Vladimir Tismăneanu

Am făcut-o cu plăcere și astfel am scris câteva eseuri, ulterior strânse în paginile unora dintre volumele mele.

Fiascoul istoric global al comunismului nu a fost efectul unor „erori” individuale ori de grup, ci o consecință logică a naturii imanent eronate a teoriei marxiste în chiar versiunea ei originară. Sunt de acord cu acest punct de vedere, ceea ce nu înseamnă nicicum că efectele catastrofale ale aplicării proiectului marxist nu trebuie analizate cu maximum de rigoare.

Mă întreba, așadar, interlocutorul meu, amintind și o faimoasă declarație a lui Ion Iliescu din decembrie 1989, despre „întinarea idealurilor nobile ale comunismului”: (1) care sunt principiile false în ordine economică pe care se bazează marxismul și marxism-leninismul (ideologia comunistă) și de ce sunt ele false? și (2) care sunt atributele false în ordine socială (și chiar morală) pe care se bazează ideologia comunistă și de ce sunt ele false?

Chestiunile erau și sunt perfect legitime, iar răspunsurile nu pot fi nicicând foarte concise, dacă nu vrem să cădem în păcatul simplificărilor abuzive. Pe de altă parte, ele pot fi formulate limpede, promițând să revin asupra unora dintre implicațiile acestor discuții în articole viitoare.

Am scris pe larg (a se vedea cartea mea Mizeria utopiei) despre cauzele care au generat falimentul marxismului ca ideologie politică și economică. Combinația de monism scientist (cultul progresului tehnologic, determinismul materialist) cu mesianism politic febril (ceea ce Karl Popper numea dimensiunea oraculară a acestei doctrine) nu putea să ducă decât spre un autoritarism tot mai intolerant (lucru știut de Proudhon, Bakunin și Lassalle). Eroarea centrală a istorismului marxist vine din moștenirea hegeliană, respectiv din convingerea că istoria are un scop, un sens, o direcție.

Revoluția comunistă este văzută în această teleologie salvaționistă drept momentul eliberării totale a umanității. Proletariatul, despre care Marx știa, în fond, destul de puțin, era învestit cu atribute demiurgice. Era clasa „aleasă” a Istoriei. Aici se află originea magnetismului exercitat de mitologia comunistă, căreia i-au căzut victimă atâția intelectuali faimoși. Un Lukács se identifica total cu cauza „partidului de tip nou”, care la rândul său promitea să făurească, prin orice mijloace, „omul de tip nou”. Există similitudini între eroarea lui Martin Heidegger, gata în 1933 să glorifice „grandoarea istorică a național socialismului”, și îngenuncherea atâtor intelectuali ai stângii radicale în numele „grandorii istorice a bolșevismului”.

Nu este nevoie să insistăm: ambele radicalisme, cel comunist și cel fascist, au mizat pe emoții, pasiuni, atașamente sentimentale, inclusiv pe dorința individului de a aparține (nostalgia fraternității). Spre a relua teza lui François Furet din Trecutul unei iluzii: Eseu despre ideea comunistă, comunismul a fost o patologie a universalismului, fascismul, una a particularismului. Ambele au utilizat orice mijloace (teroare, îndoctrinare, lagăre de concentrare, genocid) pentru a construi comunitatea (socială ori rasială) presupus ideală.

Comunismul, mai precis spus marxism-leninismul, s-a născut prin întâlnirea dintre iacobinism, tradiția teroristă rusă și filosofia marxistă. Absolutismul antropologic marxist constă în ipoteza că poate fi revoluționată însăși condiția umană. Substratul acestei viziuni este de fapt convingerea că natura umană este plastică, poate fi deci remodelată în funcție de diversele proiecte de inginerie socială (merită menționată cartea lui James C. Scott, Seeing Like a State).

Drumul de la Marx la Lenin nu a fost unul neted, însă filiațiunile sunt reale și nu pot fi negate. Marx a pretins că a descoperit secretul producției capitaliste și a profetizat crahul final al acesteia. A opus „abominabilei” piețe libere mitul asociațiilor auto-organizate și al economiei planificate. Pentru el, prin plan se dobândea, în fine, controlul uman asupra forțelor altminteri stihinice ale economiei. Eroare de enorme proporții, tradusă apoi, în diversele regimuri comuniste, în cultul planurilor cincinale, șesenale, ori, ca în cazul lui Hrușciov, la Congresul al XXI-lea al PCUS din 1959, septenale.

Problema erorilor sociologice și a absenței unei etici în doctrina marxistă o voi atinge însă într-un alt articol. Pe scurt, anularea distincțiilor morale tradiționale a dus la inexistența unei etici în marxism—Lenin a profitat cinic de această absență, iar Stalin a utilizat-o în chip absolut demonic.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

În toate societățile democratice există puncte de vedere diferite privind trecutul, prezentul și viitorul. Ferindu-se de excesele relativiste, liberalismul promovează diversitatea în spațiul public, dreptul la expresie critică și la dubiu. Scopul liberalismului politic este să limiteze tentațiile autoritare și să protejeze vocile critice.

În egală măsură, dialogul, fie și polemic, este o condiție a depășirii obsesiilor ideologice încremenite. Apărută în 2004 la editura Curtea Veche, sub titlul Într-o lumină orbitoare, cartea de interviuri a regretatei Tita Chiper-Ivasiuc rezistă testului exemplarității ca practică a acestui tip de abordare a discuțiilor purtate cu interlocutori din cele mai variate medii sociale și politice.

În prefața cărții, Andrei Pleșu menționa câteva calități esențiale pentru gazetarul autentic: acesta își exprimă personalitatea prin forța de a și-o domina. Apoi, virtuți gazetărești vitale sunt cultura și politețea. Nu plăcerea de a „pune la colț” partenerul de dialog conduce la succesul unei asemenea întreprinderi, ci calmul interogațiilor combinat cu buna-credință. Mă grăbesc să adaug, aceste exigențe se aplică și analiștilor politici atunci când pășesc pe teritoriul interviului cu personalități ale vieții publice.

Dintre dialogurile pe care le-am citit când au fost publicate, dar pe care le-am regăsit de o imensă prospețime și acum, l-aș menționa pe cel purtat cu dl Corneliu Coposu în februarie 1993. La întrebarea Titei Chiper referitoare la acuzațiile de compromis generate de afirmațiile distinsului lider țărănist privind valoarea intelectuală a lui Lucrețiu Pătrășcanu ori cultura livrescă a Anei Pauker, acesta răspundea, oferind, cred eu, o lecție multora dintre cei care continuă să creadă că pluralismul se confundă cu monopolul lor asupra adevărului, complăcându-se în interpretarea tendențioasă a unor afirmații absolut normale.

Spunea, așadar, dl Coposu referitor la această insidioasă formă de „interpretare”: „N-o combat: reaua-credință piere prin ea însăși, probă că nici una dintre gogomăniile care s-au spus despre mine în 1990 n-a fost reluată în noua campanie electorală. Am o altă interpretare asupra exigențelor democrației decât calomniatorii mei, interesați sau doar incapabili de a concepe că și politica este un domeniu unde funcționează civilizația”. Îmi amintesc astfel că în prima perioadă de după 1990, cea a confruntării deschise între viziuni ce păreau incompatibile despre trecutul și viitorul României, dl Coposu a pledat continuu pentru civilitate în discursul public. Ceea ce, în cazul domniei sale, nu însemna cedări la capitolul verticalității și al rigorii morale.

Nu mai puțin incitant este interviul din carte purtat de Tita Chiper cu Ion Iliescu, în perioada când acesta era liderul principalului partid de opoziție, în special în legătură cu mult disputatul termen de consens. Accentuând importanța realizării consensului asupra valorilor cruciale (ceea ce politologul germano-britanic Ralf Dahrendorf numea „politică constituțională”), Iliescu admitea că există o limită a consensului ce ține de nivelul principiilor politice majore. Deci nu este vorba de o fetișizare a consensului, de o ștergere a diferențelor dintre diverse forțe politice, ci de o recunoaștere a faptului că într-o democrație nu toate temele politice implică rivalități și competiții acerbe.

Aș aminti aici și importanța moralității în relațiile publice. Mă gândesc la atâtea schimbări la față, salturi mortale de la o poziție politică la alta, repudieri de amici în numele unui eticism pe cât de abstract, pe atât de arogant. Interviul cu Alexandru Paleologu atinge aceste chestiuni de o manieră cât se poate de directă. Cum putem ieși din cercul vicios al ambiguităților descurajante? Pe de altă parte, cum putem evita maniheismele inchizitoriale? Ori, în alți termeni, cum ne raportăm la poziții și elemente biografice mărturisite public, deci asumate ca expresie a tentativei de exorcizare a răului pe care vechiul regim l-a stimulat cu diabolică îndârjire?

Cuvintele domnului Paleologu merită și ele citate, nu numai pentru că vorbesc despre o teribilă sfâșiere sufletească, ci și pentru că ele oferă o perspectivă lucidă asupra atâtor dileme psihologice din ultimii ani (prezente nu doar în România): „Dacă ești cu adevărat prieten cu cineva, nu-l crezi capabil de ticăloșie, chiar dacă există probe. Deși îi arăți dezaprobare, îi faci totuși un oarecare credit, ai îngăduință față de el. (...) Sau dacă crezi că-i un monstru, rupi imediat cu el, dar cu ocazia asta anulezi și tot trecutul”. Sunt teme de etică politică discutate cândva de Václav Havel și Adam Michnik, care însă la noi au cam fost persiflate drept irelevante.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.