Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Revoluțiile din 1989–91 au administrat o lovitură mortală pretenției ideologice potrivit căreia viața umană poate fi structurată în acord cu un design științific propus de comandamentul doctrinarilor revoluționari. Aceste mișcări s-au opus apoteozei dominației birocratice prin plasarea în centrul de interes a drepturilor omului.

„A privi ca un stat” (spre a relua formula lui James C. Scott) s-a dovedit a fi o strategie cu consecințe catastrofice. Unii au aclamat aceste revoluții tocmai pentru că au fost non-iacobine, non-teleologice și non-ideologice. Ele au fost antiutopice pentru că au refuzat să urmeze orice plan predestinat. Subliniind caracterul non-utopic al Cartei 77, Havel a descris fundația pe care s-a ridicat rezistența ce a alimentat mișcarea din 1989: „O parte esențială a atitudinii «disidente» este faptul că provine din realitatea umanului aici și acum. Dă mai multă importanță frecvent repetatei și consistentei acțiuni concrete—chiar dacă ar putea fi inadecvată și astfel ar putea ușura doar nesemnificativ suferința unui singur și irelevant cetățean—decât o face în cazul anumitor soluții fundamentale abstracte într-un viitor incert” (citat de Aviezer Tucker).

Răspunsul la diseminarea unei false ideologii revoluționare a fost acela de a umple prăpastia dintre existența publică și privată pe calea restabilirii unor „relații umane autentice care ar prezerva directa și autentica comunicare a vieții private, fiind în același timp influente politic, o contrapondere la statul opresiv, birocratic” (Ivars Ijabs în Marx’s Shadow).

Cu excepția câtorva concepte vag definite, precum societate civilă, reîntoarcerea la Europa și suveranitate populară, aceste revoluții s-au produs în absența și în opoziție cu ideologia. Și pentru că ideologia devenise justificarea minciunilor, coerciției, terorii și violenței statului, disidenții, de la Soljenițîn la Havel, au insistat asupra nevoii trecerii peste himerele ideologice și redescoperirii puterii galvanizante a unor concepte precum demnitate, identitate, civilitate, adevăr, transparență, încredere și toleranță.

Spre exemplu, filosoful ceh Jan Patočka, el însuși o victimă a comunismului din cauza rolului său central în crearea Cartei 77, considera că disidenții ruși Andrei Saharov și Aleksandr Soljenițîn împărtășeau „un sens al adevărului propriei lor umanități care a depășit orice avantaj material sau slogan dogmatic ce li s-ar fi putut oferi” (Caring for the Soul).

Ca răspuns la pretențiozitatea totalistă a mișcării totalitare, disidenții au reiterat ceea ce Patočka conceptualizase drept „grija pentru suflet”—ceea „ce face posibil orice este propriu-zis uman în noi: moralitatea, gândul, cultura, istoria. Este cel mai de preț lucru din noi, ceva prin care suntem conectați la ceea ce este etern, însă fără a trebui să părăsim lumea aceasta” (Marx’s Shadow).

Sau, „încercarea de a întrupa ceea ce este etern în timp și în ființa cuiva, și, concomitent, un efort de a sta drept în fața furtunii timpului, a sta ferm în mijlocul tuturor pericolelor purtate de aceasta” (Marx’s Shadow).

Comunismul s-a confruntat cu indivizi care au respins atât traiul în minciună, cât și impostura mesianică. Un autor a remarcat chiar că aceasta ar putea fi o explicație pentru ce a urmat după 1989: „Ideea lui Václav Havel de a trăi în adevăr, la fel ca noul evoluționism al lui Adam Michnik, antipolitica lui György Konrád și alte concepții disidente, sunt de fapt strategii de rezistență pe termen lung—nu instrucțiuni pentru societățile civile după restabilirea democrațiilor liberale” (Ivars Ijabs în Marx’s Shadow).

În ceea ce a urmat după dispariția ordinii leniniste, peisajul moral al postcomunismului a fost presărat cu confuzie, ură otrăvitoare, dorințe nesatisfăcute și nesfârșite învrăjbiri. Acesta este consternantul, adesea înfricoșătorul teritoriu în care mitologiile politice pot reveni.

În cuvintele lui Václav Havel: „Căderea comunismului a distrus carapacea uniformității, iar lumea a fost luată prin surprindere de o erupție a multor diferențe neprevăzute ascunse sub acesta, din care fiecare—după atâta amar de vreme în umbră—a simțit nevoia naturală de a atrage atenția asupra ei, de a-și clama unicitatea și diferența față de celelalte” (The Post-Communist Nightmare).

Extincția ideologică a formațiunilor leniniste a lăsat în urmă un vacuum care a fost umplut de construcții sincretice inspirate din patrimoniul comunist și pre-comunist al regiunii (naționalism, liberalism, socialism democratic, conservatorism, populism, neo-leninism și chiar un fascism mai mult sau mai puțin recondiționat).

Ideologia etnocentrică, la fel de înșelătoare precum cea comunistă, a devenit un nou crez salvaționist, o sursă cvasi-mistică de identificare: „Când conflictul naționalităților obliterează orice altceva și înalții prelați ai intelighenției susțin obsesia pentru platitudini romantice a națiunii lor, avem ceea ce se poate numi isterie politică” (Konrad, Melancholy Of Rebirth).

Mai mult decât atât, Patočka a căutat să arate că pe parcursul secolului XX, și în special sub comunism, indivizii au trebuit să fie „ultragiați” pentru a merge înspre „o preocupare pentru propria lor natură istorică, propriile lor posibilități de libertate via supoziția unei atitudini autoreflexive și respingerea ideologiei” (Caring for the Soul). Disidenții înșiși erau „comunitatea celor ultragiați”, dar cu greu puteau fi considerați o majoritate a populației.

Persistența ruinelor ideologice în cadrul societăților post-leniniste și ecourile tentațiilor totalitare ale secolului trecut au făcut Europa de Est vulnerabilă la spectrele renăscute ale salvaționismelor alternative sau derivate (spre exemplu: clericalismul, conservatorismul etnocentric și populismul).

Havel a fost cel care a avertizat asupra faptului că ideologia este „o cale înșelătoare de raportare la lume. Le oferă ființelor umane iluzia identității, demnității și moralității, în vreme ce le înlesnește despărțirea de ele” (A. Tucker, The Philosophy and Politics of Czech Dissidence).

Antinomiile proiectului marxist est-european au fost evidente mai ales în ultimul deceniu al Uniunii Sovietice, atunci când tribulațiile „fenomenului Gorbaciov” erau exemple perfecte pentru eșecul reformei ideologice.

Chestiunea fundamentală aici, identică în natura ei cu cea care a stat la baza gândirii revizioniste, a fost dacă se poate reforma sistemul sovietic în ceva cu adevărat diferit, fără însă a înceta să fie sistem sovietic?

Pe de o parte, până la sfârșitul anilor 1980, Gorbaciov și adepții săi au avut o idee clară despre ceea ce încercau să reformeze: „un sistem care a sufocat indivizii, un regim totalitar, un monopol de stat asupra a orice”, unul neimpus în mod special de Războiul Rece, deoarece „exista totodată, în cadrul său, un grup dominant care a căutat învrăjbirea, a urmărit utopia, a tânjit după comunismul de război și care a crezut că poate guverna prin represiuni continue” (Silvio Pons).

Pe de altă parte, revitalizarea statutului URSS pe scena mondială și relegitimarea socialismului (atât intern, cât și internațional) erau dependente, în opinia lui Gorbaciov, de o transformare sistemică de succes a statului sovietic. Cu alte cuvinte, liderul sovietic respingea „opțiunea de a lăsa lucrurile să treneze”, atât de caracteristică predecesorilor săi. În cele din urmă, convingerea sa fermă în posibilitatea simultană a demantelării „socialismului stalinist” (o formulă utilizată de către săptămânalul Literaturnaya gazeta în mai 1988) și refondării entității statale sovietice stă la baza paradoxurilor care au produs prăbușirea centrului de la Moscova.

Privind retrospectiv, această abordare, una care s-a dovedit în mod fatal contradictorie, ne lasă pe noi cu o imagine istorică a lui Gorbaciov, cel mai bine descrisă de către politologul Stephen Hanson în 1989: „Un revoluționar romantic autentic, crezând cu tărie în puterea creativă a maselor, incapabil să tolereze în principiu orice instituționalizare reală a politicii revoluționare care poate înăbuși această creativitate, și, de aceea, condamnat să fie înfrânt de alții care nu au asemenea scrupule”.

Am putea prin urmare spune că Gorbaciov a fost de fapt un revizionist marxist autentic care, recunoscând doar de formă figura iconică a lui Lenin, s-a îndepărtat de bolșevism—o cultură politică bazată pe fanatism, sectarism și voluntarism—și s-a dus înspre o versiune proprie a revizionismului marxist.

În tradiția rusă a reformelor impuse de la vârf, tentativa lui Gorbaciov de a reface dinamismul moral al comunismului s-a bazat, în orice caz, pe un calcul eronat: eliminarea treptată a controlului partidului asupra societății a deschis ușa alternativelor autonome. Criticul literar rus, Igor Dedkov, a deslușit în jurnalul său noile orizonturi produse de ascensiunea lui Gorbaciov la Kremlin: „Un om al generației noastre a venit la putere. Un nou ciclu de iluzii rusești este pe cale să înceapă” (citat în Zhivagos Children). Politica de glasnost a descătușat pluralismul, cu ale sale dinamici care vor depăși punctul central al proiectului gorbaciovist de reformă.

Atunci când încercăm să înțelegem imaginea complexă a perestroikăi, contextul și consecințele sale, nu trebuie să trecem cu vederea rolul pe care l-au jucat ideile în cursul evenimentelor. În sine, preistoria revizionismului est-european a fost, alături de miticul „moment leninist originar” (Sovietele din 1917 sau perioada NEP), o piatră de încercare pentru anii 1980 în URSS. În plus, succesele mișcării disidente din regiune (ajutate în bună măsură de angajamentul lui Gorbaciov întru „non-intervenție”) au augmentat conștiința transformării revoluționare printre actorii implicați în procesul schimbării.

Am mai menționat și cu alte ocazii cele trei nivele de constituire intelectuală într-un sistem de tip sovietic (aparatcicii ideologici, intelectualii/tehnocrații de partid și disidenții). În anii ’80, aceste trei grupuri s-au influențat unele pe altele până la a provoca o alterare totală a orizontului discursiv, bazinul conceptual utilizat și setul de așteptări, atât la nivelul formulării politicilor, cât și la nivelul spațiului public.

Poate fi argumentat că până la ultimul deceniu leninist a existat un consens general în rândul mediilor intelectuale sovietice cu privire la imperativul regândirii soluțiilor posibile la problemele URSS. Aici rezidă stranietatea situației: organizarea statală de tip sovietic se afla, într-adevăr, în declin (în special ca lider al mișcării comuniste mondiale), dar era departe de a fi în dezordine.

Potrivit lui Stephen Kotkin, „a existat separatismul naționalist, dar a fost departe de a afecta ordinea sovietică. KGB a zdrobit mica mișcare disidentă. Numeroasa intelighenție a fost în permanență nemulțumită, dar s-a bucurat de mari subvenții de stat [care erau] manipulate pentru a promova loialitatea la nivel general” (Armageddon Averted).

Biograful lui Gorbaciov, politologul Archie Brown, a formulat acest argument de o manieră și mai directă: „În Uniunea Sovietică, reforma a produs criză mai mult decât criza a produs reformă. Soarta sistemului sovietic și a statului sovietic nu atârna de un fir de păr în 1985. Până în 1989, soarta ambelor a atârnat” (The Rise and Fall of Communism).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG