1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Reacția administrației germane

Manifestările extinse de simpatie ale populației civile din teritoriul ocupat la adresa demobilizaților nu au rămas fără reacție din partea autorităților germane de ocupație. Șeful Poliției Militare Germane a emis o ordonanță la 24 martie/6 aprilie 1918, prin care erau interzise manifestările „ostentative” de simpatie la adresa demobilizaților din Armata Română. În caz contrar, cei vinovați aveau să fie pedepsiți cu amendă sau cu șase luni de închisoare, eventual cu pedepsele cumulate. Și Prefectura Poliției București, condusă de un român, a emis o ordonanță afișată în numeroase locuri din oraș. Militarii români demobilizați, care locuiau în București sau în județul Ilfov, erau obligați să se prezinte la un birou special pentru a fi înregistrați. De asemenea, demobilizații trebuiau să-și predea uniformele. Imediat ce îndeplineau formalitățile amintite, demobilizații erau datori să ceară bilete de identitate.

Li s-a interzis demobilizaților în uniformă din București accesul pe Calea Victoriei, barată de patrule germane. Când li s-au cerut uniformele, unii demobilizați le-au predat tăiate cu briceagul, în semn de protest. Deși se impusese predarea uniformelor de către toți cei demobilizați și aflați în teritoriul ocupat, în cele din urmă germanii au fost nevoiți să cedeze. În caz contrar, militarii demobilizați ar fi rămas dezbrăcați, neavând haine civile. Cei care făceau dovadă că nu aveau haine civile puteau purta uniformele, dar fără însemne militare.

Românii care continuau să apară în public în uniformă erau obligați să îi salute pe militarii Puterilor Centrale. Ofițerii români trebuiau să îi salute pe ofițerii din forțele de ocupație. În schimb, soldații germani ș.a. au primit ordin să îi salute pe ofițerii români în uniformă. Militarilor români le era interzis să intre în teatre sau localuri publice ori să se plimbe în mod sfidător cu trăsura pe străzi. În cazul încălcării prevederilor amintite, cei în cauză aveau să fie arestați și internați în lagăre de prizonieri. Însă până la respectarea acestor dispoziții era cale lungă. Germanii s-au plâns că soldații români nu îi salutau, iar ofițerii români nici măcar nu răspundeau la salut. Inclusiv feldmareșalul Mackensen s-a declarat deranjat de acest spirit de frondă.

Unii dintre militarii demobilizați erau intrigați de ceea ce li se părea a fi servilitate față de ocupanți. Au existat conflicte între militarii români demobilizați și cei din forțele de ocupație ale Puterilor Centrale, uneori simbolice, alteori violente. Cele din urmă îi aveau ca protagoniști pe soldații români și bulgari. Românii îi acceptau oarecum pe germani ca forță superioară, dar considerau că era inacceptabil să-i salute pe bulgari.

Realitățile de după euforia întoarcerii acasă

Reîntoarcerea demobilizaților la casele lor, dar și posibilitatea schimbului de corespondență între Moldova și teritoriul ocupat a adus și multe vești proaste pentru locuitorii din sudul României, în special legate de cei morți pe front sau în spatele acestuia, din cauza epidemiilor, fie că era era vorba de militari, fie de civili.

Odată ajunși la domiciliile lor, în multe cazuri demobilizații și-au găsit casele ocupate de către cei instalați acolo de către germani. Aceasta pare să fi fost situația îndeosebi în București. Cei în cauză și-au putut recăpăta locuințele doar treptat și parțial. În anumite cazuri, demobilizații și-au găsit soțiile căsătorite cu cei care nu luaseră parte la război. Alteori soțiile lor erau în relații vizibile – și considerate cu atât mai scandaloase – cu militarii germani.

Unii dintre demobilizați, în special cei din clasele superioare și mijlocii, s-au apucat de afacerile lor imediat după ce au ajuns acasă. Însă mulți demobilizați nu aveau din ce să trăiască. Proletarii nu găseau de lucru. Drept urmare, mulți soldați au ajuns să cerșească pe străzi. În vara anului 1918, în teritoriul controlat de Centrali s-a prevăzut obligativitatea muncii pentru soldații demobilizați.

O broșură intitulată Bine ați venit! a circulat în teritoriul ocupat. Adresată demobilizaților, aceasta conținea sfaturi, dar și, pe de o parte, atacuri contra celor considerați vinovați de aruncarea României într-un război pierdut, iar pe de altă parte laude la adresa unora dintre cei care criticaseră deciziile guvernamentale românești în 1916-1917.

Fluxul demobilizaților care soseau dinspre Moldova în teritoriul ocupat a început să se subțieze spre jumătatea lunii aprilie 1918. Situația era explicată de autorități prin lipsa mijloacelor de transport. Unii ofițeri și-au dat demisia din Armata Română pentru a pleca în Vest, cu gândul de a se înrola și a lupta într-una din marile armate ale Antantei, fie în cea franceză, fie în cea britanică. Spre exemplu, acesta a fost cazul colonelului Radu R. Rosetti, care luptase și fusese rănit la Mărășești, în vara anului 1917, în fruntea unui regiment de infanterie.

Pentru unii combatanți care au apucat să-și scrie memoriile, demobilizarea din primăvara-vara anului 1918 a fost „prima demobilizare”, trimiterea fiind la cea generală de după 1919. În ansamblu, demobilizarea Armatei Române a fost un proces complex și de lungă durată. Deși trebuia să se încheie în iunie-iulie 1918, ea nu doar că s-a preungit mult după mijlocul verii acelui an, dar nu era finalizată în fapt nici în momentul încheierii armistițiului dintre Puterile Centrale și Antantă.

***

Mai multe jurnale sau memorii ale contemporanilor, militari sau civili, conțin informații despre demobilizarea Armatei Române în 1918: Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei. Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic, vol. II, 14 august 1917-31 decembrie 1918, selecţie de texte şi ediţie îngrijită de Daniel Cain, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016 (ediția originală: 1921); Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, 1914-1919. Cu un adaos de însemnări 1870-1941, ediția a III-a, revăzută, note, indice și ediție îngrijită de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014 (ediția I – 1937); Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, ediție îngrijtă și prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum Vizual, 2012 (ediția originală: 1920); N.V. Hodoroabă, Din războiul de reîntregire. Note și impresii de campannie, 1916-1918, Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1923; Nicolae Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (maiu 1917-mart 1920). Războiul national. Lupta pentru o nouă viață politică, vol. I, București, Editura Națională S. Ciornei, f.a. [1930]; Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. III, 1917-1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927; Ioan Missir, Fata moartă, ilustraţiuni de pictorul Stoica D., ediția a 2-a, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1937; Gh. Niculescu-Ciufu, Pribeag în ţara ta. Impresii şi notiţe din pribegia campaniei 1916-1918, Târgovişte, Tipografia și Legătoria de Cărți „Dâmbovița”, 1924; Vasile Romanescu, În pribegie. Însemnări din timpul războiului pentru întregirea neamului, 1916-1918, București, Cartea Românească S.A., 1924; Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), ediție îngrijită, studiu introductive și note de Maria Georgescu, București, Editura Modelism, 1997; Mihail Văgăonescu, Viața în război. Însemnări zilnice de pe front, 1916-1918, cu nume proprii și localități din lungul și latul țării, București, Editura Casei Școalelor, 1925; Velburg, Gerhard, În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916-iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată, traducere din germană, introducere și note de Ștefan Colceriu, București, Editura Humanitas, 2018; N.G. Vrăbiescu, Bune și rele. În război cu reg. 9 Artilerie, 1916-1918. Dobrogea, Muntenia, Moldova, București, Tipografia şi Legătoria Penitenciarului Văcăreşti, 1937.

Câteva lucrări generale sunt utile pentru contextualizarea acestui subiet: Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1979; Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [ediția originală – 1921]; Dumitru Seserman, Acțiunile Armatei Române în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru, 1917-1920, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004; Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, traducere de Dan Criste, București, Editura Meteor Publishing, 2014.

Discuțiile privind iminenta abolire a autonomiei Basarabiei și a Sfatului Țării, au generat mai multe neliniști la Chișinău, determinând o mobilizarea politică care nu era neapărat anti-românească, ci mai degrabă influențată de dorința unor basarabeni de a vedea respectate condițiile Unirii de la 27 martie 1918. Cu regret, administrația românească din provincie a perceput această rezistență altfel, prin prisma unor manifestări de ostilitate și de sfidare a autorității statului român.

În legătură cu aceste temeri, la 14 octombrie 1918, ședința comună a Fracțiunii Țărănești și a reprezentanților minorităților decide să ceară prezidiului Sfatului Țării convocarea plenului legislativului pentru data de 1 noiembrie. Această inițiativă, dar și alte manifestări ale reprezentanților minorităților naționale, considerate de autorități anti-românești, au condus la arestarea, la 29 octombrie 1918, a deputaților F. Stanevici, K. Misirkov, M. Starenki, A. Osmolovski, I. Ponomariov, I Krivorukov și V. Kurdinovski, care la scurt timp vor fi expulzați peste Nistru, împreună cu alte persoane considerate suspecte sau chiar periculoase. Este adevărat, la 8 noiembrie, F. Stanevici va depune cerere de revenire în Basarabia, acceptată de guvernatorul A. Văitoianu, dar cu condiția să nu mai facă politică.

Din câte se pare, către toamna anului 1918, datorită mai multor circumstanțe despre care am vorbit și anterior, atât de natură internă, cât mai ales de context extern, Basarabia intra sub conducere militară directă, doar cu aparențe de respect față de autonomia provinciei și instituțiile sale politice. Desprindem acest lucru din două relatări ale timpului, făcute de oameni care nu puteau fi acuzați de atitudini ostile României. În momentul arestării grupului de deputați și a expulzării lor peste Nistru, Pan Halippa, la cel moment vice-președinte a Sfatului Țării, și Boris Epure, secretarul legislativului, s-au adresat cu o interpelare la Guvernatorul General, prin care declarau că această decizie încălca grav legea din 26 ianuarie 1918 a Sfatului Țării privind inviolabilitatea deputatului. În absența lui Văitoianu, adjunctul său, colonelul Manoilescu, avea să răspundă că arestarea deputaților s-a făcut „prin dispoziția autorităților militare”.

Boris Epure relatează pe larg această situație, exprimând mai multe note de regret față incident, dar și cu referință la atitudinea pe care trebuia să o aibă la acel moment conducerea RDM: „Datoria noastră este să declarăm cinstit, public, că în general, acum noi nu avem nicio putere pentru a întreprinde ceva, că în Basarabia totul se face fără noi, că importanța Sfatului Țării este redusă realmente la zero și că ne declinăm responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă”. Pentru a rezolva acest caz, B. Epure a încercat să solicite concursul Directorului General al RDM, Petru Cazacu, dar și a lui Costin, Directorul de Interne, care s-au dovedit însă a fi neajutorați și lipsiți de împuterniciri ca și deputații Sfatului Țării.

Aceste realități, deopotrivă cu zvonurile privind apropiata convocare a Sfatului Țării, care urma să dezbată chestiunea evoluției ulterioare a Basarabiei în cadrul statului român, au influențat un grup de deputați ai legislativului basarabean să întocmească un Memoriu adresat Guvernului României. Autorul acestui Memoriu a fost chiar Nicolae Alexandri, președintele Comisiei Constituționale a Sfatului Țării, asistat de Ion Păscăluță. În afara celor doi, scrisoarea de protest a mai fost semnată de alți 11 deputați, printre care Vl. Țîganko, G. Buciușcan, V. Cijevschi, St. Balamez, S. Donica-Iordăchesco, F. Moldovan, M. Russev, V. Ghenzul, N. Budnicenco, Iv. Garbuz și I. Nikitiuk.

Memoriu avea 13 prevederi, bazate pe actul Unirii de la 27 martie 1918 și urmau a fi realizate de guvernul român până la 1 decembrie. Conținutul Memoriului este de o valoare documentară incontestabilă, pentru că din lectura sa putem înțelege mai profund situația politică din Basarabia, dar mai ales felul cum aceasta era administrată la acel moment. Printre cele mai importante cerințe menționăm:

1. Restabilirea libertății cuvântului, întrunirilor, conștiinței, uniunilor, lichidarea cenzurii prin decret guvernamental;

2. Inviolabilitatea persoanei deputaților și a cetățenilor Basarabiei. Niciun deputat al Sfatului Țării nu poate fi lipsit de libertate, fără hotărârea Sfatului Țării, iar cetățenii Basarabiei fără hotărârea organelor judiciare;

3. Întoarcerea deputaților Sfatului Țării exilați, fără de care niciun proiect de lege nu poate fi examinat în Sfatul Țării;

4. Ridicarea stării de asediu și a stării de urgență și restabilirea garanțiilor constituționale;

5. Realegerea prezidiului Sfatului Țării și a Directorilor și tragerea actualilor la răspundere pentru încălcarea autonomiei Basarabiei;

6. Toată puterea în Basarabia trebuie să aparțină Consiliului Directorilor, ales de Sfatul Țării, iar Comisariatul General să fie lichidat;

7. Îndepărtarea jandarmilor din sate și încartiruirea lor în cazărmi în locurile indicate de directorul afacerilor interne a noului Directorat și supunerea lor administrației civile;

8. Convocarea organelor lichidate de autoadministrare a zemstvelor și orașelor;

9. Întoarcerea la serviciu a tuturor funcționarilor basarabeni demiși și a slujbașilor din instituții;

10. Restabilirea instanțelor judiciare în forma lor anterioară;

11. Restabilirea drepturilor încălcate ale minorităților naționale;

12. Sfatul Țării să adopte de urgență o lege electorală și să numească data noilor alegeri în el;

13. Înființarea unei comisii speciale din rândul basarabenilor care să cerceteze toate încălcările autorităților civile și militare.

Memoriul „mândriei și orgoliului basarabean”, a fost o manifestare a spiritului revoluționar din care s-a născut Basarabia anilor 1917-1918 și a avut un efect profund în epocă. Dar cel mai important și regretabil, acest protest, care nici într-un fel nu contesta ordinea politică existentă, cu atât mai puțin ideea reîntregirii Basarabiei cu România, a devenit o armă în bătălia politică imediată, dar și ulterioară, pe care dușmanii Unirii o vor purta împotriva statului român. Spre exemplu, delegația rusă de la Conferința de Pace de la Paris din 1919 afirma, fără niciun temei, că numărul celor care au semnat documentul ar fi fost mai mare decât al deputaților care au votat Unirea la 27 martie 1918. Mai multe scrieri ruse și ulterior sovietice, care abundă în afirmații false, susțin că la momentul elaborării, Memoriul ar fi fost semnat de 40 de deputați. Potrivit lui Pan Halippa, în afară de cei 13 deputați care au semnat documentul la 20 noiembrie, au mai fost alți șapte care au semnat ulterior, adăugând „și alți câțiva”.

Profilul identitar și etnic al semnatarilor, cât și viziunile acestora asupra Unirii erau foarte diferite, dar surprinde solidaritatea lor în jurul ideii de respect al condițiilor promise de Marghiloman la 27 martie. Spre exemplu, din cei 13 semnatari, V. Cijevschi, I. Păscăluță și N. Alexandri au votat la 27 martie pentru Unirea Basarabiei cu România, Ștefan Balamez a votat împotrivă, iar ceilalți deputați s-au abținut de la vot.

Diferită este și soarta semnatarilor, care deseori se crede că ar fi avut de suferit din partea administrației române pentru elaborarea scrisorii de protest. Autorul Memoriului, Nicolae Alexandri a fost prezent la ședința din 27 noiembrie, care vota unirea necondiționată, dar a părăsit-o în semn de protest, deoarece nu putea accepta renunțarea la Unirea condiționată și dizolvarea Sfatului Țării. Ulterior însă a fost senator și vicepreședinte al Senatului României (1921). Vasili Cijevschi a desfășurat o vastă activitate pedagogică, publicistică și editorialistă în Chișinău, fiind unul din fii iubiți și respectați ai Basarabiei până la moartea sa în 1931.

Ștefan Balamez a fost arestat la 13 iunie 1941 de NKVD și acuzat în baza art. 64/13 Cod Penal al URSS „Luptă activă împotriva clasei muncitoare şi a mișcării revoluționare”. A respins acuzația că a votat împotriva Unirii la indicația guvernului român pentru a da o aparență democratică votului din 27 martie 1918. Dar asta nu l-a salvat, el fiind condamnat la 10 ani de GULAG, unde a dispărut fără urmă.

Un alt semnatar, Gavril Buciușcan, la scurt timp se va refugia peste Nistru, unde va deveni Comisar pentru Educație al RASSM și unul din principalii artizani ai „moldovenismului” transnistrean. Va avea o soartă tragică, fiind executat în timpul Marii Terori staliniste la Tiraspol, la 23 octombrie 1937.

Aceeași soartă a avut-o și Vladimir Țîganko. După ce s-a opus votării Unirii necondiționate la 27 noiembrie 1918, la începutul lui 1919, Țîganko a plecat din Basarabia și s-a stabilit în Odessa, unde a reînființat Fracțiunea Țărănească în exil, alături de alți deputați ai Sfatului Țării. Ulterior s-a alăturat eforturilor lui Krupenski și Schmidt, afiliate la „Comitetul pentru Salvarea Basarabiei”, care va pleda cauza antiromânească la Conferința de Pace de la Paris (1919). S-a implicat în crearea Republicii Autonome Sovietice Moldovenești în 1924, apoi se mută cu traiul la Leningrad. Cu toate acestea, în timpul Marei Terori din 1937-1938 a fost declarat drept suspect politic de către regimul stalinist. Arestat pe 29 noiembrie 1937, a fost condamnat la moarte la 2 decembrie și a fost executat la scurt timp după, în ianuarie 1938.

Semnatarii Memoriului de protest din 20 noiembrie, la fel ca și mulți ani basarabeni care gândeau la fel, nu erau pregătiți politic și psihologic să accepte dizolvarea Sfatului Țării, în care au investit energie și speranță, dar și să renunțe la Basarabia care în imaginarul lor era o patrie. Dar dincolo de aceasta, spre deosebire de majoritatea deputaților Sfatului Țării, care în curând se vor aduna în ședința istorică pentru a vota renunțarea la condiții, semnatarii scrisorii de protest nu erau în măsură să perceapă întreaga dimensiune internă și externă a problemei Basarabiei. Războiul se încheiase victorios pentru Aliați, urma o conferință de pace dificilă pentru România, Transilvania și Bucovina se uniseră cu patria-mamă fără condiții și „autonomie”, prin urmare viziunile protestatarilor erau depășite istoric.