Vladimir Tismăneanu

În 1980, an din atâtea puncte de vedere crucial pentru destinul Europei de Răsărit, se năștea Solidaritatea, iar Czesław Miłosz (1911–2004) primea Nobelul pentru literatură. Printre inspiratorii sindicatului liber se aflau intelectuali care se formaseră citând eseul Gândirea captivă, publicat de Miłosz în Franța în 1952, în plin Război Rece. Poemele lui Miłosz, inclusiv cele din anii ocupației naziste, ca și eseurile sale, mai ales cele scrise după decizia de a rămâne în Occident în 1951, au influențat generații de gânditori și activiști antitotalitari.

În aceste rânduri mă voi referi mai ales la Gândirea captivă, carte fundamentală pentru priceperea mecanismelor de aservire a gândirii în logocrațiile totalitare. În același timp, țin să amintesc scrierile lui Paul Goma, ca și volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol (Ce-ar mai fi de spus), documente semnificative ale disidenței intelectuale din România. Mai apoi, despre Miłosz și Murti-Bingism ca formă de autoamăgire a intelectualilor în societățile totalitare a scris Nicolae Manolescu în volumul Inutile silogisme de morală practică.

De ce contează Orwell se intitulează o carte a eseistului anglo-american Christopher Hitchens, publicată în 2002. În consonanță cu acest titlu, aș spune că, dincolo de imensa valoare a poetului, Miłosz contează, alături de un Orwell, dar și de un Arthur Koestler ori de un Albert Camus, pentru că a oferit fundamente morale rezistenței antitotalitare. În timp ce un Jean-Paul Sartre publica, în plin stalinism, la începutul anilor ’50, eseul de tristă amintire Les communistes et la paix, apologie aberantă a politicii externe sovietice, Camus și Miłosz au îndrăznit să denunțe impostura etică a bolșevismului.

În eseul său, scris după sfâșietoarea despărțire de Polonia, Miłosz a oferit o taxonomie, ori mai precis spus o caracterologie a supunerii față de teleologia escatologică a marxismului. Intelectualii analizați de el îi fuseseră prieteni (cu Jerzy Andrzejewski petrecuse anii războiului împreună, participând la rezistența antifascistă și publicând în presa clandestină). Ulterior, va scrie despre unii dintre aceștia în fascinantele amintiri publicate sub titlul ABC-ul lui Miłosz.

Nu puțini au fost criticii lui Miłosz în raport cu Gândirea captivă: Gustaw Herling-Grudziński, unul dintre stâlpii revistei de exil Kultura, i-a reproșat că în chip aproape pervers ar fi justificat complicitatea cu sistemul. Alții au vorbit despre fatalismul perspectivei miłosziene. În realitate, poetul propunea, prin termenul de Ketman, o explicație pentru disponibilitatea intelectualilor (ori a multora dintre ei) de a se „angaja” de partea mișcărilor utopic-radicale a căror victorie apărea drept iminentă, ori chiar inevitabilă.

Ceea ce era denunțat în eseul lui Miłosz era îngenuncherea duplicitară în fața unei Istorii fetișizate și divinizate. Hegelianismul marxizant, inclusiv în versiunea sa degenerat stalinistă, era supus unei analize neiertătoare. Nu era o poziție comodă în acei ani, iar stânga vestică nu a salutat volumul lui Miłosz. A fost acuzat, ca și Koestler, de „trădare”, apostazie, anticomunism visceral (pentru Sartre, „anticomunistul era un câine”). Printre puținele publicații care au discutat serios ideile sale au fost Encounter și Partisan Review (Nicola Chiaromonte a recenzat elogios Gândirea captivă).

Ulterior, după stabilirea în Statele Unite (unde a predat literaturi slave la University of California din Berkeley), Miłosz a fost tot mai acceptat în cercurile culturale dominante. A știut întotdeauna să-și păstreze demnitatea și a scris fără menajamente împotriva duplicității, fariseismului și lașității morale. Tocmai de aceea a fost amuzant să vezi cum un cunoscut poet american, Robert Pinsky, îl elogia, scriind în The New York Times că Gândirea captivă nu ar fi atât o operă anticomunistă, cât mai degrabă o „relatare privind capcanele, compromisurile, auto-înșelările și ipocriziile sinucigașe ale intelectualilor într-un stat polițienesc”. În ce mă privește, am citit cartea lui Miłosz tocmai ca o analiză a mirajului ideologic din tiraniile bazate pe supremația „Noii Credințe”, cum a numit el doctrina marxistă.

Evident, Miłosz disprețuia și detesta orice despotism, însă cel comunist nu a fost unul tradițional. Fără mitul istoriosofic-salvaționist care i-a fost substanță vitală, acest tip de tiranie nu ar fi fost cu putință. Evident, după moartea lui Stalin s-a produs destrămarea „vrăjii” ideologice. Însă duplicitatea explorată de Miłosz a continuat să facă ravagii. Gândirea captivă rămâne o carte importantă pentru că în ea se discută, cum scria chiar Miłosz în februarie 1981, cauzele profunde ale aspirației spre certitudini absolute, fie ele și cele mai iluzorii.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

M-am mai referit în trecut la excepționalul dialog pe teme morale și politice - Ce-ar mai fi de spus - dintre Dan Petrescu și Liviu Cangeopol. Să spun, fie și în treacăt, că este regretabil faptul că în toți acești ani scurși de la revoluția din decembrie 1989, articolele lui Liviu Cangeopol scrise în presa de exil nu au fost strânse și publicate într-un volum în țară.

În toamna anului 1989, într-un apel transmis la Europa Liberă, Dan Petrescu îndrăznea să conteste penibila pseudo-unanimitate de la București, cerând delegaților la Congresul al XIV-lea să nu-l realeagă pe Ceaușescu în funcția de secretar general al PCR. Era un gest de un mare curaj, consonant cu cele ale lui Paul Goma, Vasile Paraschiv, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Doina Cornea și Gabriel Andreescu, figuri importante ale disidenței române.

Termenul de disidență a stârnit numeroase discuții, în special în rândul exilului anticomunist. Din punctul meu de vedere, avem de-a face cu expresia rezistenței interne antitotalitare în faza de declin sistemic. În primul stadiu al regimului a existat opoziție radicală, însă aceasta a fost anihilată prin teroare polițienească și ideologică. Disidența se naște tocmai în momentul în care regimurile leniniste se străduiesc să-și lărgească suportul de masă prin cooptare și corupție generalizată. Este o formă de opoziție, iar reacția acestor regimuri este grăitoare: disidenții sunt imediat criminalizați și acuzați de toate păcatele lumii. În unele cazuri se recurge la expulzarea din țară, retragerea cetățeniei și câte alte forme de umilire și hărțuire. Să amintesc aici felul în care a fost tratat Paul Goma, mai întâi în țară (arestat, maltratat), apoi în Franța (ponegrit, supus unor imunde campanii de dezinformare, devenit țintă a unor tentative de omor).

Revin la Congresul al XIV-lea, ultimul din istoria PCR. Cu acest prilej, Ceaușescu recurge la cele mai aberante clișee propagandistice pentru a se opune valului reformator care dusese de-acum la prăbușirea monolitului comunist în Polonia, marile manifestații din Cehoslovacia, lovitura de stat din Bulgaria. Îmi amintesc și acum de acea seară de noiembrie, când am fost invitat să particip la o emisiune pe canalul public al televiziunii americane (PBS). Era vorba de faimoasa McNeil-Lehrer NewsHour. La Praga începuse revoluția de catifea. La București se deschisese Congresul rușinii și al disperării.

Mii de delegați și invitați, cu fețe împietrite, aplaudau mecanic și scandau lozinci delirante despre realegerea „celui mai iubit fiu”. Era greu să prezici că în câteva săptămâni funestul spectacol se va încheia cu demonstrații, gloanțe, victime, martiri și un pseudo-proces menit să scoată pe veci din scenă pe cei care, probabil, erau deținătorii a prea multe secrete.

Am încercat să susțin atunci ideea că și în România se va întâmpla ceva. Nu aveam alte date decât cele transmise de agențiile de presă (avusese loc mișcarea de la Brașov din 1987, prolog a ceea ce avea să urmeze). Aveam însă un număr de intuiții, să le spun politologice, legate de faptul că în martie 1989 se produsese microseismul din interiorul nomenclaturii, odată cu publicarea „Scrisorii celor șase”. Câțiva foști demnitari importanți se delimitaseră tranșant de cultul lui Ceaușescu, precum și de măsurile catastrofice ale „liderului providențial”. Devotamentul pentru unitatea partidului lăsase loc dorinței de a salva ce se mai putea salva din sistem.

„Scrisoarea” era de fapt ceea ce ar fi trebuit să fie un act de acuzare din interiorul conducerii partidului împotriva „voluntarismului” lui Ceaușescu. Nu s-au găsit forțe care să rostească acest rechizitoriu, iar Ceaușescu a fost „reales” secretar general. Mamelucii din Comitetul Executiv au continuat să proclame aceleași halucinante clișee. Ca și în Germania nazistă, aparatele de propagandă și represiune au continuat să funcționeze până în ultima clipă.

În timp ce în alte state din Est se produceau schimbări revoluționare, în România părea că nimic nu se mișcă. The New York Times, sub semnătura lui Alan Riding, publica la data de 24 noiembrie 1989 o pesimistă corespondență de la București în care se nota faptul că, spre deosebire de celelalte state din zonă, în România nu existau mai mult de 24 de disidenți. Eroarea era că ziaristul se baza pe imaginea oficială, neînțelegând că dictatura lui Ceaușescu și a clicii de profitori din jurul său (inclusiv „delfinul” Nicu) crease un climat exploziv.

Retorica asfixiantă a congresului nu avea niciun destinatar real. Scriind cartea mea de istorie a comunismului românesc de la origini până la prăbușire (Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc, apărută la University of California Press în 2003), am avut prilejul să port discuții cu foști membri de vârf ai aparatului politic comunist. Toți mi-au declarat că nu aveau nicio speranță, că se simțeau umiliți și terorizați, dar că nu se așteptau la un final revoluționar. Socialismul lui Ceaușescu le apărea drept inexpugnabil. Se înșelau atât ei, cât și mulți dintre experții vestici. Dreptatea istorică era de partea disidenților.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.