1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Semnarea tratatului de pace

În dimineața zilei de 24 aprilie/7 mai 1918, cele cinci delegații s-au prezentat la Palatul Cotroceni în vederea semnării tratatului de pace. Germania erau reprezentată de Richard von Kühlmann, ministrul de Externe, Paul von Koerner, consilier imperial, Iohannes Kriege, director în Ministerul de Interne, generalul Emil Hell, șeful statului-major al grupului de armată Mackensen, comandorul Hans Bene.

Pentru Austro-Ungaria era prezent Stephan Burián

von Rajecz, care preluase conducerea Ministerului de Externe, în urma demisiei lui Czernin. De origine maghiară, Burián era un om civilizat și dispus spre compromis, dar în același timp era considerat prea apropiat de punctul de vedere și de interesele Ungariei.

Bulgaria era reprezentată de Vasil Radoslavov, președintele Consiliului de Miniștri, Dimitrie Toncev, ministrul de Finanțe, generalul-maior Petru Tantilov, deputatul Ivan Kostov, profesorul universitar Libomir Miletici. Din partea Imperiului Otoman erau prezenți Talaat Pașa, marele vizir (șeful guvernului), Ahmed Nessimi Bei, ministrul de Externe, generalul Ahmed Izzet Pașa, Reșad Hikmet Bei, subsecretar din Ministerul de Externe.

România trimisese pe Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri, Constantin C. Arion, ministrul de Externe, Ion N. Papiniu și Mihail N. Burghele, miniștri.

Din partea română mai erau de față generalii Constantin Coandă, Alexandru Lupescu și Ludovic Mircescu ș.a., la fel cum pe lângă celelalte delegații erau persoane cu rolul de consilieri, experți pe diferite probleme.

Oficialii celor cinci state s-au reunit în sala unde se desfășurase Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, când se decisese intrarea României în război. Tratatul de pace – Pacea de la București, cum a fost numită – între cele patru Puteri Centrale și România s-a semnat în ziua de 24 aprilie/7 mai 1918, la ora 10:58, potrivit comunicatului german, la ora 12:00, potrivit însemnărilor lui Marghiloman.

Actul avea opt capitole și 30 de articole. În afară de tratatul de pace propriu-zis, au existat mai multe convenții adiționale. Și în tratat, și în convențiile pe diferite probleme au fost atinse numeroase chestiuni politice, diplomatice, militare, teritoriale și economice. Convențiile priveau, spre exemplu, navigația pe Dunăre, până la Fetești, a „staționarilor”, o adeziune de principiu la o alianță vamală, despăgubiri pentru prizonierii de război maltratați, o notă privitoare la „judecarea guvernului Brătianu”, un protocol pentru bisericile și comunitățile românești din Germania, prevedere extinsă și pentru Bulgaria ș.a.m.d.

Chestiuni militare

Starea de pace intra în vigoare imediat ce tratatul era semnat,

după care aveau să fie reluate relațiile diplomatice și consulare. Se prevedea continuarea demobilizării Armatei Române, care începuse practic încă din perioada negocierilor de pace. Toate serviciile, comandamentele și stabilimentele militare erau readuse la starea lor din perioada de pace. Cele care nu figuraseră în ultimul buget de pace dinainte de război erau desființate.

Diviziile românești de la nr. 11 la 15 urmau să fie desființate, conform celor stabilite anterior prin convenția de la Focșani. Armata Română era redusă la nivelul a opt divizii de infanterie și două divizii de cavalerie, însă cu efective de pace reduse. În total era vorba de 20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști. Ceilalți miliari trebuiau demobilizați. Totuși, s-a făcut o excepție de la această dispoziție. Și anume, două divizii de infanterie și două de cavalerie, cu efective de război, aveau să fie menținute în Basarabia. Centralii țineau cont de faptul că le permiseseră românilor să intre în Basarabia și să alipească regiunea. Calculele strategice îi determinau pe Centrali să adopte o atitudine binevoitoare României la est de Prut. În caz de demobilizare, și diviziile din Basarabia aveau să fie aduse la efectivele reduse de pace. Rezerviștii nu puteau fi chemați la exerciții militare până la încheierea păcii generale.

Materialul de război excedentar al Armatei Române, de la tunuri, mitraliere și arme individuale până la cai, trăsuri și depozitele de muniții, urmau să fie mutate în teritoriul ocupat, sub pază românească, dar sub supravegherea puterilor învingătoare. Trupelor române din Moldova aveau să li se lase muniții în cantități reduse, doar câte 260 de cartușe de fiecare armă individuală, 2.500 de cartușe de mitralieră și 150 de lovituri pentru fiecare tun. Muniția consumată putea fi înlocuită, din depozitele aflate în teritoriul ocupat, doar cu acordul Comandamentului forțelor de ocupație. Diviziile românești aflate în Basarabia își păstrau muniția de război cuvenită.

Trupele românești demobilizate aveau să rămână în Moldova până în momentul în care trupele Puterilor Centrale aveau să părăsească teritoriul ocupat. Soldații și ofițerii de rezervă demobilizați proveniți din teritoriile ocupate se puteau reîntoarce acasă. În privința ofițerilor activi, aceștia trebuiau să capete aprobarea Comandamentului forțelor de ocupație pentru a se reîntoarce în teritoriile din sud.

Un ofițer de stat-major al Puterilor Centralilor, cu o structură de stat-major, avea să fie numit pe lângă Comandamentul Armatei Române din Moldova. În contrapartidă, un ofițer român de stat-major, cu o structură proprie, urma să fie trimis pe lângă Comandamentul de căpetenie al Puterilor Centrale din teritoriul ocupat.

Forțele navale române erau lăsate cu echipajele și armamentul lor integral până la lămurirea stării de lucruri din Basarabia. Ulterior, aceste efective aveau să fie reduse la nivelul obișnuit pe timp de pace. Erau exceptate forțele militare necesare poliției fluviale, precum și cele care urmau să asigure protejarea navigației comerciale în Marea Neagră.

Mijloacele de comunicație din teritoriul ocupat – mai ales căile ferate, poșta și telegraful – urmau să rămână sub administrație militară. Ele se puteau pune la dispoziția autorităților și populației României în baza unor convenții ulterioare.

Între Moldova administrată de guvernul român de la Iași și teritoriul ocupat al Munteniei avea să se mențină o linie clară de demarcație, sub controlul Puterilor Centrale. Nu se putea trece dintr-o parte în alta decât cu permisiunea acestora, după controale riguroase. Reîntoarcerea în teritoriul ocupat era posibilă doar în măsura în care guvernul român avea să asigure întreținerea celor întorși, prin importul alimentelor necesare din Moldova sau Basarabia.

Germania avea să mențină în teritoriul ocupat efectivele a șase divizii, la care se adăugau „formațiunile întrebuințate la exploatarea economică”. Costurile acestei forțe de ocupație, inclusiv rechizițiile, aveau să cadă în sarcina statului român. Potrivit calculelor era vorba de 700.000.000 de lei anual, cu mult peste bugetul României dinainte de război.

Chestiuni teritoriale

Asupra unor părți din teritoriul României emiteau pretenții Bulgaria și Austro-Ungaria. Prin tratatul din 24 aprilie/7 mai 1918, Bulgaria relua Cadrilaterul, pierdut prin pacea de la București, din 1913. De asemenea, vecinul de peste Dunăre avea să primească și o porțiune din sudul Dobrogei, situată între vechea frontieră din 1878 și până la circa 10-15 km de calea ferată Cernavodă-Constanța, practic de la Cochirleni până la Agigea. De asemenea, România ceda Puterilor Centrale teritoriul Dobrogei de la nord de noua frontieră până la Dunăre, pe brațul Sfântul Gheorghe. Centralii urmau să aibă „grijă” ca României să-i fie asigurată o cale comercială la Marea Neagră, pe linia Cernavodă-Constanța. România pierdea astfel în sud-est aproape 20.000 de km², cu circa 700.000 de locuitori, extrem de diverși din punct de vedere al etniei și religiei.

Granița României cu Austro-Ungaria urma să sufere o „rectificare” în favoarea celei din urmă, în mai multe locuri de-a lungul traseului, începând de la Turnu Severin până la intrarea Prutului în România. „Rectificarea de frontieră” în favoarea Austro-Ungariei a dus la pierderea de către România mai ales a unor zone împădurite, inclusiv vârfurile muntoase Rarău, Ceahlău, Caraiman, Negoiu, Cozia, Parâng etc. Trecătorile din munți erau astfel controlate de Austro-Ungaria. Argumentul invocat era ca în special ultima să se poată astfel apăra ușor contra unei eventuale invazii dinspre sud și est. Teritoriul primit de Austro-Ungaria cuprindea după unele aprecieri aproape 6.000 de km², cu 60 de sate, însă niciun oraș, în care locuiau peste 100.000 de oameni, în zdrobitoare majoritate etnici români.

Regimul Dunării se schimba, România urmând să încheie cu Puterile Centrale un nou Act de navigație pe fluviu. Centralii dobândeau dreptul pentru vasele lor de război să circule fără restricții pe întregul curs al fluviului. Fosta Comisie Europeană a Dunării își schimba numele în Comisia cu privire la gurile Dunării, din aceasta urmând să facă parte doar statele care erau situate pe Dunăre și cele de pe malul european al Mării Negre. Practic Centralii aveau să controleze fluviul de la izvoare până la mare.

În legătură cu prevederile Tratatului de pace, consilierul imperial german Iohannes Kriege i-a spus la un moment dat lui Alexandru Marghiloman, cu ceva timp înaintea semnării, că românii scăpau „ușor” în acel context. Existase un proiect prin care se urmărea împărțirea României. În mod expres, Rusia ar fi urmat să ia Moldova, iar Austria teritoriile din sud, Muntenia și Oltenia. Jocul cu hărțile era uzual în cancelariile puterilor mai mari sau mai mici, iar învinșii erau la discreția învingătorilor.

Spuneam în articolele precedente, că dezbaterile din Parlamentul „știrbit” al României au relevat aspecte ale vieții politice românești puțin sau în general necunoscute publicului larg și chiar istoricilor. Valoarea acestor informații este cu atât mai prețioasă cu cât ea nu putea fi falsificată, spre deosebire de documentele de arhivă uneori, deoarece polemicile erau deschise, iar orice încercare de a ascunde sau din contra, deforma lucrurile și evenimentele, era taxată imediat de oponenții politici, unii dintre ei deosebit de redutabili. În plus, prezența basarabenilor în acest Parlament pune într-o nouă lumină mersul evenimentelor din Basarabia anilor 1917-1918, așa cum spre exemplu vom afla din cuvântarea lui Ion Inculeț din 26 iunie 1918, care cu siguranță ar putea intra în orice manual de istorie a românilor, prin felul cum expune evenimentele ce au condus la Unirea Basarabiei cu României.

Înainte de prezentarea acestui discurs si a polemicilor pe care le-a generat, trebuie să facem câteva precizări legate de structura și caracterul acestui parlament și asupra felului cum s-au încadrat acolo deputații basarabeni. Decretul regal de dizolvare a Parlamentului anterior a fost semnat la 15 aprilie 1918, iar alegerile pentru noul Parlament au fost programate să aibă loc în zilele de 19 și 21 mai pentru Senat; 20 mai pentru Colegiul universitar; 25 și 27 mai pentru Adunarea (Camera) Deputaților. Pentru a suplini într-un fel absența partidelor de opoziție, dar, desigur, și având la dispoziție un număr de locuri libere, ce se acordau, de obicei, adversarilor politici conform unei legi nescrise, numită „cadoul guvernului”, Al. Marghiloman a impus partidului său să nu opună contracandidați câtorva independenți. Așa s-a procedat în cazul miniștrilor basarabeni Daniel Ciugureanu și Ion Inculeț, primul candidând la colegiul I deputați din Iași, cel de-al doilea la colegiul II din Huși. La fel a fost în cazul lui Constantin Stere, ales în Parlament fără contracandidat, dar și a lui Ioan Pelivan, care s-a alăturat „blocului” de basarabeni la mijlocul lunii august, în urma unei alegeri parțiale la Iași.

Prin urmare, în alegerile pentru noul Parlament, Partidul Conservator condus de Marghiloman a repurtat o victorie clară, care-i asigura o majoritate mai mult decât confortabilă în ambele Camere, chiar dacă la toate colegiile, fie de Senat, fie de Cameră, s-au prezentat mai puțin de jumătate din alegătorii înscriși în liste. Această stare de fapt are două explicații: a. lipsa de actualizare a listelor din 1916, mulți dintre cei înscriși decedaseră pe front, erau în prizonierat, sau se refugiaseră; b. neparticiparea la alegeri a liberalilor și a partidului lui Take Ionescu.

Dacă ar fi să compartimentăm acest Parlament după „fracțiuni”, atunci avem majoritatea conservatoare, condusă de A. Marghiloman și C. Arion; „blocul independent”, de opoziție, unde se remarca generalul Alexandru Averescu și profesorul Alexandru C. Cuza; fracțiunea „poporanistă” (condusă de C. Stere), care sprijinea în general guvernarea, dar se expunea acesteia când încerca să tempereze reformele agrară și electorală; grupul de basarabeni, alcătuit din D. Ciugureanu, I. Pelivan și I. Inculeț.

Intervenția lui Ion Inculeț de la 26 iunie 1918 a venit ca rezultat al dezbaterilor dintre opoziție și guvernare, care au implicat acuze și injective deseori deșănțate, fapt ce impunea intervenția fostului prim-președinte al Sfatului Țării, pentru clarificarea situației din jurul actului Unirii și a administrării Basarabiei după 27 martie 1918.

Prima parte a discursului lui I. Inculeț a fost dedicată „chestiunii Basarabiei...pentru ca domniile voastre să vedeți starea lucrurilor de la noi și să înțelegeți mai bine de ce, atunci când am vrut să facem unirea, am cerut autonomie și de ce credem că această autonomie trebuie păstrată”. Inculeț arăta că după un secol de dominație țaristă, care „nu ne trata ca pe oameni...iar moldovenii nu aveau nici școală, nici biserică”, a început mișcarea de eliberare națională în 1905-1906, „când s-a găsit un pumn de oameni, un mănunchi de buni români, ca Pelivan, Halippa și alții, susținuți de Constantin Stere, care au înființat un ziar, primul ziar moldovenesc - Basarabia”. Când revoluția a fost înăbușită, luptătorii s-au împrăștiat, inclusiv Inculeț, care a fost nevoit să plece la Petrograd, de unde „n-a avut putință să se întoarcă trei ani”. De la tribuna Parlamentului, acesta constata „cu amărăciunea inimii, că foarte puțin ajutor din partea fraților noștri de dincoace de Prut am avut în acele împrejurări vitrege, dar la a doua revoluțiune rusească, din 1917, norodul moldovan al Basarabiei s-a trezit”.

Inculeț făcea cunoscut deputaților români felul cum s-a alcătuit Sfatul Țării, care în condițiile când „proprietarii mai toți sunt străini, funcționarii mai toți sunt străini, meseriașii mai toți sunt străini”, s-a bazat în mare parte pe țărănimea basarabeană. Astfel, „s-au adunat ostașii români de pe tot frontul la Chișinău, în octombrie 1917, aproape 800, și au hotărât că Basarabia trebuie să fie autonomă. Congresul acela al ostașilor români-basarabeni a lăsat un comitet de 45 de oameni pentru organizarea Sfatului Țării. După aceea a fost un congres țărănesc în noiembrie, care a lăsat pentru Sfatul Țării 30 de oameni. Acești 75 au fost pietrele cele dintâi ale Sfatului Țării”.

În expunerea sa primul președinte al Sfatului Țării confirmă mai multe supoziții asupra acțiunilor clasei politice de la acel moment, în mare parte ale Blocului Moldovenesc, care deseori erau contrare chiar viziunilor lui Inculeț. Acesta afirma că „la 24 ianuarie 1918 ne-am declarat ca Republica Moldovenească Independentă. Declarațiunea de la 24 ianuarie noi am făcut-o așa, încât să fie tot în ziua aceea când a fost unirea Moldovei cu Muntenia. Declarațiunea de la 24 ianuarie era pasul hotărâtor care ne-a rupt de Rusia pentru totdeauna și care ne duce la alipirea cu România”. Acest fapt confirmă transformarea politică a lui Inculeț, care așa cum știm foarte bine, venise de la Petrograd cu ideea de a „adânci revoluția rusă”, iar intențiile sale după proclamarea Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie 1917 înclinau mai mult spre menținerea independenței decât spre Unirea cu România.

Deosebit de prețioase ca document istoric sunt constatările lui Inculeț legate de situația dificilă din Basarabia în decembrie 1917, când „frontul rus prindea să nu mai existe”, fapt ce a condus la chemarea armatelor române. „Mulți învinovățesc pe țărani de distrugeri, declara deputatul, dar trupele rusești, câte o companie, câte un batalion, câte un regiment, treceau ca sălbatici prin țara noastră, stricând și dărâmând tot ce întâlneau în drumul lor. Economiile și gospodăriile, 90 de cazuri la sută, au fost distruse astfel: venea câte o bandă de soldați bolșevici la o economie, luau și închideau pe proprietari dacă îi găseau, dar, în cele mai multe cazuri, proprietarii își părăseau gospodăriile. Soldații furau banii, aur, argint, ce mai găseau pe acolo, dădeau foc la economii și pe urmă se duceau în sat și tot spuneau la țărani: veniți și luați, iată a venit decretul lui Kerenski sau a lui Trotzki, ca să luați ce a mai rămas. Și țăranii se lăcomeau, gândind că pot să profite...în județul Hotin două corpuri de armată rusești, care erau trimise de pe frontul român la Dvina, rămăsese în Basarabia. Două luni de zile au stat și să vă spun că au adus județul Hotinului la așa o stare, că acolo nu a mai rămas nimic. Azvârleau până și sicriele cu cadavre și le dădeau foc”.

Inculeț constata că dacă ar fi întârziat armatele române măcar o zi (în acel moment deputatul s-a uitat spre generalul Broșteanu, prezent la ședința Parlamentului), „trebuia să fie arestate toate inteligențele, trebuia să fie alungat Sfatul Țării și s-ar fi întâmplat în Chișinău ceea ce s-a întâmplat la Odesa, Kiev și în alte orașe. Noi am fost salvați. Sfatul Țării nicio zi nu a fost ca să nu lucreze. Aceasta, mulțumită trupelor frățești, care au venit în ajutor la timp”.

La întrebarea cine a făcut Unirea, Inculeț oferea o explicație foarte interesantă și neașteptată: „au făcut mult, au lucrat înțelegând starea lucrurilor dnii Marghiloman și Arion. Cred că nu era destul. A trebuit încă și lucrul nostru. Și la noi, în Sfatul Țării, unirea era pregătită, cum am mai spus, de la 24 ianuarie. Când am venit prima oară la Iași, la d. general Averescu (este vorba de întâlnirea din februarie 1918 – n.a.), care era prim-ministru, l-am întrebat dacă este momentul pentru Unire. Și el ne-a răspuns că nu este momentul, că Basarabia trebuie să fie încă republică independentă și când am venit a doua oară, fiind dnii Marghiloman și Arion la putere, am primit răspuns că timpul a venit. Că momentul este de față și Unirea trebuie făcută cât mai degrabă. Noi am plecat la Chișinău. La 26 martie a venit acolo d. Marghiloman și la 27 martie, visul românilor basarabeni, cel mai frumos, s-a împlinit”.

Ce a răspuns generalul Alexandru Averescu la această ezitare de a realiza unirea în timpul guvernării sale, cât și alte aspecte inedite ale discursului lui Ion Inculeț le vom afla în articolul următor.