Vladimir Tismăneanu

Occidentul a cunoscut periodic recrudescențe ale „anticapitalismului romantic”, cu alte cuvinte, renașterea unui radicalism alimentat de iluzia utopiei. Un astfel de moment a fost, cu siguranță, și anul 1968.

În contextul șocului produs de ofensiva Tet în Vietnam și al crizei identitare a fostelor puteri coloniale, 1968 începuse pentru Noua Stângă, așa cum spunea și Jeffrey Herf, „cu parfumul victoriei în aer” (Promises of 1968). Paul Auster ne amintea, într-un articol publicat în New York Times, că lumea lui ’68 „părea că se îndreaptă spre o prăbușire apocaliptică”.

A doua parte a anilor 1960 a marcat deopotrivă o reîntoarcere la Marx și respingerea practicilor democratice existente (cu excepția notabilă a Spaniei și Portugaliei, acolo unde, între 1966 și 1968, neliniștea civilă era orientată împotriva dictaturilor de dreapta ale lui Salazar și Franco).

Influența Noii Stângi, revoluția culturală chineză, războiul din Vietnam, acele guerilleros din America Latină și mișcările de decolonizare, s-au combinat, într-un amestec amorf, cu ciocnirea generațională, o criză instituțională (ocuparea Sorbonei, paralizarea pe timp de aproape doi ani a universităților italiene) și un val de recesiune (anunțat de grevele muncitorilor și proiectele de autogestiune).

Această suprapunere a produs ceea ce anumiți autori au numit mai târziu les années 1968. Șaizecioptiștii pretindeau a fi dezvoltat o critică a fundamentelor ideologice ale Occidentului în contextul Războiului Rece (totodată și împotriva vechilor autoreprezentări ale Stângii) și o „acțiune directă” spontană împotriva „opresiunii mascate” a ordinii liberal-capitaliste.

„Antipolitica”| lui 1968 a fost, într-un anumit sens, expresia haotică a încercării de a reconcilia teoria cu practica (Theoriewut). Radicalizarea extremă a anumitor segmente din sânul mișcării studențești și cultivarea violenței ca instrument catartic au condus la un divorț între gânditorii de stânga post-marxiști precum Adorno, Horkheimer și Habermas, și cei pe care îi suspectau de înclinații „fasciste roșii”. În Franța, Raymond Aron propunea o critică nimicitoare la adresa noii explorări după paradigme revoluționare izbăvitoare.

În cele din urmă, 1968 a produs, deopotrivă în Vest și în Est, o reacție anti-ideologică care a constituit premisa „proiectului unei societăți civile globale”. Sau, așa cum a formulat-o Tony Judt, „un ciclu de 180 de ani al politicii ideologice în Europa se apropia de sfârșit” (Epoca postbelică). Alții, precum Immanuel Wallerstein, au înțeles, din contră, anul 1968 ca pe punctul de pornire al globalizării și generalizării mișcărilor anti-sistemice.

Mișcarea 1968 a fost într-adevăr unul din evenimentele istorice mondiale ale epocii noastre, la brèche, clivajul care a fixat un curs al evenimentelor ce par încă a trebui să-și deruleze cursul. Charles Maier a rezumat excelent această transformare: „1968 a închis o epocă la fel de sigur precum a deschis o alta” (Promises of 1968).

În Est, tentativele zadarnice de a găsi căi de reformare a comunismului din interior au fost înlocuite de sublinierea centralității demnității umane și a inviolabilității drepturilor omului. Pe măsură ce regimurile comuniste au decăzut sub povara propriei lor ineficacități și elitele și-au pierdut conștiința predestinării istorice, a devenit posibil ca mult timp tăcuta societate civilă să se reorganizeze și să lanseze o bătălie pentru reconstituirea sferei publice.

Revoltele de la sfârșitul anilor 1960 și urmările lor au avut un efect formator asupra intelighenției sovietice, în mod special asupra noilor cohorte de experți așa-numiții mezhdunarodniki, „acei analiști politici, jurnaliști, experți, etc. preocupați în mod special de afacerile externe” (vezi cartea lui Robert English, Russia and the Idea of the West).

Dacă în cazul anumitor intelectuali revizioniști ai Europei de Est și ai Uniunii Sovietice concluzia evenimentelor din 1968 i-a îndreptat spre opoziția liberală, pentru alții, în special din zona centrului moscovit, lecția a fost una diferită. Cei care mai târziu aveau să pună bazele reformelor perestroikăi ajunseseră să creadă că „reformele erau posibile, însă doar sub un lider luminat pe care mulți «îl așteptau ca pe Mesia»”.

Același Robert English a discutat în termeni extrem de preciși această poziționare: „Naivitatea lor—dacă liderii ar avea voință, atunci reformele ar «funcționa strună»—urma să fie un handicap serios pentru liderul care se angaja pe calea «socialismului cu față umană»”.

Pentru a înțelege de ce „fenomenul Putin” este un termen impropriu pentru ceea ce-a fost, de fapt, o temă recurentă în istoria și cultura rusă, este necesar să privim spre trecutul națiunii ruse—unul predispus la cultul personalității, situații primejdioase și influențe ideologice.

Așa cum minunat scria cândva Tony Judt, „spre a face ceva bine în acest secol, este necesar să începem prin a spune adevărul despre cel vechi” (Reappraisals) Fără a propune vreun determinism de fier, această abordare demonstrează că autocrația își are rădăcinile în geografia țării la fel de mult ca în trecutul cultural al Rusiei.

Această țară a acoperit mereu vaste teritorii, care n-ar fi putut fi protejate altfel decât printr-o disciplină autocratică. Rusia Kieveană, primul stat slavic răsăritean fondat în secolul IX și considerat predecesorul timpuriu al Rusiei de astăzi, se întindea pe o suprafață de 1.330.000 km². Doisprezece secole mai târziu, teritoriul Rusiei s-a extins la 17.130.000 km², făcând-o cea mai mare țară din lume după suprafață (adică 13% din suprafața de uscat a planetei).

Acest fapt statistic nu face decât să accentueze și mai tare obsesia populației ruse pentru securitate, suveranitate și un lider puternic. Și, desigur, pregătește înțelegerea condițiilor ascensiunii și decăderii puterii țariste, a Revoluției bolșevice, a primului președinte rus ales liber, Boris Elțîn, și chiar a lui Vladimir Putin însuși.

Istoric vorbind, frontiera Rusiei a însemnat mereu insecuritate și opresiune: anii 1223–1240 i-au văzut pe mongoli invadând și distrugând un vlăguit stat rus kievean, un dezastru care a aproape că a fost repetat în 1812, atunci când armata franceză a lui Napoleon Bonaparte invada Rusia imperială (deși cu consecințe ruinătoare pentru Franța). Având câteva granițe naturale și așezăminte rurale sporadice, Rusia s-a caracterizat din punct de vedere istoric printr-un peisaj anarhic, care nu putea garanta securitatea niciunui grup locuitor. Chiar și azi, aceste două incursiuni militare străine continuă să servească drept avertismente pentru populația rusă asupra pericolelor unor granițe fragile.

Preocuparea pentru siguranța statală a sporit în urma raidurilor mongole. Brutalitatea acestora a instilat în rândurile populației ruse o anumită toleranță pentru ideea de tiranie, într-un efort de a-și domoli temerile față de posibile invazii. A pavat calea către autocrație, către apariția Leviatanului hobbesian sub denumirea de Țar. Acest sistem politic a reprezentat o opțiune atractivă pentru Rusia deoarece teritoriul ei fusese dintotdeauna vast și variat, făcând dificilă o securizare uniformă în fața pericolelor externe.

Amalgamul de varii grupuri etnice a declanșat teama de inamici interni, generând suspiciune chiar și asupra loialităților politice ale propriilor locuitori. Plasarea puterii într-o singură pereche de mâini trebuia să fie, cel puțin în teorie, garanția supremă a unității și securității, atât în interiorul, cât și în afara frontierelor.

Așa se face că rușii de secol XVI au ajuns să dorească autocrația „pe cale naturală”, un concept inseparabil de cel de represiune. Erau chiar dispuși să renunțe la anumite libertăți ale lor pentru a obține prioritatea securității publice, ceva ce credeau că are de-a face cu siguranța personală. În 1547, un prinț al Moscovei, Ivan cel Groaznic, a creat Țaratul Rusiei—un sistem în care un singur lider (țarul sau țarina) avea să protejeze teritoriile ruse de forțele externe, însă doar în schimbul puterii absolute asupra imperiului și al obedienței tuturor supușilor.

Format cu un secol înainte de Tratatul de la Westfalia, regimul țarist al Rusiei a fost cu siguranță unul din cazurile prototipice la care s-a uitat și Thomas Hobbes în explorarea puterii suverane pe care a întreprins-o în Leviatanul.

Țarul a asumat rolul de conducător suprem și a cerut supunere din partea tuturor instituțiilor statului. O asemenea suveranitate politică extremă era legată de teologie: însuși termenul de țar înseamnă în rusă „drag părinte”, sugerând că Dumnezeu Însuși dăduse fiecărui țar o îndrituire asupra teritoriului. Din acest punct de vedere, țarul era versiunea pământeană a lui Dumnezeu.

În consecință, Biserica Ortodoxă Rusă, o instituție-cheie a statului care pretindea la rându-i supunere din partea populației ruse, a acționat pentru a consolida supremația țarului. Religioasa populație i-a urmat întocmai. Obediența rușilor a permis apariția unui stat patrimonial în care țarul își putea convinge populația de orice, așa cum scria și Hannah Arendt, pentru că a vorbi deopotrivă în numele intereselor poporului și al lui Dumnezeu devenise o convingere comună.