Vladimir Tismăneanu

Atunci când editorii prestigioasei reviste academice Slavic Review m-au invitat să recenzez cele trei volume monumentale de istorie a comunismului apărute la Cambridge, n-am realizat imediat ce sarcină dificilă îmi asumasem. Aveam de-a face aici cu cel mai bun nivel științific, o pasionată și caleidoscopică perspectivă a unei serii multifațetate de fenomene complexe pe care le plasăm, de obicei, sub eticheta „ascensiunea și prăbușirea comunismului”.

Întâmplarea face că predau un seminar cu acest titlu de ani de zile. Structura și bibliografia cursului meu sunt convergente cu filosofia care subîntinde aceste fascinante volume. Arhitectura seriei de la Cambridge este admirabilă. Fiecare capitol sintetizează un anumit subiect și se încheie printr-un scurt eseu care sugerează lecturi complementare. Istoria politică se contopește cu istoria culturală și socială. În plus, efortul implicat este acela de a înțelege sensurile experimentului comunist și de a scoate în evidență rolul violenței și represiunii, de a explica vraja religiei politice seculare a leninismului și înregimentarea voluntară a milioane de oameni în acțiunile utopice comuniste. Capitolele individuale examinează atent terifiantele efecte ale proiectelor leniniste în Uniunea Sovietică, Europa de Est, China și alte țări, însă aceste trei volume nu reprezintă o nouă Carte neagră a comunismului, adică o investigație a terorii, epurărilor, crimelor în masă și atacurilor genocidare împotriva unor întregi colectivități umane.

Așa cum se prezintă seria, avem de-a face aici cu o binevenită pereche metodologică pentru Dicționarul editat la Princeton University Press, în 2010, de către Silvio Pons și Robert Service, una care furnizează mai multă informație și adâncește argumentele celor care contribuiseră la acel remarcabil volum. Provocarea constă în a oferi o perspectivă echilibrată și riguroasă asupra a mai mult de un secol de căutare a unei societăți perfecte, egalitare și fără clase. Problema care se pune este cum și de ce a eșuat utopia comunistă? Care au fost factorii intrinseci care au dus la colaps? Poate fi comunismul reformat fără a rupe cu obsesiile revoluționare ale lui Lenin?

Obiectivele ideologice s-au dovedit a fi ambiții revoluționare imposibile. Mai mult decât orice altceva, comunismul (în încarnările lui marxistă și apoi leninistă) a promis înfăptuirea Paradisului terestru. De la glorificarea lui Lenin a „dictaturii proletariatului” la revoluția lui Stalin de la vârf și la revoluția culturală a lui Mao (examinată magistral de către Andrew Walder în volumul al doilea al seriei), scopul (telos-ul) fusese plămădirea unui Om Nou. Cu alte cuvinte, comunismul era motivat de o teleologie antropologică revoluționară. Partidul de avangardă a fost, desigur, vehiculul care a dus la îndeplinire această „realizare măreață”, adică saltul din valea plângerii în regatul libertății.

Dar, mai întâi, să vorbesc despre structură: Cronologia se îngemănează în mod logic cu cadrul conceptual, făcând volumele informative, provocatoare și extrem de agreabile la lectură. Volumul I, editat de Silvio Pons și Stephen A. Smith, tratează soarta marxismului în Rusia, emergența și dinamica bolșevismului, rolul personalităților istorice majore (Lenin, Stalin, Troțki), dar evită capcanele rusocentrismului. Comunismul a fost un fenomen planetar iar limitarea sa inițială la o singură țară (deși una mare) a reprezentat un accident istoric și nu o opțiune teleologică. Această opinie este împărtășită de Robert Service, care scrie despre Lenin ca personalitate istorică; James Harris, care se concentrează asupra lui Stalin; și Bertrand M. Patenaude, care analizează personalitatea lui Troțki și troțkismul. Aceste trei capitole sunt adevărate comori istorice și psihologice, analize de profunzime bazate pe materiale de arhivă clasice și mai recente, precum și alte contribuții academice. Lenin apare, din motive legitime, drept principalul arhitect al fatalei invenții revoluționare care a fost tirania ideocratică bolșevică. Așa cum judicios arată și Robert Service:

„Fără Lenin, strategia Partidului bolșevic în 1917 ar fi fost mai confuză și nedefinită. Fără Lenin, revoluția împotriva guvernului provizoriu ar fi putut culmina într-o coaliție largă de guvernare. Fără Lenin, deciziile de a semna Tratatul de la Brest-Litovsk sau de a iniția Noua Politică Economică n-ar fi fost aprobate. Fără Lenin, n-ar mai fi existat o Internațională comunistă. Fără Lenin, întreaga temelie filosofică, teroare, convingere ideologică și imoralitate ar fi fost lipsite de claritate și incisivitate. [Lenin] a fost un creator al secolului XX” (vol. I, p. 133)

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

În urmă cu aproape 64 de ani, Nikita Hrușciov, primul secretar al CC al PCUS, prezenta în ședință închisă a Congresului al XX-lea din 25 februarie 1956 Raportul Secret despre cultul personalității lui Stalin și urmările sale. Era vorba de o adevărată bombă politică: pentru prima dată, crimele lui Stalin (ori mai exact spus cele comise împotriva comuniștilor) erau denunțate de autoritatea supremă a comunismului mondial.

Decizia lui Hrușciov de a declanșa ofensiva anti-Stalin a avut efectul unui enorm seism în URSS și în Blocul sovietic. Odată publicat în Occident, câteva luni mai târziu, în urma unei „scurgeri” prin Polonia, discursul lui Hrușciov nu mai putea fi ignorat. În plus, presiunile sovietice făceau „prelucrarea” în diversele partide comuniste un ritual greu de evitat.

Micii Stalini din statele satelizate s-au simțit subit în primejdie mortală. Pentru Rákosi, Gheorghiu-Dej sau Ulbricht, Raportul Secret simboliza subminarea fundamentelor sistemului impus după cel de-Al Doilea Război Mondial. Mitul lui Stalin fusese substanța deșănțatei propagande oficiale. În numele acestui mit se comiseseră nenumărate crime. Excomunicarea Iugoslaviei fusese justificată prin pretinsa trădare de către Tito a intereselor socialismului.

Iată că, la trei ani după moartea lui Stalin, Hrușciov îl denunța pe Beria (executat în decembrie 1953) drept artizanul acestor calomnii împotriva comuniștilor iugoslavi. Cum observa cândva istorica franceză Annie Kriegel, reabilitarea lui Tito punea sub semnul întrebării întreg eșafodajul „pedagogiei infernale”, logica perversă a proceselor-spectacol din așa-numitele „democrații populare”. Rajk, Kostov, Slánský și Pătrășcanu fuseseră acuzați, între altele, de titoism. Evident, panica nomenclaturilor locale avea să se manifeste rapid prin efortul de a deturna direcția de atac propusă de Hrușciov.

În unele din statele sovietizate, efectul Raportului Secret avea să ducă la conflicte acute la vârf și la explozii sociale. Liderul stalinist polonez Bolesław Bierut murea la Moscova în martie 1956, în urma unui atac de cord, după ce citise Raportul Secret. În iunie, la Poznan, o mișcare muncitorească era reprimată sângeros. Între timp, Rákosi pierdea teren în Ungaria, fiind înlocuit după câteva luni cu un alt stalinist inveterat. Spiritul libertății nu mai putea fi oprit: intelectualii critici din Polonia și Ungaria au devenit, în câteva luni, tribunii unor temerare mișcări reformatoare.

Să păstrăm însă proporțiile. Raportul Secret nu a fost un atac frontal împotriva stalinismului. Ideea centrală consta în îndepărtarea lui Stalin, mai ales după 1934, de „normele leniniste”. Se propunea așadar mitul lui Lenin drept substitut pentru cel stalinist. Hrușciov l-a blamat pe Stalin pentru lichidarea cadrelor de partid, pentru incompetența militară, pentru asasinarea conducerii Armatei Roșii, pentru deportări masive ale unor grupuri etnice, pentru conflictul cu Tito. Nu sufla însă o vorbă despre ororile colectivizării forțate și foametei artificiale. Și totuși, cu toate limitele sale, Raportul Secret a deschis calea marii prăbușiri sistemice.

Hrușciov însuși a fost conștient că pornind acest atac se angaja pe un drum fără întoarcere. A făcut-o în pofida aprigei opoziții a staliniștilor din Prezidiul CC. În iunie 1957, aceștia au încercat să-l răstoarne, însă au eșuat în primul rând datorită intervenției mareșalului Jukov. Au intrat în istorie sub numele de „grupul fracționist, antipartinic și fără de principii Molotov, Kaganovici, Malenkov, Bulganin, Pervuhin, Saburov și Șepilov, care li s-a alăturat”. În epocă, se spunea despre acesta din urmă că numele său era „Șepilov-care-li-s-a-alăturat”.

După ce a fost înlăturat de conspirația condusă de Brejnev în octombrie 1964, Hrușciov a devenit o non-persoană. Și-a dictat memoriile în care există reale elemente de căință. A fost până la sfârșitul vieții mândru că a avut curajul să pornească destalinizarea. În discuții cu puținii săi vizitatori, a afirmat că regretă profund participarea la represiunile din anii ’30, ca și alte acțiuni criminale. „Vreau să mor ca un om onest”, i-a răspuns el șefului Comisiei Controlului de Partid când acesta i-a reproșat publicarea memoriilor sale în Occident.

Într-o discuție cu dramaturgul Mihail Satrov, tot în 1970, acesta l-a întrebat ce regretă cel mai mult în viață: „Mai mult ca orice, sângele. Am fost cu mâinile în sânge până la coate. Acesta este lucrul cel mai îngrozitor care îmi apasă sufletul”. Într-o lume a birocraților fără morală și fără suflet, acest năvalnic, imprevizibil, nesăbuit fost stalinist a îndrăznit să spargă cercul vrăjit al sclaviei. A greșit de nenumărate ori, a fost responsabil, alături de ceilalți lideri sovietici, pentru anihilarea Revoluției Maghiare.

Pe de altă parte, și nu întâmplător monumentul său funerar sculptat de Ernst Neizvestnii este o combinație de marmură albă și neagră. Indiferent de intențiile lui Hrușciov, istoria decăderii finale a comunismului începe cu acel straniu, frustrant și atât de incomplet document numit Raportul Secret.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.