese că misiunea cabinetului său era începerea negocierilor pentru încheierea păcii. În vreme ce Ion I.C. Brătianu credea în victoria finală a Aliaților, motiv pentru care se și pronunța pentru acceptarea unei păci dure, care le-ar fi arătat franco-englezilor că aceasta a fost impusă, ceea ce s-ar fi putut transforma într-un avantaj de negociere la încheierea păcii generale, Alexandru Averescu era convins că războiul avea să se încheie cu o pace „albă”, cu o „remiză” între cele două blocuri politico-militare. Pornind de la această percepție, generalul credea că ar fi putut obține de la Centrali o îmbunătățire a condițiilor de pace.

Centralii făceau presiuni asupra românilor pentru a încheia pacea, invocând schimbările de pe frontul oriental, mișcările trupelor ruse și române din lunile precedente ș.a.m.d. La 30 ianuarie/12 februarie 1918, Averescu a trimis la București o delegație formată din Al. Papiniu, diplomat, maiorul Ion Mitilineu, și colonelul Carol Ressel, șef de cabinet al generalului Averescu. Papiniu trebuia să le transmită Centralilor viziunea guvernului de la Iași în chestiunea păcii și să obțină prelungirea armistițiului cu circa trei săptămâni în vederea completării guvernului. Mitilineu avea ca sarcină stabilirea contactului cu oamenii politici (conservatori) din București, scopul fiind aflarea părerii acestora în privința păcii separate, dar și înțelegerea a ceea ce voiau Centralii. Ressel avea de la generalul Averescu mandatul de a-i stabili o întâlnire cu feldmareșalul Mackensen. Generalul român credea că relațiile personale și renumele său aveau să atragă condiții bune de pace pentru România.

Cei trei delegați s-au întors de la București în ziua de 2/15 februarie 1918. Mackensen fusese de acord cu o scurtă prelungire a armistițiului, până la 9/22februarie 1918, când urma să aibă loc o întâlnire a delegațiilor celor două părți; de asemenea, acceptase o întrevedere cu premierul român. În ceea ce privește misiunea lui Mitilineu, acesta avusese întâlniri cu unii politicieni conservatori din București: Lupu Kostaki, Dimitrie Nenițescu, Grigore Antipa, Alexandru Beldiman, Alexandru Tzigara-Samurcaș, Costică și Virgil Arion. Aceștia se manifestaseră pe față împotriva regelui. În opinia lor, Ferdinand I trebuia îndepărtat. P.P. Carp redactase chiar un memoriu contra dinastiei de Hohenzollerin-Sigmarigen, semnat de mulți conservatori rămași în teritoriul ocupat. De altfel, Carp transmisese la Iași, prin intermediari, că îl considera responsabil pe rege pentru catastrofa în care era țara. Dintre politicienii conservatori de la București, Alexandru Marghiloman părea conciliant. Și acesta credea într-o victorie germană, dar în același timp era în favoarea dinastiei, pe care voia să o salveze. Marghiloman aflase că România urma să aibă parte de condiții grele de pace: cedări teritoriale și prevederi economice constrângătoare.

Generalul Averescu avea să treacă el însuși linia frontului, la 5/18 februarie 1918, pe la Mărășești, într-o zonă puternic afectată de luptele din vară. În aceeași zi el era întâmpinat de Mackensen la Buftea, lângă București, în palatul prințului Barbu Știrbey. Premierul român a precizat de la început că chestiunea dinastiei de pe tronul României ieșea din sfera discuțiilor în vederea păcii. Mackensen i-a spus că împăratul german era decis să schimbe dinastia de pe tronul României. El știa că și politicienii conservatori din București voiau îndepărtarea dinastiei, considerând-o „o pacoste”. În privința Armatei Române, feldmareșalul a spus că aceasta trebuia demobilizată parțial, că va fi respectată, că va putea fi utilizată în Basarabia, contra bolșevicilor. Rămânea deschisă chiar o posibilă cooperare între români și germani în Rusia. De fapt, germanii urmăreau transferarea cât mai multor trupe de pe frontul oriental, inclusiv de pe segmentul românesc al acestuia, pentru a dispune de ele în proiectata ofensivă de pe frontul occidental, care ar fi urmat să aducă Reichului victoria mult sperată. Acest „detaliu” nu a apărut în discuțiile dintre cei doi militari, dar era evident încă de la sfârșitul anului precedent. Cât privește teritoriul, România avea să suporte unele pierderi. Dobrogea avea să fie cedată, dar cu păstrarea pentru români a accesului la Marea Neagră. Și Austro-Ungaria voia o „rectificare” de frontieră. Economia avea să fie controlată de germani. Militar de modă veche, Mackensen a fost politicos, amabil cu Averescu, dar și-a luat o măsură de prevedere, transmițându-i că întâlnirea lor avea un caracter privat. Primul ministru român a solicitat o întrevedere cu Richard von Kühlmann și cu contele Ottokar Czernin, miniștrii de Externe ai Germaniei, respectiv Austro-Ungariei.

Tot în ziua de 5/18 februarie 1918, Averescu a avut o discuție oficială cu generalul Emil von Hell, șeful de stat major al lui Mackensen. Hell a solicitat acceptarea de către România a condițiilor preliminare pentru a putea demara tratativele de pace. Lui Averescu i s-au părut inacceptabile cererile germane, în special chestiunea dinastiei.

După cinci zile, Averescu trecea iarăși linia frontului, îndreptându-se spre Buftea, de această dată însoțit de Constantin Argetoianu, ministru al Justiției în guvernul de la Iași. Rolul acestuia din urmă era să poarte efectiv tratativele cu Centralii. La 11/24 februarie 1918, șeful guvernului român s-a întâlnit mai întâi, protocolar, cu Mackensen, apoi cu miniștrii de Externe german, Kühlman, și austro-ungar, Czernin. Diplomații Centralilor au fost foarte direcți și i-au năruit iluziile lui Averescu. În vreme ce austro-ungarii voiau să se asigure că nu vor mai avea o Românie revizionistă, agresivă în coastă, germanii urmăreau mai degrabă să facă din statul român un client, nu să-l distrugă. Au fost atinse patru mari chestiuni preliminare ale păcii: dinastia, considerată o chestiune internă a României; armata, care nu avea să fie umilită, dar circa jumătate urma să fie demobilizată imediat; economia țării avea să fie „valorificată” și canalizată spre Germania și Austro-Ungaria (interdependența economică era oricum evidentă de câteva decenii); teritoriul – România urma să cedeze Dobrogea integral, precum și o zonă de-a lungul graniței cu Austro-Ungaria, care să-i permită acesteia controlul trecătorilor, ca element de siguranță că nu avea să mai fie atacată fără veste de vecinul din sud-est. Diplomații Centrali i-au spus lui Averescu că dată fiind preluarea de către România a Basarabiei, în ianuarie 1918, Dobrogea putea fi dată Bulgariei „ca un act de dreptate”, considerându-se că țara de la sud de Dunăre fusese „spoliată” în 1879 și 1913. Averescu a insistat mai ales asupra chestiunilor teritoriale, unde vedea o anexiune din partea Centralilor, cu atât mai mult cu cât el credea că pacea avea să fie fără pierderi de teritoriu. Însă pentru Centrali acestea erau solicitări peste care nu se putea trece. În fața acestei situații, Averescu a transmis că nu avea mandat pentru a discuta o situație diferită de cea pe care și-o imaginase el, cu atât mai mult pentru cedări teritoriale. La sfârșitul întâlnirii, Czernin i-a transmis lui Averescu că avea însărcinarea din partea împăratului Austro-Ungariei să transmită un mesaj personal regelului României, de aceea voia o întâlnire cu acesta.

După revenirea la Iași, Averescu le-a spus atât politicienilor care formaseră guvernul anterior (în special lui Ion I.C. Brătianu și Take Ionescu), cât și reprezentanților puterilor Aliate care era situația. În același timp, el a susținut că pacea era calea de urmat. Aliații își urmăreau interesele, care nu mai coincideau cu cele imediate ale României, cel puțin așa cum le vedeau Averescu și cabinetul său, dar și Brătianu și liberalii.

Întrevederea dintre regele Ferdinand I și contele Czernin a avut loc la 14/27 februarie 1918, în gara Răcăciuni, Bacău, în trenul regal. Întâlnirea a fost scurtă, 20 de minute după unele relatări, 40 de minute după altele. Czernin – fost reprezentant al Austro-Ungariei la București în anii 1913-1916, așadar și el bun cunoscător al politicii românești – a fost și de această dată cât se poate de franc, intransigent (diferiți memorialiști români nu și-au ascuns antipatia față de austriac, de parcă acesta ar fi trebuit să apere interesele României, nu ale țării sale). Ministrul a insistat asupra cedărilor teritoriale: Dobrogea și „rectificările” de graniță cu Austro-Ungaria. De asemenea, era vorba despre petrolul, cerealele și transporturile feroviare românești. Dacă accepta, România putea spera la o pace „onorabilă”, în caz contrar trebuia să se aștepte la ceea ce era mai rău. La obiecțiile regelui că era vorba despre condiții de pace aspre, Czernin a spus că dacă românii s-ar fi aflat la Budapesta ar fi pus condiții mai grele. Diplomatul austro-ungar a transmis că Viena era dispusă să susțină România în chestiunea Basarabiei. În plus, i-a sugerat regelui că aducerea în fruntea guvernului de la Iași a lui Alexandru Marghiloman era de dorit, cunoscute fiind convingerile filogermane ale acestuia. Ar fi fost o mișcare agreată și de germani, cu care – deși în alianță – austro-ungarii erau totuși în competiție în anumite privințe.