1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Soarta Basarabiei pentru douăzeci și doi de ani, dar cu proiecție mai îndelungată pentru secolul XX și după, s-a decis în trei zile fatidice de 25 noiembrie (vineri), 26 noiembrie (sâmbătă), și 27 noiembrie (duminică) 1918. Așa cum menționam în articolul precedent, pe 25 noiembrie, la ora 14 p.m., Guvernatorul General al Basarabiei, Artur Văitoianu dădea citire decretului regal de convocare a celei de-a II-a Sesiuni a Sfatului Țării. După această introducere, P. Halippa, ca vicepreședinte, și din acel moment, Președinte al Sfatului Țării, dădu citire telegramei lui C. Stere, care-și exprima regretul că nu putea fi prezent la Chișinău și gratitudinea că deputații îi încredințaseră funcția de președinte al Parlamentului basarabean, anunțând că se retrage din această funcție.

Înfrângerea Puterilor Centrale și, drept urmare, înlocuirea guvernului filogerman a lui Marghiloman cu guvernul Coandă, avea să atragă căderea în dizgrație a lui Stere (odată cu întreaga guvernare Marghiloman), anume acesta fiind motivul real pentru care el nu a putut veni (sau mai degrabă nu i s-a permis să ajungă în Basarabia). În istoria României începea o nouă epocă.

Tot la începutul acestei ședințe, Halippa mai citi o telegramă adresată regelui Ferdinand, în care Sfatul Țării își exprima credința, dragostea și devotamentul de nezdruncinat pentru Tron, angajându-se să ridice „un zid de apărare” în jurul dinastiei. Ședința a ales noua conducere a Sfatului Țării: Pan Halippa – președinte; Gh. Buruiană și Vasile Bârcă – vicepreședinți; Andrei Scobioală și Boris Epure (care însă nu era prezent la ședință) – secretari (în unele surse este indicat drept secretar și Ion Buzdugan).

Aceste alegeri au fost contestate în ședința Dietei provinciale din 26-27 noiembrie de un grup de 12 deputați, reuniți în Fracțiunea „partidului țărănesc rus”, în frunte cu Vladimir Țîganko. Motivul nemulțumii era faptul că la ședința din 25 noiembrie ar fi fost prezenți doar 46 de deputați, din care au votat doar 38. Pan Halippa evaluează în paginile unui Memoriu, la circa 30 numărul deputaților contestatari. Plenul Sfatului Țării a luat act de contestarea grupării conduse de Țîganko, Bejbeuk-Melikov și Păscăluță și în urma raportului președintelui Adunării, care a demonstrat „pe baza apelului nominal că la ședința din ajun, au fost prezenți 93 deputați din 138” și nu 46, după cum afirma gruparea contestatară, a respins nota de protest depusă.

Oricum, în arhivele rusești se păstrează un text care descrie această ședință, unde se arată că au fost prezenți 46 de deputați, dintre care nu toți au votat, document publicat în volumul I al Dokumenty Vneșnei Politiki SSSR (Documente ale Politicii Externe a URSS, pp. 589-592). Acest document însă nu este asumat de nici o persoană cunoscută, în locul numelor și semnăturilor figurând doar fraza „semnează 10 deputați ai Sfatului Țării”, fapt ce pune la îndoială valabilitatea și credibilitatea sa.

Sfatul Țării și-a reluat activitatea plenară abia a doua zi, la 26 noiembrie, seara, când a luat în dezbatere proiectul legii agrare, considerată piatra de căpătâi a acțiunii clasei politice de la Chișinău și una din condițiile fundamentale ale Unirii de la 27 martie 1918. Din păcate, nu s-a păstrat o informație exactă privind numărul și numele deputaților care au participat la acea ședință, unde alături de reforma agrară, se va vota Unirea necondiționată. Acest fapt a născut o mare dispută în istoriografie, nu doar din partea celei contestatare a votului, dar chiar în sânul istoriografiei românești.

Datele oficiale sunt contradictorii, uneori fiind indicate 91 sau 92 de persoane prezente la ședință. Pan Halippa arată că la ședință au fost prezenți 93 de deputați din cei 138 câți aveau mandat. Pe de altă parte, la ședința din 25 noiembrie, pe lista de deputați figurau 153 de persoane. Conform listei complete, făcută publică ulterior de către Comisia de lichidare a Sfatului Țării, Țării, la data de 27 noiembrie 1918 aveau mandat 127 de deputați.

Aceste discrepanțe pot fi explicate prin mai multe cauze. În primul rând, în perioada mai – noiembrie 1918, cât nu s-au ținut ședințele Sfatului Țării, mulți deputați au renunțat la mandate, fiind descurajați și dezamăgiți de lipsa de autoritate a organului legislativ în noua configurație de putere. Alții au plecat peste Nistru sau au fost exilați acolo de către autoritățile românești pentru atitudini ostile noului regim. Pe de altă parte, graba și procedura convocării Sfatului Țării a revoltat mai mulți deputați, care n-au mai venit la ședință, sau au plecat în timpul acesteia (cazul deputatului N. Alexandri sau a mai multor deputați din Fracțiunea Țărănistă), alții nici nu au putut să ajungă la timp în ședința din 25 noiembrie, fiind prezenți abia în dimineața ședinței din 27 noiembrie, așa cum este cazul deputatului Ion Codreanu. Acesta nu are semnătura în condica de prezență, dar apare în poza membrilor Sfatului Țării, făcută la sfârșitul ședinței de votare a Unirii necondiționate. În listă mai figurează deputați care demult nu mai erau membri ai Sfatului Țării (cazul lui P. Piciormare, cunoscut și Chicerman, arestat încă la 21 mai 1918). În cele din urmă, în listă apar persoane care au obținut mandatul în ajunul ședinței, lucru imposibil, pentru că nu a existat o comisie de examinare a acestor candidaturi, ceea ce înseamnă că aceste persoane, de fapt, nu existau sau nu aveau legitimitate juridică. Este vorba de 10 persoane care nu aveau mandat confirmat de plenul legislativului, fapt recunoscut chiar de Halippa.

Spiritul contestatar manifestat prin Memoriul din 20 noiembrie 1918, în care se exprimau doleanțele respectării condițiilor de la 27 martie, mai ales păstrarea autonomiei și a Sfatului Țării, a făcut ca la această ședință să nu fie prezente mai multe personalități reprezentative ale Basarabiei: Pantelimon Erhan, primul Director General al RDM; Vladimir Cristi, fost Director de interne al RDM; Ion Buzdugan (care s-a spus că era bolnav); apoi deputații Ion Costin, Elefterie Sinicliu, Boris Epure, Alexandru Gropa, Gheorghe Mare, etc. care erau militanți consecvenți pentru cauza românească în Basarabia, votaseră Unirea la 27 martie 1918 și nu puteau fi acuzați de anti-românism.

Spre fericirea istoriei, s-au păstrat două fotografii ale acestei ședințe, una chiar în sala unde s-a votat reforma agrară și unirea necondiționată, alta afară, la intrarea în Palatul Sfatului Țării (actualmente Blocul Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice – str. A. Mateevici 111), în baza cărora putem face o reconstituire a componenței. În ele figurează circa 90 de persoane, dintre care unele erau din afara legislativului, fiind prezente la ascultarea ședințelor (o practică democratică a Sfatului Țării). În baza analizei acestor fotografii, istoricul Ion Țurcanu constată că la ședința din 26-27 noiembrie 1918 ar fi fost prezenți 65-70 deputați, fapt care oricum legitimează votul unirii necondiționate și cel privind reforma agrară, pentru că întrunea majoritatea. Exceptând cazul special al ședinței din 27 martie/9 aprilie, când au fost prezenți 125 deputați din cei 138, media de ședințe a Sfatului Țării înainte și după aceasta era de circa 80-90 deputați, fapt ce arată, mai ales după 27 martie, lipsa încrederii în capacitatea de decizie și în autoritatea Parlamentului basarabean.

După o activitate de circa zece luni, Comisia Agrară a Sfatului Țării, a înaintat în fracțiuni, pentru discuții, proiectul de lege a reformei agrare. Evident că aceasta nu a putut fi examinată decât foarte sumar, pentru că la deschiderea ședinței în plen, la 26 noiembrie/8 decembrie, aceasta a fost prezentată de Anton Crihan, care suplinea funcția de președinte a Comisiei Agrare, după demiterea lui Vladimir Țîganko. Poziția lui Țîganko, bazată pe ideea deposedării totale a marii proprietăți, nu a fost susținută de majoritatea membrilor Comisiei și nu s-a bucurat de încrederea Blocului Moldovenesc, care și la aluzia guvernului românesc, pleda pentru menținerea marii proprietăți în limita de 100 ha.

Potrivit relatărilor timpului, reforma agrară, despre care am vorbit și înalte circumstanțe, a fost votată la miezul nopții, într-o atmosferă „serios-festivă”, dintr-o dată în trei lecturi, „într-un entuziasm general și cu exclamații de bucurie”. Mai târziu, prin anul 1968, într-o scrisoare adresată lui Anton Crihan, Pantelimon Halippa era să regrete că o lege atât de importantă pentru istoria Basarabiei a fost votată „pe întuneric” și nu „în prezența a cel puțin 5 sau 10 mii de țărani”. Dar în condițiile anului 1918, dictate de împrejurările externe și interne care s-au precipitat, un astfel de plebiscit era o utopie.

Imediat după votarea legii agrare, Sfatul Țării procedat la adoptarea Declarației de Unire necondiționată. După cum declara Pan Halippa, o cerere în sensul abrogării condițiilor din 27 martie a fost făcută de o parte a deputaților Blocului Moldovenesc, care au considerat că după adoptarea legi agrare, principala dorință a populației basarabene era îndeplinită, iar restul condițiilor erau depășite de timp și evenimente. Această inițiativă se sprijinea și pe considerentul că odată cu dizolvarea condițiilor urma să dispară și una din „principalele probleme” speculate de adversarii Unirii Basarabiei cu România. În cele din urmă, renunțarea la condiții era o necesitate determinată de „unirea Bucovinei și Ardealului și celorlalte ținuturi românești cu Patria-mamă, regimul curat democratic în statul nostru fiind astfel pe veci asigurat”.

La 27 noiembrie/9 decembrie 1918, la ora 4 dimineața, majoritatea deputaților au votat, în pofida opoziției unor deputați minoritari, anularea „celorlalte condițiuni din actul Unirii de la 27 martie, declarând Unirea necondiționată a Basarabiei cu România Mamă”. Prin decizia plenului a fost constituită o Comisie de lichidare a Sfatului Țării, care astfel își încheia misiunea istorică.

La sfârșitul ședinței, Guvernatorul General al Basarabiei, Artur Văitoianu, a făcut public decretul regal privind dizolvarea Sfatului Țării, fapt care consfințea sfârșitul autonomiei Basarabiei și integrarea ei plenară în statul român.

În spațiul românesc, dar și în afara lui, există o gravă eroare de percepție asupra momentului Unirii necondiționate dintre Basarabia și România, legată de diferențele calendaristice ale unirilor Bucovinei și Transilvaniei. Astfel, în istoriografie se vorbește de faptul că Unirea necondiționată a Basarabiei cu statul român s-a produs la 27 noiembrie 1918, cea cu Bucovina la 28 noiembrie, iar cea cu Transilvania a avut loc la 1 decembrie. Prin aceasta se induce ideea că Basarabia, prima, ar fi renunțat la condițiile Unirii, influențând și celelalte provincii să facă acest lucru. În realitate, lucrurile au stat tocmai invers.

Unirea Bucovinei cu România s-a produs pe 15 noiembrie stil vechi/28 noiembrie stil nou, iar Unirea Transilvaniei pe 18 noiembrie stil vechi/1 decembrie stil nou. Prin urmare, renunțarea la condițiile Unirii din partea Basarabiei s-a produs la 27 noiembrie stil vechi/9 decembrie stil nou, adică la nouă zile după Transilvania și la douăsprezece zile după Bucovina.

Tocmai în legătură cu aceste două evenimente urmează să înțelegem graba convocării Sfatului Țării la 27 noiembrie și controversele din jurul votului care a determinat renunțarea la condiționalitate și dizolvarea Parlamentului basarabean.

La Adunarea Naţională de la Alba Iulia au sosit în total l 228 de delegaţi dintre care 680 erau aleşi prin vot universal în cele 130 de circumscripţii electorale din toate judeţele Transilvaniei, iar restul, de 548 de delegaţi reprezentau organizaţiile politice, economice, culturale, religioase, militare şi sportive româneşti de pe întreg teritoriul Transilvaniei.

În ciuda tuturor greutăţilor şi opreliştilor, la Alba Iulia au sosit peste 100.000 de oameni ca să hotărască unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României. În dimineaţa zilei de 18 noiembrie/l decembrie 1918, relatau martorii oculari, oraşul Alba Iulia, de la gară până la vârful cetăţii, era ticsit de mulţime. Pretutindeni fâlfâiau drapele tricolore, iar în oraş domnea o atmosferă de sărbătoare. Soseau mereu trenuri încărcate cu ţărani, învăţători, preoţi, avocaţi, studenţi, ofiţeri, soldaţi, muncitori, meseriaşi etc., reprezentând toate categoriile sociale, organizaţiile de partid şi militare, asociaţiile şi societăţile culturale. Şoselele erau împânzite de căruţe, călăreţi şi pietoni.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia a fost deschisă la ora 10.30 de către Ştefan Cicio-Pop, preşedintele Marelui Sfat Naţional Român, care în cuvinte emoţionante a remarcat importanţa momentului istoric. Prin convocarea Adunării Naţionale, Marele Sfat Naţional Român (Consiliul Naţional Român) şi-a îndeplinit datoria faţă de naţiune, de aceea şi-a depus mandatul şi a predat întreaga putere în mâinile înaltei Adunări. Astfel, Adunarea Naţională era abilitată să ia hotărâri decisive.

În calitate de oaspeţi de onoare la Adunarea Naţională de la Alba Iulia au participat din partea românilor din Basarabia, Pantelimon Halippa, vicepreşedinte al Sfatului Ţării, şi Grigore Cazacliu, deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău.

Actul unirii românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu România, pecetluit la Alba Iulia, a avut un puternic ecou în întreaga ţară. Adunarea Naţională de la Alba Iulia s-a transformat într-o adevărată sărbătoare a întregului neam românesc. În timp ce la Alba Iulia se săvârşea măreţul act al Unirii, cei ce n-au putut fi de faţă îl sărbătoreau cu entuziasm în toată Transilvania, în celelalte teritorii locuite de români. Adunări naţionale au avut loc la Oradea, Beiuş, Arad, Timişoara, Lugoj, Mediaş, Deva, Turda, Bistriţa, Năsăud, Sibiu, Braşov şi în alte localităţi din Ardeal. Impresionante au fost acţiunile de manifestare şi patriotism românesc în oraşele, târgurile şi satele din părţile Moldovei, Olteniei, Dobrogei şi Munteniei, ieşind în evidenţă cele de la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Turnu Severin, Galaţi, Constanţa, Bacău, etc.

Această stare euforică a influențat decisiv rapiditatea convocării Sfatului Țării, care urma să renunțe de urgență la orice condiții ale unirii Basarabiei cu România. La 17 noiembrie/30 noiembrie 1918, Boris Epure, secretarul Sfatului Țării, primea o telegramă de la Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, în care se stipula: „Luați toate măsurile ca deputații Sfatului Țării să fie convocați la Chișinău până la 21 noiembrie, când se așteaptă deschiderea Sfatului Țării. Noi sosim la 21 noiembrie”. Despre aceasta era informat printr-o telegramă și Pan. Halippa, aflat la Alba Iulia, căruia deputații Sfatului Țării - Epure, Crihan și Năstase - îi cereau de urgență să revină la Chișinău.

Observăm că telegrama trimisă de la București de miniștrii basarabeni nu respecta procedura clasică a convocării Parlamentului basarabean din mai multe puncte de vedere. În primul rând, era încălcată practica funcționării unui astfel de instituții de stat, care dispunea de o libertate și autonomie de acțiune și urma în mod independent să adopte o astfel de decizie. Cu atât mai mult că atât Inculeț, cât și Ciugureanu, deși miniștri basarabeni în guvernul României, nu erau în vreun fel membri ai Sfatului Țării. Mai mult, despre aceasta nu știa nici măcar P. Halippa, vice-președintele Sfatului Țării, care se afla în acel moment la Alba Iulia și a fost informat printr-o telegramă să revină de urgență la Chișinău.

În al doilea rând, Sfatul Țării trebuia să fie convocat prin decret regal, iar momentul convocării nu a fost stabilit de comun acord între prim-ministrul României și conducerea Sfatului Țării.

Reacția deputaților Sfatului Țării la această procedură de convocare a fost ambiguă. Majoritatea acestora, alcătuită din deputații Blocului Moldovenesc, susțineau intenția guvernului român privind convocarea Sfatului Țării, care se știa că urma să adopte reforma agrară, să voteze renunțarea la condițiile Unirii și să consemneze dizolvarea legislativului basarabean. Dar o altă parte a deputaților, reprezentată de unii membri ai Fracțiunii Țărănești și a minorităților naționale, au respins categoric această idee. Această opoziție explică sensul Memoriului de protest din 20 noiembrie, despre care am vorbit în articolul precedent.

Deoarece, pe de o parte, deputații nu puteau fi convocați atât de rapid, iar pe de alta din cauza opoziției unor deputați față de intențiile guvernului român, redeschiderea ședinței Sfatului Țării a fost amânată cu câteva zile. La 23 noiembrie Epure primea de la Inculeț o altă telegramă în care se spunea: „Sosim, miniștri Văitoianu, Fotin Enescu, Ciugureanu, la Chișinău vineri dimineață cu un tren special. Toți deputații să fie în Chișinău. Deschiderea așteptați vineri sau sâmbătă”.

Ședința nu s-a reușit a fi convocată pe 25 noiembrie (vineri), nici pe 26 noiembrie (sâmbătă), ci abia pe 27 noiembrie (duminică). Motive erau două: cei mai mulți deputați fiind țărani, se aflau pe la casele lor, unii la distanțe mari de Chișinău și nu puteau fi adunați cu rapiditate; era nevoie de o anumită pregătire a deputaților pentru a vota unirea necondiționată, iar aceste manevre politice, în condițiile existenței mai multor rezerve, necesitau timp.

Cu toate acestea, în ziua stabilită de 25 noiembrie, generalul Văitoianu, Guvernatorul (Comisarul) General al Basarabiei, trimitea Președintelui Sfatului Țării următoarea scrisoare: „Am onoarea de a vă face cunoscut că astăzi, 25 noiembrie 1918, urmând a se deschide conform Înaltului Decret Regal (ÎDR) nr. 1340 Sfatul Țării, vă rog să binevoiți a lua măsuri ca toți domnii deputați să fie prezenți astăzi la ora 14 p.m. pentru a se putea citi de subsemnatul ÎDR respectiv”.

În legătură cu această scrisoare-ordin, dar în general cu procedura de convocare a Sfatului Țării, există două polemici printre istorici. În cartea sa recentă despre Sfatul Țării, istoricul Ion Țurcanu consideră că acest ordin pe care guvernatorul militar al Basarabiei îl dădea Președintelui Sfatului Țării este „cât se poate de relevant pentru caracterul regimului politic al ținutului și pentru autoritatea reală a Parlamentului basarabean”, insinuând lipsa acestuia de autoritate.

Gheorghe Cojocaru susține că procedura de convocare a ultimei ședințe a Sfatului Țării pornea de la „interesele naționale majore și ghidată de tradiția constituțională a statului, Guvernul, în urma unirii Bucovinei și Transilvaniei și înfăptuirii unității teritoriale a statului român, a considerat depășit statutul de autonomie provizorie a Basarabiei și a cerut revizuirea Declarației Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918”.

Pe de altă parte, anumite scrieri ruse și sovietice, manifest părtinitoare și tendențioase, au citat documente controversate, cu scopul de a demonstra că lichidarea Sfatului Țării s-ar fi produs la inițiativa generalului Văitoianu (Spre exemplu lucrarea Bessarabia na perekrestke – Basarabia la răscruce). De fapt, se vede că au existat două scrisori-telegrame anterioare celei lui Văitoianu, una la 17 noiembrie, alta la 23 noiembrie, semnate de Inculeț și Ciugureanu, care anunțau convocarea Sfatului Țării în ultima ședință, iar Văitoianu a fost prezent la ședință prin funcția care o avea și a executat ordinul pe care l-a primit de la regele Ferdinand I și guvernul român.