Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În toamna anului 1989, guvernul comunist maghiar lua neașteptata măsură de a permite turiștilor est-germani să treacă în Austria în drumul lor spre casă. Acționând astfel, regimul de la Budapesta retracta obligația contractuală față de RDG de a nu permite cetățenilor acestui stat să părăsească Ungaria printr-o țară occidentală și deschidea calea unei hemoragii demografice care avea să ruineze economia est-germană.

Având aproape 100.000 de turiști est-germani pe teritoriul maghiar, era clar că decizia guvernului Miklós Németh de a îndepărta gardurile de sârmă ghimpată de la granița cu Austria va lovi teribil în politica anti-emigrație a regimului Honecker.

Situația a devenit și mai complexă atunci când mai mulți turiști est-germani, majoritatea tineri, inundau ambasada vest-germană din Praga. Pentru că Cehoslovacia era una din puținele țări în care est-germanii puteau călători fără pașaport, Praga devenise un fel de magnet pentru cei mai nemulțumiți și deznădăjduiți dintre ei. Spre deosebire de maghiari, regimul Jakeš chiar compătimea guvernul est-german, însă nu putea face nimic pentru a opri mulțimea est-germană pornită spre ambasada RFG din Praga. Așa au fost puse la dispoziție trenuri speciale pentru a-i transporta pe acești est-germani în Germania de Vest, o țară confruntată, la rândul ei, cu un neașteptat val de refugiați. Potrivit constituției țării-gazdă, nou-veniții erau tot cetățeni germani, eligibili pentru beneficiile și privilegiile cetățeniei vest-germane.

Mihail Gorbaciov și Erich Honecker
Mihail Gorbaciov și Erich Honecker

În mod ironic, toată această criză coincidea cu pregătirile guvernului Honecker pentru cea de-a patruzecea aniversare a RDG. Era evident că regimul trecea printr-o criză profundă. Fricțiunile cu Uniunea Sovietică și reticența sa de a lansa chiar și reforme limitate erodaseră mult baza de putere a conducerii. Pentru Honecker și asociații săi, schimbările care aveau loc la Moscova afectau RDG mai mult decât alte state est-europene, în special în ceea ce privește dependența militară directă și sprijinul economic. Probabil că singura situație comparabilă era cea a echipei Husák–Jakeš, în Cehoslovacia, a cărei ascensiune la putere fusese consecința directă a invaziei sovietice a țării în august 1968.

Odată ce sovieticii și-au schimbat interpretarea asupra Primăverii de la Praga, comuniștii cehoslovaci s-au găsit la rându-le izolați și privați de sprijin intern și extern. A devenit ulterior posibil pentru liderii detronați ai mișcării reformiste să renască drept campioni ai strategiei socialismului cu față umană. De pildă, în ianuarie 1988, după ani și ani de exil intern și după evitarea asocierii cu mișcările underground pentru drepturi civile, Alexander Dubček dădea un interviu pentru ziarul comunist italian L’Unitá, în care reafirma principiile de bază ale mișcării reformiste suprimate de sovietici și-și arăta sprijinul pentru politica de glasnost a lui Gorbaciov.

Același „renăscut” Dubček insista asupra similitudinilor dintre sursele de inspirație ale celor două mișcări reformiste și se arăta convins de faptul că intervenția sovietică din 1968 ar fi fost de neimaginat sub o conducere gorbaciovistă. În aprilie 1989, a avut loc un alt eveniment simptomatic, sugerând că o reconsiderare a invaziei din 1968 era iminentă: canalul guvernamental maghiar de televiziune difuza un interviu cu Dubček, oficial o non-persoană în țara sa, care susținea, din nou, că originea crizei din 1968 a avut de-a face cu dogmatismul lui Brejnev și al asociaților săi din țările Pactului de la Varșovia.

Semnificația transmiterii interviului cu Dubček de către televiziunea de stat maghiară este cu atât mai mare cu cât Ungaria participase la acțiunea militară împotriva guvernului legal cehoslovac, în august 1968. Alexander Dubček contesta linia oficială a regimului Husák–Jakeš, cea care susținea că intervenția străină fusese inevitabilă din pricina ascensiunii forțelor contrarevoluționare, protejate cum erau, pasămite, de conducerea Dubček din epocă.

„Nu doar că n-au existat forțe contrarevoluționare în interiorul țării”, spunea același Dubček în interviu, „dar n-au existat nici măcar asemenea forțe care să pună în pericol socialismul. Dacă au existat, atunci știm mult prea bine ce-au fost: dogmatismul lui Brejnev. Asta e ceea ce-a periclitat socialismul și a slăbit pozițiile partidului, mișcarea comunistă internațională, social-democrația și partidele socialiste de stânga. Și de ce? Doar pentru a servi o linie politică, una care nu se mai află în armonie cu interesele democrației, socialismului și poporului”.

Reactivarea reformatorilor Primăverii de la Praga a fost văzută ca de rău augur—și pe bună dreptate—de către beneficiarii ocupației sovietice a Cehoslovaciei din 1968. Tentativa de revenire politică a lui Dubček a fost ridiculizată în presa comunistă cehoslovacă, acolo unde era descris ca un politician falimentar, un aventurier și un renegat politic. Terifiați de perspectiva unei reconsiderări sovietice a deciziei din 1968 de folosire a forței militare împotriva unei mișcări reformiste (esențial, una similară cu cea inițiată de Gorbaciov), dogmaticii din Praga l-au atacat pe Dubček cu un plus de ardoare.

Elitele conducătoare din țările comuniste au eșuat din cauza incapacității lor de a funcționa în cadrul pluralismului politic. Principala funcție a birocrației comuniste a fost aceea de a exercita dictatura asupra minții și trupului. Etosul birocratic comunist a presupus un puternic spirit corporatist, o solidaritate dezvoltată pe o experiență existențială comună, paternalism continuu și un foarte atent păzit monopol al puterii.

Putem afirma că Gorbaciov a fost într-un fel prea conștient de revoluția de la vârf pe care a inițiat-o. Politica glasnostului a fost pentru el, în primul rând, un instrument de eliminare a factorilor conservatori din birocrația de stat și de partid. Acceptarea gradului impus de reformă economică și democratizare a continuat să chinuie elita conducătoare sovietică.

Gorbaciov a părut a fi surprins de reacția populară și extrapolarea politicilor sale, în vreme ce s-a ocupat în special de eliminarea rivalilor săi (de la Igor Ligacev, la Elțîn). A facilitat astfel o prăbușire a unității elitelor, una care a lăsat cale liberă comportamentului nociv, oportunist pe termen scurt, al agenților de rang inferior ai birocrației de stat de pe tot cuprinsul URSS. Gorbaciov a declanșat, într-adevăr, o revoluție de la vârf, dar i-a scăpat efectul revoluționar pe care l-ar avea asupra populației.

Devotamentul său fundamental față de un stat sovietic sub conducerea PCUS, un alt avatar al vechii fantezii revizioniste de reformă ideologică din interior cu instrumente presupus preexistente, constituie o altă explicație a declinului său. Acest devotament este cheia ezitărilor sale la începutul anului 1991, atunci când, pentru o scurtă perioadă de timp, s-a apropiat de conservatorii notorii din partid (sacrificându-l, printre alții, pe Aleksandr Iakovlev), precum și pentru poziția sa șovăielnică privind utilizarea forței în Letonia, Lituania și Azerbaidjan. El explică totodată rezoluția din ianuarie 1991 a PCUS, care încuraja „exportul de resurse energetice către Europa de Est drept cel mai important instrument” pentru „restabilirea «prezenței» noastre [sovietice] în regiune”, pentru a „neutraliza sau cel puțin diminua tendințele anti-sovietice din țările est-europene” (The Collapse of East European Communism).

Până și abandonarea faimosului rol conducător în societate al PCUS, garantat constituțional (Art. 6), a survenit la 3 zile după o demonstrație de 100.000 de persoane în Moscova, împotriva Partidului Comunist.

Citind dialogul dintre Gorbaciov și Mlynář în „What to Do with the Party?”, devine evident faptul că liderul sovietic era absolut confuz legat de modul în care să introducă pluralismul politic concomitent cu susținerea socialismului de stat. Tot el a făcut în mod corect primul pas prin dezgroparea sloganului Marelui Octombrie („Toată puterea sovietelor!”), pentru a seculariza puterea și procesul decizional în URSS.

În acest fel, el a încercat să-i pună pe oficialii de partid sub controlul societății. Sloganul original al revoluției de la 1917 a însemnat „libertate în raport cu ordinele partidului, nu doar pentru organele guvernamentale alese, ci și pentru corpurile executive stabilite de acele organe legislative. A însemnat o separație legală a puterilor guvernamentale”. Structurile paralele create nu puteau evolua în întregime în organe ale democrației reprezentative concomitent cu păstrarea Articolului 6 al Constituției PCUS, ceea ce a menținut monopolul asupra puterii al Partidului Comunist.

Descrierea evenimentelor de către Gorbaciov arată cum negocierile amânate din cadrul Comitetului Central au produs schimbare, dar numai sub presiunea alegerilor republicane din 1990. El admitea faptul că doar în iulie 1991 organul de conducere al partidului a reușit să furnizeze „un program al socialismului democratic în sensul modern al termenului”.

Pluralismul politic a însemnat pentru Gorbaciov mai degrabă ambigua „evoluție a partidului într-un organism social, adică, regruparea și reconstituirea milioanelor de comuniști care nu făceau parte din nomenclatură”. Tot el și-a păstrat aparent convingerea în lumeasca vocație care i-a caracterizat pe acei „virtuoși” ai primilor ani de bolșevism.

Din acest motiv, persistă o întrebare, una pe care am ridicat-o și eu în 1990: a avut revoluția lui Gorbaciov potențialul de a fi o revoluție anti-leninistă? Planurile sale au părut, într-adevăr, să fi menținut trăsăturile unei mișcări de regim definite de un atotcuprinzător spirit socialist. El a încercat să formuleze un nou contract social bazat pe încredere reciprocă și respect între lideri și cetățeni.

Partidul ca intelect colectiv în sens gramscian, relegitimarea sa prin competență intelectuală și autoritate morală, nu a avut însă niciodată succes în a deveni o alternativă viabilă la pluralismul politic și național sau la fragmentarea generată de amurgul leninist.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG