1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Unirea Basarabiei cu România a fost o acțiune politică realizată în doi pași, fapt în general cunoscut, doar că tratat diferențiat. Primul pas a fost Unirea condiționată de la 27 martie/9 aprilie 1918, care este considerată de fapt și unirea propriu-zisă a Basarabiei cu România. Un lucru care nu este întru totul adevărat. Istoria acestei ședințe este cunoscută, au fost publicate memorii, presa timpului a relatat-o pe larg și s-au făcut publice procesele verbale ale Sfatului Țării, care oferă împreună o perspectivă clară asupra evenimentului. Mai puțin clară, dar și mai puțin știută este perioadă ce a urmat după Unirea condiționată, dar mai ales cum s-a făcut cel de-al doilea pas în realizarea unirii, și anume votarea Unirii necondiționate la 27 noiembrie 1918, pentru că odată cu acest vot se pierdea autonomia Basarabiei și era dizolvat Sfatul Țării.

Cu regret, istoricii români de pe ambele maluri ale Prutului, din varii motive, au trecut sub tăcere sau au tratat cu superficialitate tema votului din 27 noiembrie 1918. Unii din necunoaștere, alții din indiferență, iar majoritatea dintr-un patriotism mai mult sau mai puțin sincer, tocmai din considerentul că este un subiect sensibil și incomod. Acest fapt este regretabil în sine, pentru că această sarcină și-au asumat-o cei care au avut tot interesul politic și istoric de a contesta dreptul inalienabil al României asupra Basarabiei. Dincolo de agitația și propaganda sovietică, care au dat naștere unui curent istoriografic contestatar al actului Unirii în general și a celui din 27 noiembrie în mod special, această abordare tendențioasă a deciziei de Unire necondiționată mai continuă să genereze aderență în istoriografia rusă și cea „moldovenistă”, ambele cu insinuări asupra multiplelor nereguli existente în legătură cu lichidarea autonomiei Basarabiei și a Sfatului Țării.

Însumând aceste contestări din diferite tabere și epoci, care nu erau neapărat și în totalitate sovietice sau ruse, din contra, unele erau făcute chiar de fruntașii basarabeni ai timpului, vom indica cele mai importante controverse din jurul actului din 27 noiembrie 1918:

1. percepțiile diferențiate asupra momentului de dizolvare a Sfatului Țării, unii considerând că acesta încetase să mai existe încă din mai 1918, iar ședința din 27 noiembrie a fost una formală, alții cred că el și-a dus rolul până la capăt;

2. contestarea faptului că Basarabia a avut în general autonomie după 27 martie 1918, ea fiind mai degrabă la discreția autorităților civile și militare românești, care sfidau reprezentativitatea instituțiilor basarabene;

3. discuțiile din jurul Memorandumului de protest din 20 noiembrie 1918, când mai mulți fruntași basarabeni s-au opus direct încercării de lichidare a condițiilor Unirii din 27 martie;

4. invocarea modului fraudulos și nedemocratic de convocare a Sfatului Țării pentru ședința din 26-27 noiembrie;

5. contestarea reprezentativității acelei ședințe și a deciziei votate, deopotrivă cu polemicile din jurul numărului deputaților participanți și a legalității statutului de deputat pentru mulți dintre cei prezenți la ultima ședință a Sfatului Țării;

6. în cele din urmă, dezbaterile referitoare la natura schimbătoare a contextului intern românesc, legată de Unirea Transilvaniei și Bucovinei, dar și a celui extern, determinată de sfârșitul războiului și apropiatele discuții de la Conferința de Pace.

Aceste polemici se referă nu doar la taberele adverse ideologic și politic, dar chiar la istoricii care se află de aceeași parte a baricadei, cum este cazul scrierilor lui Gheorghe Cojocaru (Sfatul Țării. Itinerar, Chișinău, 1998), care consideră drept legitimă dizolvarea autonomiei Basarabiei și a Sfatului Țării, ele fiind în corespundere cu transformările produse în spațiul românesc și regional, și cele ale lui Ion Țurcanu (Sfatul Țării, Chișinău, 2018), care vede critic și cu numeroase abateri, atât funcționarea autonomiei Basarabiei după 27 martie, cât și felul în care s-a produs abolirea acesteia și a Sfatului Țării, prin votul din 27 noiembrie 1918.

Prin urmare, așezând discuția pe terenul unui drept istoric și etnic incontestabil al României asupra Basarabiei, vom încerca în blocul de articole ce urmează, să aducem mai multă lumină asupra momentului 27 noiembrie 1918, fără pretenția unui studiu exhaustiv, dar cu speranța unei viziuni critice, care să predispună cititorul nostru la reflecție.

Am încercat și în publicațiile anterioare să arătăm dificultățile actului de reîntregire a Basarabiei și României după 27 martie 1918, mai ales relațiile tensionate dintre autoritățile moldovenești, reprezentate de Sfatul Țării și guvernul RDM, pe de o parte, și autoritățile civile și militare române, pe de alta; problema rechizițiilor militare; comportamentul deseori abuziv al armatei și jandarmeriei române; diferența de mentalitate și reminiscențele regimului țarist; discrepanțele și disfuncționalitățile de administrare; complicațiile acțiunii subversive sovietice, dar și multe alte probleme ale relațiilor dintre Chișinău și Iași, care au tensionat situația politică în Basarabia și în România. Prin acest articol încercăm schițarea unei situații din Basarabia cu referință explicită la funcționarea autonomiei și a instituțiilor din provincie, în mod special a Sfatului Țării, dar și la viziunile clasei politice de la Chișinău față de viitorul provinciei în cadrul statului românesc.

Dintr-o pornire de acurateță academică, precizăm că administrația Basarabie se afla într-o dualitate de putere, existând pe de o parte Sfatul Țării (instituție legislativă) și Guvernul (Directoratul General) Republicii Democratice Moldovenești, iar pe de altă parte Guvernul și Parlamentul României, în care, așa cum am văzut au intrat trei deputați basarabeni (doi dintre ei erau și miniștri în guvernul Marghiloman).

Sarcina de armonizare a procesului de reîntregire era realizată de Arthur Văitoianu, Guvernatorul General al Basarabiei, care reprezenta și promova politicile statului român în provincie.

După alegerea guvernului RDM în frunte cu Petre Cazacu, la începutul lunii aprilie și numirea lui Constantin Stere în calitate de președinte al Sfatului Țării, de la 14 aprilie până la 2 mai, deputații au fost în vacanța de Paște. La ordinea zilei în ședința din 2 mai au fost mai multe probleme: cazurile de abuz din partea marilor proprietari și de agresare a țăranilor de către unele posturi de jandarmi; imixtiunea unor autorități militare în treburile administrației locale; deficiențele organizării campaniei de rechiziții militare la prețuri inechitabile; problema reglementării urgente a cursului leu-rublă și eliminare din circulație a banilor rusești, pentru a nu prejudicia capacitatea de cumpărare a populației.

La 11 mai, la propunerea Fracțiunii Țărănești Sfatul Țării a acceptat să ofere proletariatului basarabean organizat o mai largă reprezentativitate în Parlament, oferind acestora suplimentar cinci mandate de deputați, dintre care trei urmau a fi acordate muncitorilor moldoveni.

La 23 mai, Ion Inculeț venea în fața deputaților din Sfatul Țării, unde reitera necesitatea consolidării autonomiei Basarabiei și stabilirea limitelor acestei autonomii. În opinia sa, realizările politice ale provinciei trebuiau menținute sub forma autonomiei regionale pentru ca „România să meargă după noi și nu invers”. În realitate, lucrurile stăteau altfel, ceea ce demonstrează că Inculeț nu fusese consultat în privința acțiunilor întreprinse de clasa politică de la Iași față de Basarabia. La 22 mai 1918, regele Ferdinand I semnase, la cererea lui Alexandru Marghiloman, un decret care anunța „încheierea sesiunii” Sfatului Țării. Acest lucru a fost făcut public de Constantin Stere, reapărut la Chișinău după două luni de absență, la 28 mai, când într-o ședință neprogramată a anunțat deputații basarabeni despre sistarea activității parlamentului. De la această ședință au lipsit deputații Fracțiunii Țărănești, care din câte se pare, au cunoscut din timp decizia și intuiau deznodământul dizolvării.

Următoarea sesiune a Sfatului Țării „ultima înainte de Adunarea Constituantă din România, care cu participarea deputaților și senatorilor din Basarabia se va ocupa de rezolvarea principalelor probleme care-și așteaptă rândul atât în Basarabia, cât și în toată țara”, urma să fie anunțată printr-un nou decret regal.

Discursurile Centenarului: Deputatul Nicolae Alexandri despre necesitatea păstrării autonomiei Basarabiei (octombrie 1918)

Discursurile Centenarului: Deputatul Nicolae Alexandri despre necesitatea păstrării autonomiei Basarabiei (octombrie 1918)

„Noi, cei care ne-am smuls din labele tenace ale rușilor, noi cei care am învățat dintr-o experiență amară, deloc nu putem înțelege psihologia acelor oameni care vor ca vasul rămas întreg să-l dea din nou pe alte mâini, poate încă mai rapace și mai asiatice.

După convingerea mea profundă, psihologia acestor oameni este psihologia sclavilor care au pierdut capacitatea de a trăi o viață liberă.

Dacă nu ne vom apăra dreptul de a fi stăpâni în casa noastră, dacă rânduielile din România care se introduc în grabă în ținutul nostru se vor păstra, vom face un salt îndărăt cu o sută de ani. Vom fi pierduți. Nu vom avea ce face. Atunci nu ne va rămâne decât să așteptăm ca soarta noastră să o decidă alții”.

Confruntarea documentelor de arhivă, a memoriilor, discursurilor publice și a relatărilor presei vremii ne arată evident o situație conflictuală între factorii politici decidenți de la Chișinău, susținuți, așa cum am văzut și în articolele precedente, de cei trei deputați basarabeni din Parlamentul României, care doreau cu orice preț menținerea autonomiei, a Sfatului Țării și a condițiilor Unirii de la 27 martie, și clasa politică românească, care dorea retezarea acestor veleități de autonomie din mai multe motive. Cauza principală erau chiar diferențele de viziuni asupra viitorului stat românesc, pe care politicienii români îl vedeau o construcție național-unitară, iar basarabenii insistau asupra unei forme de autonomii regionale. Acest fapt putea trezi la un moment dat discuții asupra conceptului de federalizare nu doar din partea deputaților opoziției (cum era spre exemplu A.C. Cuza), dar și din partea unor viitoare teritorii românești alipite la noul stat. Problematică era funcționarea acestei autonomii și din perspectiva securității la Nistru și a acțiunilor subversive sovietice, care impunea menținerea unui regim coercitiv, cu puternice accente militare, care displăcea populației basarabene și clasei ei conducătoare. Nu mai puțin dificilă era și problema relațiilor dintre instituțiile de la Iași și cele provinciale, primele fiind considerate prea centralizate și abuzive, iar cele din urmă ineficiente și neorganizate.

Aparent, în perioada de până la 27 noiembrie, a continuat să activeze Prezidiul Sfatului Țării și cele două Comisii - Agrară și Constituțională, care, după numeroase dezbateri, au reușit să elaboreze proiectul legii privind reforma agrară în Basarabia și proiectul unei Constituții locale (un proiect din mai multe puncte de vedere utopic).

În realitate, pragmatic vorbind, închiderea sesiunii Sfatului Țării la 28 mai a însemnat, de fapt, încheierea activității plenare a legislativului basarabean, care va fi convocat într-un mod absolut neordinar, doar pentru două ședințe din 26-27 noiembrie 1918, după care va fi dizolvat definitiv.

Conform prevederilor tratatului de pace dintre România și Puterile Centrale, semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, Armata Română trebuia demobilizată. În primăvara anului 1918, românii încă aveau sub arme peste 300.000 de oameni.

Instrucțiuni, criterii, etape

Demobilizarea a început în fapt imediat după semnarea preliminariilor păcii dintre români și Centrali. Marele Cartier General al Armatei Române a emis, la 27 februarie/12 martie 1918, instrucțiunile pentru demobilizarea imediată a diviziilor 11-15 infanterie. Diviziile 1-2 vânători și 16 infanterie, constituite în toamna anului 1917, erau dizolvate. Diviziile care își recrutau personalul din Moldova erau demobilizate în garnizoanele lor. Ofițerii activi rămâneau la unități, în vreme ce ofițerii de rezervă erau „lăsați la vatră”. Cu trupa se întâmpla același lucru, începând cu contingentele vechi; la unități rămâneau contingentul 1918 și o parte din 1917. Soldații care proveneau din teritoriul ocupat urmau să fie deplasați în mod organizat la Mărășești, apoi trecuți dincolo de linia de demarcație. Până la 15/28 martie 1918 se prevedea încheierea demobilizării. Marele Cartier General controla trupele respective în timpul operațiunii de lăsare la vatră, iar după încheiere acestea depindeau de Ministerul de Război.

Pentru diviziile cu garnizoanele în teritoriul ocupat s-a dispus ca ofițerii activi să rămână la unități, în vreme ce ofițerii de rezervă erau demobilizați, la fel și trupa din teritoriul ocupat, care depășea efectivele stabilite. Trupa din Moldova era menținută și dată unităților care erau menținute în organigrama armatei. Erau păstrați în Moldova oamenii din Dobrogea și Cadrilater, cei cu pedepse grele și bolnavii. Demobilizarea implica un control riguros al oamenilor și animalelor deținute de armată. Se efectuau controale sanitare multiple în zona de operații, în momentul trecerii în interior, spre garnizoanele de pace. În momentul demobilizării fiecare militar primea un bilet de sănătate. Oamenii erau demobilizați având în vedere și necesitatea refacerii instituțiilor statului și ale particularilor. Aceasta pentru că în armată fuseseră concentrați oameni care în viața civilă aveau un rol important, esențial în multe cazuri, în educație, sănătate, industrie, agricultură ș.a.m.d. Militarii din teritoriul ocupat erau considerați demobilizați în momentul trecerii liniei de demarcație. În schimb, militarii din Moldova erau practic demobilizați când primeau documentele respective de la unitățile lor.

### Vezi și... ###

Pacea de la București, 24 aprilie/7 mai 1918 (I)

Unitățile demobilizate, dar care urmau să activeze în continuare, s-au reîntors în garnizoanele de pace. O făceau după ani petrecuți în construirea de fortificații pasagere la granițe, în perioada neutralității, după campaniile din 1916-1918, după marșuri nesfârșite și lupte grele, după ce presăraseră cu trupurile ofițerilor, subofițerilor și soldaților crestele și defileurile Carpaților, dealurile și câmpiile Moldovei, Munteniei, Olteniei și Dobrogei, dar și ale sudului și estului Transilvaniei sau ale Basarabiei. Un fost combatant (Ioan Missir, ofițer în rezervă) avea să rememoreze momentul întoarcerii regimentului său în garnizoană, la Botoșani: „Ne apropiem, după patru ani!/ Patru, din cei mai frumoși, mai plini de sănătate și de nepăsare./ Ani cari nu se mai întorc; șterși din viață, dați patriei, clipă cu clipă, zi cu zi. Energii irosite în monotonia lucrărilor din epoca concentrărilor, sterpe și aproape fără folos; sforțări uriașe care azi te înspăimântă și-ți par supraomenești”.

### Vezi și... ###

Pacea de la București, 24 aprilie/7 mai 1918 (II)

Toți demobilizații primeau solda pentru luna martie 1918. Ofițerii și soldații demobilizați originari din teritoriul ocupat au primit ordine în privința modului în care trebuiau să se comporte după trecerea liniei de demarcație. Li se ordonase să nu-și manifeste bucuria, să fie rezervați și demni în perioada în care germanii aveau să se afle în teritoriul ocupat.

Mărășești și Barboși erau stabilite ca puncte de trecere din Moldova în teritoriul ocupat. Se fixase trecerea pe la Mărășești între 1/14-9/22 martie, iar pe la Barboși între 8/21-12/25 martie 1918. Ulterior militarii ajungeau la Brăila și Focșani, unde erau ținuți în carantină timp de câteva zile. O comisie mixtă româno-germană stabilea cum avea să decurgă plecarea la domiciliu a celor din centrele de carantină.

La 25 aprilie/8 mai 1918, așadar imediat după semnarea păcii de la București, au fost emise instrucțiunile Marelui Cartier General privind demobilizarea diviziilor 1-10 și a trupelor neîndivizionate. Diviziile 9 și 10 infanterie treceau în Basarabia și rămâneau cu efective de război, la fel ca diviziile 1 și 2 cavalerie, regimentele 1-3, 5-7 și 9-10 de vânători. Tratatul de pace a fost pus în aplicare de România, în privința chestiunilor militare, prin decretul nr. 1010 din 1/14 mai 1918, practic o completare a decretului nr. 443 din 28 februarie 1918. Instrucțiunile privind efectuarea demobilizării au fost emise tot la 1/14 mai 1918. Demobilizarea începea în aceeași zi și urma să se încheie la 31 mai/13 iunie 1918. În acest fel, întreaga Armată Română urma să treacă „de pe picior de război pe cel de pace”.

Ordinele, instrucțiunile privind demobilizarea conțineau destule inexactități, care, adăugate disfuncționalităților din sistemul românesc de transport, au dus la întârzieri în trecerea celor lăsați la vatră în teritoriul ocupat. În plus, trecerea prin doar două puncte, Mărășești și Barboși, precum și regulile birocratice germane au dus la prelungirea cu o lună a demobilizării Armatei Române. De aceea, Marele Stat Major a emis la 28 mai/10 iunie 1918 un ordin privind încheierea demobilizării la 1/14 iulie 1918. Prelungirea s-a făcut cu înștiințarea germanilor.

Misiunea germană la Iași

Centralii – în special germanii – erau interesați să disponibilizeze cât mai multe dintre trupele aflate în România, pentru a le trimite pe frontul de Vest, unde din martie 1918 era în desfășurare o ofensivă generală împotriva Aliaților. Parisul era din nou în pericol, însă pentru zdrobirea trupelor franco-britanice era nevoie de forțe numeroase.

### Vezi și... ###

Pacea de la București, 24 aprilie/7 mai 1918 (III)

Pentru a supraveghea punerea în aplicare a prevederilor militare ale tratatului de pace cu România, feldmareșalul Mackensen a trimis la Iași o numeroasă misiune militară germană, condusă de colonelul Brandenstein. Și austro-ungarii au insistat să trimită un reprezentat la Iași, însă, ca urmare a împotrivirii germanilor, aceasta s-a petrecut abia în octombrie 1918. Oficialii români l-au primit „cordial” pe Brandenstein și i-au arătat ordinele date Armatei Române, declarând că sunt gata să coopereze cu Germania, în vederea salvării țării lor.

În interpretarea colonelului german, semnificativ era faptul că fusese primit separat, fără martori, de fiecare dintre oficialii de la Iași. Au existat și ofițeri români care le-au spus direct germanilor că tratatul era greu pentru România, manifestându-și speranța că la viitoarea conferință generală de pace țara avea să obțină condiții mai bune. Colonelul Brandenstein a dovedit în mai multe situații calități diplomatice, atenuând tensiunile, informându-l pe Mackensen cu privire la contextul dificil în care avea loc demobilizarea românilor.

Nemulțumiri ale trupelor din Moldova

După ani de război, de prezență a morții și mizeriei la tot pasul, de privațiuni și frustrări, fără îndoială că oamenii își doreau pacea. Curentul pacifist își făcuse loc, încet, încet inclusiv în rândurile Armatei Române.

În anumite garnizoane unde a întârziat demobilizarea, soldații și-au manifestat deschis nemulțumirea. Unii militari au cerut inclusiv ajutorul misiunii germane pentru a fi demobilizați, acuzând autoritățile române că nu voiau să-i lase să plece la casele lor. Alții au plecat pur și simplu din unitățile lor și s-au îndreptat pe jos spre Mărășești, fără a putea fi opriți. Și soldații tineri din unitățile aflate în Basarabia cereau demobilizarea.

Oamenii erau nemulțumiți nu doar pentru că nu erau demobilizați, ci și ca urmare a hranei slabe pe care o primeau, pe de o parte din cauza reduselor cantități de alimente existente în Moldova, pe de alta ca urmare a nepăsării și corupției ofițerilor. În plus, soldații erau puși la muncă până la epuizare. Drept urmare, mulți dintre ei dezertau. Unii dintre soldații care scăpaseră cu viață în zeci de atacuri și contraatacuri, după demobilizare și reîntoarcerea în localitățile lor au căzut victime ale bolilor care continuau să facă ravagii într-o societate sărăcită și mizeră.

Începând cu acest război, statul a început să-și asume un rol în privința ajutării celor care fuseseră mobilizați, însă în momentul demobilizării nu-și puteau câștiga existența. În principiu, la cerere, aceștia puteau fi menținuți sub arme. Deși autoritățile române s-au străduit să-i trimită în mod organizat în teritoriul ocupat pe demobilizații originari de acolo, în fapt situația pe teren a fost mult diferită. În gările de pe traseu puteau fi văzuți mulți soldați, inclusiv invalizi, care așteptau o ocazie pentru a pleca spre sud. Mulți au rămas însă în Moldova, lipsiți complet de mijloace de trai, pentru că mica soldă pe o lună primită în momentul demobilizării se terminase repede. Pentru a se putea întreține, acești oameni recurgeau la expediente, inclusiv la furt și cerșetorie.

Demobilizarea nu îi privea doar pe soldați, ci și pe ofițeri. S-au înregistrat tensiuni între ofițerii activi și cei de rezervă. În timpul războiului, unii dintre cei activi își găsiseră rosturi în diferite birouri, departe de inamic, în vreme ce rezerviștii fuseseră băgați în foc și stabiliseră legături strânse cu oamenii pe care îi comandaseră. În multe cazuri, pentru „învârtiți”, cum erau numiți ofițerii care își aranjaseră situația în spatele frontului, contaseră relațiile de familie, intervențiile superiorilor sau ale cercurilor politice, dar și atențiile materiale plasate „strategic”.

Erau afectați de demobilizare nu doar ofițerii rezerviști, ci și unii dintre cei activi. Puțini dintre ei au intrat în rândurile grănicerilor și jandarmilor sau în administrația civilă. Supraviețuirea era dificilă pentru mulți. Au fost favorizați la păstrarea în armată cei care aveau experiență, vechime în grad, de aceea în raport cu organigrama a explodat numărul gradelor superioare. Mai mult, au avut loc numeroase avansări, astfel încât, dacă înainte de război Armata Română avea 35 de generali, după încheierea păcii separate ajunsese la 135.

Armata Română avea încă peste 100.000 de oameni la sfârșitul verii anului 1918. Însă nu (mai) era nicidecum o armată capabilă să poarte o luptă decisivă. Cele patru divizii aflate în Basarabia dețineau efective complete, însă acestea erau dispersate, implicate în menținerea ordinii publice și paza depozitelor sau la munci agricole. Cele opt divizii de infanterie de la vest de Prut aveau efective reduse. Transporturile erau dificile, atât pe calea ferată, unde lipsea combustibilul, cât și pe șosele, caii fiind în număr insuficient. Comunicațiile rapide fuseseră practic anihilate prin trecerea acestora în administrarea Societății de Poștă, Telegraf și Telefon.