În toate societățile democratice există puncte de vedere diferite privind trecutul, prezentul și viitorul. Ferindu-se de excesele relativiste, liberalismul promovează diversitatea în spațiul public, dreptul la expresie critică și la dubiu. Scopul liberalismului politic este să limiteze tentațiile autoritare și să protejeze vocile critice.
În egală măsură, dialogul, fie și polemic, este o condiție a depășirii obsesiilor ideologice încremenite. Apărută în 2004 la editura Curtea Veche, sub titlul Într-o lumină orbitoare, cartea de interviuri a regretatei Tita Chiper-Ivasiuc rezistă testului exemplarității ca practică a acestui tip de abordare a discuțiilor purtate cu interlocutori din cele mai variate medii sociale și politice.
În prefața cărții, Andrei Pleșu menționa câteva calități esențiale pentru gazetarul autentic: acesta își exprimă personalitatea prin forța de a și-o domina. Apoi, virtuți gazetărești vitale sunt cultura și politețea. Nu plăcerea de a „pune la colț” partenerul de dialog conduce la succesul unei asemenea întreprinderi, ci calmul interogațiilor combinat cu buna-credință. Mă grăbesc să adaug, aceste exigențe se aplică și analiștilor politici atunci când pășesc pe teritoriul interviului cu personalități ale vieții publice.
Dintre dialogurile pe care le-am citit când au fost publicate, dar pe care le-am regăsit de o imensă prospețime și acum, l-aș menționa pe cel purtat cu dl Corneliu Coposu în februarie 1993. La întrebarea Titei Chiper referitoare la acuzațiile de compromis generate de afirmațiile distinsului lider țărănist privind valoarea intelectuală a lui Lucrețiu Pătrășcanu ori cultura livrescă a Anei Pauker, acesta răspundea, oferind, cred eu, o lecție multora dintre cei care continuă să creadă că pluralismul se confundă cu monopolul lor asupra adevărului, complăcându-se în interpretarea tendențioasă a unor afirmații absolut normale.
Spunea, așadar, dl Coposu referitor la această insidioasă formă de „interpretare”: „N-o combat: reaua-credință piere prin ea însăși, probă că nici una dintre gogomăniile care s-au spus despre mine în 1990 n-a fost reluată în noua campanie electorală. Am o altă interpretare asupra exigențelor democrației decât calomniatorii mei, interesați sau doar incapabili de a concepe că și politica este un domeniu unde funcționează civilizația”. Îmi amintesc astfel că în prima perioadă de după 1990, cea a confruntării deschise între viziuni ce păreau incompatibile despre trecutul și viitorul României, dl Coposu a pledat continuu pentru civilitate în discursul public. Ceea ce, în cazul domniei sale, nu însemna cedări la capitolul verticalității și al rigorii morale.
Nu mai puțin incitant este interviul din carte purtat de Tita Chiper cu Ion Iliescu, în perioada când acesta era liderul principalului partid de opoziție, în special în legătură cu mult disputatul termen de consens. Accentuând importanța realizării consensului asupra valorilor cruciale (ceea ce politologul germano-britanic Ralf Dahrendorf numea „politică constituțională”), Iliescu admitea că există o limită a consensului ce ține de nivelul principiilor politice majore. Deci nu este vorba de o fetișizare a consensului, de o ștergere a diferențelor dintre diverse forțe politice, ci de o recunoaștere a faptului că într-o democrație nu toate temele politice implică rivalități și competiții acerbe.
Aș aminti aici și importanța moralității în relațiile publice. Mă gândesc la atâtea schimbări la față, salturi mortale de la o poziție politică la alta, repudieri de amici în numele unui eticism pe cât de abstract, pe atât de arogant. Interviul cu Alexandru Paleologu atinge aceste chestiuni de o manieră cât se poate de directă. Cum putem ieși din cercul vicios al ambiguităților descurajante? Pe de altă parte, cum putem evita maniheismele inchizitoriale? Ori, în alți termeni, cum ne raportăm la poziții și elemente biografice mărturisite public, deci asumate ca expresie a tentativei de exorcizare a răului pe care vechiul regim l-a stimulat cu diabolică îndârjire?
Cuvintele domnului Paleologu merită și ele citate, nu numai pentru că vorbesc despre o teribilă sfâșiere sufletească, ci și pentru că ele oferă o perspectivă lucidă asupra atâtor dileme psihologice din ultimii ani (prezente nu doar în România): „Dacă ești cu adevărat prieten cu cineva, nu-l crezi capabil de ticăloșie, chiar dacă există probe. Deși îi arăți dezaprobare, îi faci totuși un oarecare credit, ai îngăduință față de el. (...) Sau dacă crezi că-i un monstru, rupi imediat cu el, dar cu ocazia asta anulezi și tot trecutul”. Sunt teme de etică politică discutate cândva de Václav Havel și Adam Michnik, care însă la noi au cam fost persiflate drept irelevante.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.