Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Intelectualii revizioniști care făcuseră atât de mult pentru a submina fațada ideologică a regimurilor comuniste și-au abandonat, în cele din urmă, iluziile legate de reformabilitatea sistemului din interiorul partidului conducător.

Dată fiind densitatea atmosferei sovietico-est-europene, apostazia lor a creat premisele perceperii democrației dincolo de orice aranjament pe care o revoluție de la vârf l-ar putea produce. Ei s-au orientat în schimb spre redescoperirea virtuților dialogului și avantajelor discursului civil.

Așa cum a remarcat și istoricul Vladislav Zubok, constituirea mișcării drepturilor omului în Uniunea Sovietică a fost o breșă produsă de o schimbare de conștiință, „de la idealizarea «vârstei de aur a bolșevismului» și glorificarea «normelor leniniste», la adoptarea «principiilor morale universale»”.

Membrii nou-născutei opoziții democratice au susținut nevoia de a crea o politică alternativă. Scriitorul maghiar György Konrád a vorbit despre emergența antipoliticii ca provocare la adresa versiunii apocrife a politicii întruchipate de sistem: „Ideologia opoziției democratice împărtășește cu religia convingerea că demnitatea personalității individuale (atât în sine, cât și în altă persoană) reprezintă o valoare fundamentală care nu cere nicio altă demonstrație. Autonomia și solidaritatea ființelor umane sunt cele două valori de bază și reciproc complementare la care mișcarea democratică asociază alte valori” (Antipolitics).

Experiențele amare din Polonia, Ungaria și Cehoslovacia au convins acești critici de faptul că esența chestiunii era să meargă dincolo de logica sistemului. Contribuția crucială a revizionismului la stoparea auto-satisfacției marxist-leniniste a fost de netăgăduit, dar principala sa slăbiciune a fost supunerea în fața regulilor dictate de birocrație. Noii oponenți radicali ai totalitarismului au perceput revizionismul ca pe o pledoarie șovăielnică pentru schimbare, deși era eretic pentru fanaticii ideologici ai regimului.

Aceste scrieri păreau ezoterice, în special dacă erau puse în contrast cu literatura disidentă, și au avut puțină priză la marele public. Chiar și așa, cea mai importantă eroare a revizionismului a fost aceea că a generat un criticism care era încă cifrat în limbajul puterii și logica dictaturilor de tip sovietic. Nu exista însă niciun dubiu că ideile revizioniste ale anilor 1960 au catalizat apariția unei contraculturi a disidenței. Eliberarea de sub vraja marxismului a fost o oportunitate de a regândi moștenirea radicală și de a reconsidera idealurile iacobine ale comunității totale.

În lupta dintre stat și societatea civilă, a fost sarcina celei de-a doua de a inventa un nou principiu al puterii care ar respecta drepturile și aspirațiile individului. Acest contraprincipiu și-a avut rădăcinile în viața independentă a societății, în ceea ce Václav Havel a numit puterea celor fără de putere. O nouă epocă și-a găsit maturitatea. A fost începutul extraordinarei demitizări a infrastructurii duplicitare a puterii comuniste.

Mai întâi Soljenițîn, apoi disidenții est și central-europeni, și-au anunțat hotărârea de a restaura valoarea normativă a adevărului. Refuzând minciunile oficiale și restabilind adevărul în matca sa s-a dovedit a fi o mult mai de succes strategie decât criticismul revizionist din interior. Disidența Europei Centrale și de Est a subminat leninismul folosind două traiectorii: „crearea conștientă a unui loc al rezistenței”, numit, de asemenea, „polis paralel”, „a doua societate”, „antipolitică” și așa mai departe, și „strategiile gemene ale noului evoluționism și non-violenței” (precum „auto-limitarea” lui Jacek Kuroń, sau „reformismul radical” al lui János Kis) (vezi Dilemele disidenței în Europa Est-Centrală).

Pentru prima dată în secolul XX, disidenții au respins necesitatea statusului (privilegiului) revoluționar ca o justificare pentru violența (statului) în transformarea societală. În acest proces, ei au forțat, de asemenea, intelectualii occidentali să-și confrunte propriile iluzii originate în fascinația totalitară pentru utopia armată. În plus, mișcarea disidentă a distrus ireversibil vălul auto-construit, auto-înșelător și complet depășit al ignoranței în privința costurilor umane ale revoluției. În cazul Franței, aparent țara nesfârșitului angajament în slujba privilegiului revoluționar, Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn, într-un copleșitor și mistuitor detaliu, a fost rechizitoriul care, în cuvintele lui Georges Nivat, „ne-a înfrânt”.

Scopul ultim al comunismului, victoria asupra politicii într-un corp social complet unificat—renumitul „salt în regatul libertății”—a fost contestat de un imperativ moral al responsabilității politice. Concepte precum planificarea centralizată, rolul conducător al partidului, principiul luptei de clasă pe scena mondială și piramida sovietelor, fuseseră legitimate în termeni istorici.

Într-o anumită măsură, Gorbaciov a sperat că partidul își va găsi sufletul în lupta pentru modernizarea culturii politice sovietice, dar a descoperit că vremurile au zădărnicit asemenea eforturi. Și doar când a fost prea târziu, în iulie 1991, într-un moment de dezorganizare ideologică devastatoare în cadrul PCUS, el a forțat „o ruptură decisivă cu depășitele dogme ideologice și stereotipuri”.

A eșuat, pe de altă parte, în a căuta soluții în afara partidului. A refuzat să adopte strategia meselor rotunde—simbolul revoluțiilor pașnice central-europene din 1989. Tot el a imaginat o tranziție la democrație prin mijloacele socialismului (încă incoerent articulată), dar într-o societate pluralistă, viziunea sa nu era singura care concura în piața publică.

Este acum evident faptul că principala putere a regimurilor comuniste a fost abilitatea lor de a menține un climat de teroare și deznădejde; principala lor slăbiciune a fost eșecul în a supune mintea umană. Nu subestimez problemele economice intrinseci ale acestor regimuri, însă principala lor vulnerabilitate a fost neputința de a produce încredere.

Glasnost a fost o tentativă de a rezolva nesoluționabilul, un efort disperat de a crea un mediu mai puțin sufocant fără a schimba principiul dominației partidului. Revoltele din 1989 și 1991 au arătat că materialul era probabil mai moale, dar cămașa de forță rămăsese neschimbată, generând atitudinea supremă—dezaprobarea sistemică populară completă!

În toamna anului 1989, guvernul comunist maghiar lua neașteptata măsură de a permite turiștilor est-germani să treacă în Austria în drumul lor spre casă. Acționând astfel, regimul de la Budapesta retracta obligația contractuală față de RDG de a nu permite cetățenilor acestui stat să părăsească Ungaria printr-o țară occidentală și deschidea calea unei hemoragii demografice care avea să ruineze economia est-germană.

Având aproape 100.000 de turiști est-germani pe teritoriul maghiar, era clar că decizia guvernului Miklós Németh de a îndepărta gardurile de sârmă ghimpată de la granița cu Austria va lovi teribil în politica anti-emigrație a regimului Honecker.

Situația a devenit și mai complexă atunci când mai mulți turiști est-germani, majoritatea tineri, inundau ambasada vest-germană din Praga. Pentru că Cehoslovacia era una din puținele țări în care est-germanii puteau călători fără pașaport, Praga devenise un fel de magnet pentru cei mai nemulțumiți și deznădăjduiți dintre ei. Spre deosebire de maghiari, regimul Jakeš chiar compătimea guvernul est-german, însă nu putea face nimic pentru a opri mulțimea est-germană pornită spre ambasada RFG din Praga. Așa au fost puse la dispoziție trenuri speciale pentru a-i transporta pe acești est-germani în Germania de Vest, o țară confruntată, la rândul ei, cu un neașteptat val de refugiați. Potrivit constituției țării-gazdă, nou-veniții erau tot cetățeni germani, eligibili pentru beneficiile și privilegiile cetățeniei vest-germane.

Mihail Gorbaciov și Erich Honecker
Mihail Gorbaciov și Erich Honecker

În mod ironic, toată această criză coincidea cu pregătirile guvernului Honecker pentru cea de-a patruzecea aniversare a RDG. Era evident că regimul trecea printr-o criză profundă. Fricțiunile cu Uniunea Sovietică și reticența sa de a lansa chiar și reforme limitate erodaseră mult baza de putere a conducerii. Pentru Honecker și asociații săi, schimbările care aveau loc la Moscova afectau RDG mai mult decât alte state est-europene, în special în ceea ce privește dependența militară directă și sprijinul economic. Probabil că singura situație comparabilă era cea a echipei Husák–Jakeš, în Cehoslovacia, a cărei ascensiune la putere fusese consecința directă a invaziei sovietice a țării în august 1968.

Odată ce sovieticii și-au schimbat interpretarea asupra Primăverii de la Praga, comuniștii cehoslovaci s-au găsit la rându-le izolați și privați de sprijin intern și extern. A devenit ulterior posibil pentru liderii detronați ai mișcării reformiste să renască drept campioni ai strategiei socialismului cu față umană. De pildă, în ianuarie 1988, după ani și ani de exil intern și după evitarea asocierii cu mișcările underground pentru drepturi civile, Alexander Dubček dădea un interviu pentru ziarul comunist italian L’Unitá, în care reafirma principiile de bază ale mișcării reformiste suprimate de sovietici și-și arăta sprijinul pentru politica de glasnost a lui Gorbaciov.

Același „renăscut” Dubček insista asupra similitudinilor dintre sursele de inspirație ale celor două mișcări reformiste și se arăta convins de faptul că intervenția sovietică din 1968 ar fi fost de neimaginat sub o conducere gorbaciovistă. În aprilie 1989, a avut loc un alt eveniment simptomatic, sugerând că o reconsiderare a invaziei din 1968 era iminentă: canalul guvernamental maghiar de televiziune difuza un interviu cu Dubček, oficial o non-persoană în țara sa, care susținea, din nou, că originea crizei din 1968 a avut de-a face cu dogmatismul lui Brejnev și al asociaților săi din țările Pactului de la Varșovia.

Semnificația transmiterii interviului cu Dubček de către televiziunea de stat maghiară este cu atât mai mare cu cât Ungaria participase la acțiunea militară împotriva guvernului legal cehoslovac, în august 1968. Alexander Dubček contesta linia oficială a regimului Husák–Jakeš, cea care susținea că intervenția străină fusese inevitabilă din pricina ascensiunii forțelor contrarevoluționare, protejate cum erau, pasămite, de conducerea Dubček din epocă.

„Nu doar că n-au existat forțe contrarevoluționare în interiorul țării”, spunea același Dubček în interviu, „dar n-au existat nici măcar asemenea forțe care să pună în pericol socialismul. Dacă au existat, atunci știm mult prea bine ce-au fost: dogmatismul lui Brejnev. Asta e ceea ce-a periclitat socialismul și a slăbit pozițiile partidului, mișcarea comunistă internațională, social-democrația și partidele socialiste de stânga. Și de ce? Doar pentru a servi o linie politică, una care nu se mai află în armonie cu interesele democrației, socialismului și poporului”.

Reactivarea reformatorilor Primăverii de la Praga a fost văzută ca de rău augur—și pe bună dreptate—de către beneficiarii ocupației sovietice a Cehoslovaciei din 1968. Tentativa de revenire politică a lui Dubček a fost ridiculizată în presa comunistă cehoslovacă, acolo unde era descris ca un politician falimentar, un aventurier și un renegat politic. Terifiați de perspectiva unei reconsiderări sovietice a deciziei din 1968 de folosire a forței militare împotriva unei mișcări reformiste (esențial, una similară cu cea inițiată de Gorbaciov), dogmaticii din Praga l-au atacat pe Dubček cu un plus de ardoare.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG