1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

În spațiul românesc, dar și în afara lui, există o gravă eroare de percepție asupra momentului Unirii necondiționate dintre Basarabia și România, legată de diferențele calendaristice ale unirilor Bucovinei și Transilvaniei. Astfel, în istoriografie se vorbește de faptul că Unirea necondiționată a Basarabiei cu statul român s-a produs la 27 noiembrie 1918, cea cu Bucovina la 28 noiembrie, iar cea cu Transilvania a avut loc la 1 decembrie. Prin aceasta se induce ideea că Basarabia, prima, ar fi renunțat la condițiile Unirii, influențând și celelalte provincii să facă acest lucru. În realitate, lucrurile au stat tocmai invers.

Unirea Bucovinei cu România s-a produs pe 15 noiembrie stil vechi/28 noiembrie stil nou, iar Unirea Transilvaniei pe 18 noiembrie stil vechi/1 decembrie stil nou. Prin urmare, renunțarea la condițiile Unirii din partea Basarabiei s-a produs la 27 noiembrie stil vechi/9 decembrie stil nou, adică la nouă zile după Transilvania și la douăsprezece zile după Bucovina.

Tocmai în legătură cu aceste două evenimente urmează să înțelegem graba convocării Sfatului Țării la 27 noiembrie și controversele din jurul votului care a determinat renunțarea la condiționalitate și dizolvarea Parlamentului basarabean.

La Adunarea Naţională de la Alba Iulia au sosit în total l 228 de delegaţi dintre care 680 erau aleşi prin vot universal în cele 130 de circumscripţii electorale din toate judeţele Transilvaniei, iar restul, de 548 de delegaţi reprezentau organizaţiile politice, economice, culturale, religioase, militare şi sportive româneşti de pe întreg teritoriul Transilvaniei.

În ciuda tuturor greutăţilor şi opreliştilor, la Alba Iulia au sosit peste 100.000 de oameni ca să hotărască unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României. În dimineaţa zilei de 18 noiembrie/l decembrie 1918, relatau martorii oculari, oraşul Alba Iulia, de la gară până la vârful cetăţii, era ticsit de mulţime. Pretutindeni fâlfâiau drapele tricolore, iar în oraş domnea o atmosferă de sărbătoare. Soseau mereu trenuri încărcate cu ţărani, învăţători, preoţi, avocaţi, studenţi, ofiţeri, soldaţi, muncitori, meseriaşi etc., reprezentând toate categoriile sociale, organizaţiile de partid şi militare, asociaţiile şi societăţile culturale. Şoselele erau împânzite de căruţe, călăreţi şi pietoni.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia a fost deschisă la ora 10.30 de către Ştefan Cicio-Pop, preşedintele Marelui Sfat Naţional Român, care în cuvinte emoţionante a remarcat importanţa momentului istoric. Prin convocarea Adunării Naţionale, Marele Sfat Naţional Român (Consiliul Naţional Român) şi-a îndeplinit datoria faţă de naţiune, de aceea şi-a depus mandatul şi a predat întreaga putere în mâinile înaltei Adunări. Astfel, Adunarea Naţională era abilitată să ia hotărâri decisive.

În calitate de oaspeţi de onoare la Adunarea Naţională de la Alba Iulia au participat din partea românilor din Basarabia, Pantelimon Halippa, vicepreşedinte al Sfatului Ţării, şi Grigore Cazacliu, deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău.

Actul unirii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu România, pecetluit la Alba Iulia, a avut un puternic ecou în întreaga ţară. Adunarea Naţională de la Alba Iulia s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a întregului neam românesc. În timp ce la Alba Iulia se săvârşea măreţul act al Unirii, cei ce n-au putut fi de faţă îl sărbătoreau cu entuziasm în toată Transilvania, în celelalte teritorii locuite de români. Adunări naţionale au avut loc la Oradea, Beiuş, Arad, Timişoara, Lugoj, Mediaş, Deva, Turda, Bistriţa, Năsăud, Sibiu, Braşov şi în alte localităţi din Ardeal. Impresionante au fost acţiunile de manifestare şi patriotism românesc în oraşele, târgurile şi satele din părţile Moldovei, Olteniei, Dobrogei şi Munteniei, ieşind în evidenţă cele de la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Turnu Severin, Galaţi, Constanţa, Bacău, etc.

Această stare euforică a influențat decisiv rapiditatea convocării Sfatului Țării, care urma să renunțe de urgență la orice condiții ale unirii Basarabiei cu România. La 17 noiembrie/30 noiembrie 1918, Boris Epure, secretarul Sfatului Țării, primea o telegramă de la Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, în care se stipula: „Luați toate măsurile ca deputații Sfatului Țării să fie convocați la Chișinău până la 21 noiembrie, când se așteaptă deschiderea Sfatului Țării. Noi sosim la 21 noiembrie”. Despre aceasta era informat printr-o telegramă și Pan. Halippa, aflat la Alba Iulia, căruia deputații Sfatului Țării - Epure, Crihan și Năstase - îi cereau de urgență să revină la Chișinău.

Observăm că telegrama trimisă de la București de miniștrii basarabeni nu respecta procedura clasică a convocării Parlamentului basarabean din mai multe puncte de vedere. În primul rând, era încălcată practica funcționării unui astfel de instituții de stat, care dispunea de o libertate și autonomie de acțiune și urma în mod independent să adopte o astfel de decizie. Cu atât mai mult că atât Inculeț, cât și Ciugureanu, deși miniștri basarabeni în guvernul României, nu erau în vreun fel membri ai Sfatului Țării. Mai mult, despre aceasta nu știa nici măcar P. Halippa, vice-președintele Sfatului Țării, care se afla în acel moment la Alba Iulia și a fost informat printr-o telegramă să revină de urgență la Chișinău.

În al doilea rând, Sfatul Țării trebuia să fie convocat prin decret regal, iar momentul convocării nu a fost stabilit de comun acord între prim-ministrul României și conducerea Sfatului Țării.

Reacția deputaților Sfatului Țării la această procedură de convocare a fost ambiguă. Majoritatea acestora, alcătuită din deputații Blocului Moldovenesc, susțineau intenția guvernului român privind convocarea Sfatului Țării, care se știa că urma să adopte reforma agrară, să voteze renunțarea la condițiile Unirii și să consemneze dizolvarea legislativului basarabean. Dar o altă parte a deputaților, reprezentată de unii membri ai Fracțiunii Țărănești și a minorităților naționale, au respins categoric această idee. Această opoziție explică sensul Memoriului de protest din 20 noiembrie, despre care am vorbit în articolul precedent.

Deoarece, pe de o parte, deputații nu puteau fi convocați atât de rapid, iar pe de alta din cauza opoziției unor deputați față de intențiile guvernului român, redeschiderea ședinței Sfatului Țării a fost amânată cu câteva zile. La 23 noiembrie Epure primea de la Inculeț o altă telegramă în care se spunea: „Sosim, miniștri Văitoianu, Fotin Enescu, Ciugureanu, la Chișinău vineri dimineață cu un tren special. Toți deputații să fie în Chișinău. Deschiderea așteptați vineri sau sâmbătă”.

Ședința nu s-a reușit a fi convocată pe 25 noiembrie (vineri), nici pe 26 noiembrie (sâmbătă), ci abia pe 27 noiembrie (duminică). Motive erau două: cei mai mulți deputați fiind țărani, se aflau pe la casele lor, unii la distanțe mari de Chișinău și nu puteau fi adunați cu rapiditate; era nevoie de o anumită pregătire a deputaților pentru a vota unirea necondiționată, iar aceste manevre politice, în condițiile existenței mai multor rezerve, necesitau timp.

Cu toate acestea, în ziua stabilită de 25 noiembrie, generalul Văitoianu, Guvernatorul (Comisarul) General al Basarabiei, trimitea Președintelui Sfatului Țării următoarea scrisoare: „Am onoarea de a vă face cunoscut că astăzi, 25 noiembrie 1918, urmând a se deschide conform Înaltului Decret Regal (ÎDR) nr. 1340 Sfatul Țării, vă rog să binevoiți a lua măsuri ca toți domnii deputați să fie prezenți astăzi la ora 14 p.m. pentru a se putea citi de subsemnatul ÎDR respectiv”.

În legătură cu această scrisoare-ordin, dar în general cu procedura de convocare a Sfatului Țării, există două polemici printre istorici. În cartea sa recentă despre Sfatul Țării, istoricul Ion Țurcanu consideră că acest ordin pe care guvernatorul militar al Basarabiei îl dădea Președintelui Sfatului Țării este „cât se poate de relevant pentru caracterul regimului politic al ținutului și pentru autoritatea reală a Parlamentului basarabean”, insinuând lipsa acestuia de autoritate.

Gheorghe Cojocaru susține că procedura de convocare a ultimei ședințe a Sfatului Țării pornea de la „interesele naționale majore și ghidată de tradiția constituțională a statului, Guvernul, în urma unirii Bucovinei și Transilvaniei și înfăptuirii unității teritoriale a statului român, a considerat depășit statutul de autonomie provizorie a Basarabiei și a cerut revizuirea Declarației Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918”.

Pe de altă parte, anumite scrieri ruse și sovietice, manifest părtinitoare și tendențioase, au citat documente controversate, cu scopul de a demonstra că lichidarea Sfatului Țării s-ar fi produs la inițiativa generalului Văitoianu (Spre exemplu lucrarea Bessarabia na perekrestke – Basarabia la răscruce). De fapt, se vede că au existat două scrisori-telegrame anterioare celei lui Văitoianu, una la 17 noiembrie, alta la 23 noiembrie, semnate de Inculeț și Ciugureanu, care anunțau convocarea Sfatului Țării în ultima ședință, iar Văitoianu a fost prezent la ședință prin funcția care o avea și a executat ordinul pe care l-a primit de la regele Ferdinand I și guvernul român.

Reacția administrației germane

Manifestările extinse de simpatie ale populației civile din teritoriul ocupat la adresa demobilizaților nu au rămas fără reacție din partea autorităților germane de ocupație. Șeful Poliției Militare Germane a emis o ordonanță la 24 martie/6 aprilie 1918, prin care erau interzise manifestările „ostentative” de simpatie la adresa demobilizaților din Armata Română. În caz contrar, cei vinovați aveau să fie pedepsiți cu amendă sau cu șase luni de închisoare, eventual cu pedepsele cumulate. Și Prefectura Poliției București, condusă de un român, a emis o ordonanță afișată în numeroase locuri din oraș. Militarii români demobilizați, care locuiau în București sau în județul Ilfov, erau obligați să se prezinte la un birou special pentru a fi înregistrați. De asemenea, demobilizații trebuiau să-și predea uniformele. Imediat ce îndeplineau formalitățile amintite, demobilizații erau datori să ceară bilete de identitate.

Li s-a interzis demobilizaților în uniformă din București accesul pe Calea Victoriei, barată de patrule germane. Când li s-au cerut uniformele, unii demobilizați le-au predat tăiate cu briceagul, în semn de protest. Deși se impusese predarea uniformelor de către toți cei demobilizați și aflați în teritoriul ocupat, în cele din urmă germanii au fost nevoiți să cedeze. În caz contrar, militarii demobilizați ar fi rămas dezbrăcați, neavând haine civile. Cei care făceau dovadă că nu aveau haine civile puteau purta uniformele, dar fără însemne militare.

Românii care continuau să apară în public în uniformă erau obligați să îi salute pe militarii Puterilor Centrale. Ofițerii români trebuiau să îi salute pe ofițerii din forțele de ocupație. În schimb, soldații germani ș.a. au primit ordin să îi salute pe ofițerii români în uniformă. Militarilor români le era interzis să intre în teatre sau localuri publice ori să se plimbe în mod sfidător cu trăsura pe străzi. În cazul încălcării prevederilor amintite, cei în cauză aveau să fie arestați și internați în lagăre de prizonieri. Însă până la respectarea acestor dispoziții era cale lungă. Germanii s-au plâns că soldații români nu îi salutau, iar ofițerii români nici măcar nu răspundeau la salut. Inclusiv feldmareșalul Mackensen s-a declarat deranjat de acest spirit de frondă.

Unii dintre militarii demobilizați erau intrigați de ceea ce li se părea a fi servilitate față de ocupanți. Au existat conflicte între militarii români demobilizați și cei din forțele de ocupație ale Puterilor Centrale, uneori simbolice, alteori violente. Cele din urmă îi aveau ca protagoniști pe soldații români și bulgari. Românii îi acceptau oarecum pe germani ca forță superioară, dar considerau că era inacceptabil să-i salute pe bulgari.

Realitățile de după euforia întoarcerii acasă

Reîntoarcerea demobilizaților la casele lor, dar și posibilitatea schimbului de corespondență între Moldova și teritoriul ocupat a adus și multe vești proaste pentru locuitorii din sudul României, în special legate de cei morți pe front sau în spatele acestuia, din cauza epidemiilor, fie că era era vorba de militari, fie de civili.

Odată ajunși la domiciliile lor, în multe cazuri demobilizații și-au găsit casele ocupate de către cei instalați acolo de către germani. Aceasta pare să fi fost situația îndeosebi în București. Cei în cauză și-au putut recăpăta locuințele doar treptat și parțial. În anumite cazuri, demobilizații și-au găsit soțiile căsătorite cu cei care nu luaseră parte la război. Alteori soțiile lor erau în relații vizibile – și considerate cu atât mai scandaloase – cu militarii germani.

Unii dintre demobilizați, în special cei din clasele superioare și mijlocii, s-au apucat de afacerile lor imediat după ce au ajuns acasă. Însă mulți demobilizați nu aveau din ce să trăiască. Proletarii nu găseau de lucru. Drept urmare, mulți soldați au ajuns să cerșească pe străzi. În vara anului 1918, în teritoriul controlat de Centrali s-a prevăzut obligativitatea muncii pentru soldații demobilizați.

O broșură intitulată Bine ați venit! a circulat în teritoriul ocupat. Adresată demobilizaților, aceasta conținea sfaturi, dar și, pe de o parte, atacuri contra celor considerați vinovați de aruncarea României într-un război pierdut, iar pe de altă parte laude la adresa unora dintre cei care criticaseră deciziile guvernamentale românești în 1916-1917.

Fluxul demobilizaților care soseau dinspre Moldova în teritoriul ocupat a început să se subțieze spre jumătatea lunii aprilie 1918. Situația era explicată de autorități prin lipsa mijloacelor de transport. Unii ofițeri și-au dat demisia din Armata Română pentru a pleca în Vest, cu gândul de a se înrola și a lupta într-una din marile armate ale Antantei, fie în cea franceză, fie în cea britanică. Spre exemplu, acesta a fost cazul colonelului Radu R. Rosetti, care luptase și fusese rănit la Mărășești, în vara anului 1917, în fruntea unui regiment de infanterie.

Pentru unii combatanți care au apucat să-și scrie memoriile, demobilizarea din primăvara-vara anului 1918 a fost „prima demobilizare”, trimiterea fiind la cea generală de după 1919. În ansamblu, demobilizarea Armatei Române a fost un proces complex și de lungă durată. Deși trebuia să se încheie în iunie-iulie 1918, ea nu doar că s-a preungit mult după mijlocul verii acelui an, dar nu era finalizată în fapt nici în momentul încheierii armistițiului dintre Puterile Centrale și Antantă.

***

Mai multe jurnale sau memorii ale contemporanilor, militari sau civili, conțin informații despre demobilizarea Armatei Române în 1918: Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupaţiei. Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic, vol. II, 14 august 1917-31 decembrie 1918, selecţie de texte şi ediţie îngrijită de Daniel Cain, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016 (ediția originală: 1921); Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, 1914-1919. Cu un adaos de însemnări 1870-1941, ediția a III-a, revăzută, note, indice și ediție îngrijită de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014 (ediția I – 1937); Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, ediție îngrijtă și prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum Vizual, 2012 (ediția originală: 1920); N.V. Hodoroabă, Din războiul de reîntregire. Note și impresii de campannie, 1916-1918, Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1923; Nicolae Iorga, Memorii. Însemnări zilnice (maiu 1917-mart 1920). Războiul national. Lupta pentru o nouă viață politică, vol. I, București, Editura Națională S. Ciornei, f.a. [1930]; Alexandru Marghiloman, Note politice, 1897-1924, vol. III, 1917-1918, București, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927; Ioan Missir, Fata moartă, ilustraţiuni de pictorul Stoica D., ediția a 2-a, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1937; Gh. Niculescu-Ciufu, Pribeag în ţara ta. Impresii şi notiţe din pribegia campaniei 1916-1918, Târgovişte, Tipografia și Legătoria de Cărți „Dâmbovița”, 1924; Vasile Romanescu, În pribegie. Însemnări din timpul războiului pentru întregirea neamului, 1916-1918, București, Cartea Românească S.A., 1924; Radu R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), ediție îngrijită, studiu introductive și note de Maria Georgescu, București, Editura Modelism, 1997; Mihail Văgăonescu, Viața în război. Însemnări zilnice de pe front, 1916-1918, cu nume proprii și localități din lungul și latul țării, București, Editura Casei Școalelor, 1925; Velburg, Gerhard, În spatele frontului. Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916-iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată, traducere din germană, introducere și note de Ștefan Colceriu, București, Editura Humanitas, 2018; N.G. Vrăbiescu, Bune și rele. În război cu reg. 9 Artilerie, 1916-1918. Dobrogea, Muntenia, Moldova, București, Tipografia şi Legătoria Penitenciarului Văcăreşti, 1937.

Câteva lucrări generale sunt utile pentru contextualizarea acestui subiet: Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea, Paul Oprescu, România în Primul Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1979; Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, vol. II, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989 [ediția originală – 1921]; Dumitru Seserman, Acțiunile Armatei Române în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru, 1917-1920, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2004; Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, traducere de Dan Criste, București, Editura Meteor Publishing, 2014.