Vladimir Tismăneanu

Trebuie să ne reamintim că leninismul, ca o construcție ideologică pretins coerentă, omogenă și autosuficientă, a fost, de fapt, o creație de după 1923 a epigonilor (troika Zinoviev-Kamenev-Stalin): era, de fapt, rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitima pe Troțki (în epocă, persoana care se bucura de maximă încredere politică din partea lui Lenin). Se inventa astfel ceva numit „troțkism”, spre a putea fi opus ortodoxiei dogmatic-bolșevice, respectiv „leninismul” („marxismul epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”, cum scria Stalin).

Pe de altă parte, să nu pierdem din vedere că bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practic-politică totală și totalizantă în cadrul mișcării revoluționare mondiale (vezi Nathan Leites, A Study of Bolshevism, Glecoe, Ill., The Free Press, 1953). Grație lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, una întemeiată pe fanatism, elitism, angajament necondiționat pentru cauza sacră a revoluției, precum și o completă substituire a rațiunii critice prin credința pentru auto-desemnatele „avangarde” de militanți (zeloți) iluminați (vezi Gabriel Almond, The Appeals of Communism, Princeton, N.J, Princeton University Press, 1954). Odată cu Lenin, militantul devine revoluționar de profesie (fie el de origine intelectuală ori proletară—Heinz Neumann sau Ernst Thälmann în KPD; Gheorghiu-Dej, David Fabian sau Lucrețiu Pătrășcanu în PCR).

Leninismul, inițial un fenomen cultural și politic rus, apoi unul de dimensiuni planetare, a fost piatra de temelie a unui sistem care s-a stins odată cu revoluțiile din 1989–1991. Pe scurt, dacă nu ar fi existat leninism, nu ar fi existat nici totalitarism, cel puțin în varianta stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin—mai mult decât acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deși în termeni de catastrofe umanitare, evident, acțiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, probabil, pe întemeietorul bolșevismului (altminteri, el însuși, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă). Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depășirea a ceea ce s-ar putea numi „deșeurile leninismului”—un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de „Leninist legacy” (moștenirea leninismului), deci o constelație civilizațională care include profunde emoții, sentimente, nostalgii, loialități, atașamente, fobii, aspirații colectiviste, precum și atracție spre paternalism oligarhic și chiar corporatism.

Ken Jowitt a fost printre puținii politologi care au înțeles atracția spre leninism ca fiind direct legată de apariția unui „partid de avangardă” ca substitut pentru termenii de referință tradițional carismatici, de tip religios, mai cu seamă în timpuri de criză morală și culturală: „Leninismul și nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menține și restaura o viață și un ethos eroice în opoziție cu un sistem liberal burghez individualist... Principiul definitoriu al leninismului este de a face ceea ce este ilogic, deci de a face impersonalul carismatic. În mod tipic, carisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunțat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid.” (vezi The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction, A Conversation with Ken Jowitt, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Ceea ce s-a produs ulterior ține de suprimarea unor elemente distinctive ale leninismului originar, inclusiv o anumită diversitate de opinii la vârf, birocratizarea dusă la absurd a aparatului de cadre (de aici celebra glumă privind succesiunea formațiunilor sociale: matriarhat, patriarhat, secretariat), apariția cultului liderului absolut, structural diferit de cultul lui Lenin. M-am referit doar la contribuțiile lui Žižek și Jowitt, pentru că ele îmi par simptomatice: primul vede în „actualizarea gestului lui Lenin” o dezirabilă ieșire din „continuumul represiunii” (în prelungirea gândirii lui Marcuse privind natura unidimensională a conștiinței politice contemporane și dispariția dimensiunii negativității, Žižek vorbește despre un Denkverbot). Al doilea (Jowitt) explorează dimensiunile profunde ale extincției leniniste.

În acest moment, când ne confruntăm cu noi atacuri totalitare, o reîntoarcere la „actul lui Lenin” fără o introspecție devastatoare în rândurile stângii ar fi, cred eu, o acțiune iresponsabilă. Seducător stilistic, elogiul făcut de Žižek nu doar lui Lenin, dar și lui Lukács și Brecht, mi se pare așadar că duce într-o direcție primejdioasă.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Volumul al doilea al trilogiei Cambridge, The Socialist Camp and World Power 1941–1960s, conține o abundență de studii despre dinamica comunismului în timpul și după atacul nazist asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. La acel moment, Cominternul era practic defunct. Lovitura de grație fusese semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov în august 1939. Convingător argumentat și solid conceptual, eseul lui Evan Mawdsley despre Al Doilea Război Mondial, puterea sovietică și comunismul internațional scoate în evidență planurile lui Stalin, dar, în mod cu totul de înțeles, nu se concentrează asupra satelizării Europei de Est și asupra rolului partidelor comuniste locale în stabilirea regimurilor de tip sovietic.

Acest lucru îl face unul din cei mai abili și avizați istorici ai regiunii, profesorul de la Stanford Norman Naimark. Capitolul său despre sovietizarea Europei Est-Centrale în perioada 1945–1989 este un exemplar tur de forță privind explicarea priorităților, strategiilor și loialităților, atât ale elitelor comuniste, cât și ale criticilor acestora, de la îmbrățișarea timpurie a modelului sovietic, la variile provocări și crize din era post-Stalin. Concluzia lui este construită plecând de la trainicele moșteniri leniniste: „Poate că instituțiile și semnele vizibile ale sovietizării au dispărut pentru totdeauna, dar mentalitatea introdusă prin programele ei dăinuie chiar și printre anumiți tineri născuți după 1989” (vol. 2, p. 83).

Această persistență a formelor mentale comuniste, combinată cu resurgența pozițiilor anti-liberale interbelice, reprezintă una din cauzele actualului val neoautoritar din Ungaria, Polonia și, până de curând, România. Alfred Rieber ne oferă un fascinant capitol despre mișcările rezistenței anti-fasciste în Europa și Asia. Alte excelente contribuții, pe care le-am citit cu mare interes și profit intelectual, sunt capitolul lui Mark Kramer despre schimbătoarele tipare ale relațiilor dintre URSS și Europa de Est în perioada 1953–1968, cel al lui Federico Romero despre anticomunismul Războiului Rece și impactul comunismului în Occident, sau cel al lui Pavel Kolář despre reformismul post-stalinist și Primăvara de la Praga.

Rămâne întrucâtva surprinzător faptul că niciunul dintre autori nu menționează influenta demistificare a idilei dintre intelectualii anti-fasciști și stalinism operată de istoricul francez François Furet în clasica sa lucrare din 1999, Trecutul unui iluzii. De asemenea, aș fi așteptat poate referințe mai ample la scrierile de pionierat ale lui Tony Judt despre nesfârșitele erori de apreciere ale intelectualilor de stânga francezi și ale tovarășilor lor de drum.

Editorii s-au asigurat în schimb că este acordată suficientă atenție eforturilor post-Stalin de a recupera tradiția leninistă. Capitolul lui Jörg Baberowski despre Nikita Hrușciov și destalinizarea din Uniunea Sovietică (1953–1964) este o încercare exhaustivă de a regândi personalitatea chinuită a lui Hrușciov și rolul său decisiv în deschiderea sistemului, zdruncinarea temeliilor politice și oprirea terorii de masă. Măreția lui Stalin a fost malefică și bazată pe cruzime, iar această tenacitate de fier a instilat deopotrivă teamă și adorație. Odată ajuns la putere, Hrușciov n-a avut parte de cultul predecesorului său și a preferat un stil politic mai pragmatic. Oamenii au râs uneori de el și planurile sale, dar au putut să o facă fără a fi pedepsiți tocmai pentru că schimbările lui Hrușciov duseseră la un regim mai puțin inuman:

„Există o tendință în Rusia de a-l reaminti pe Stalin în detrimentul reformatorului—Nikita Sergheevici Hrușciov—care i-a învățat pe oameni cum să râdă din nou. Probabil că într-o zi, proiectul de destalinizare al lui Hrușciov va fi recunoscut ca una din cele mai importante realizări civilizatoare ale secolului XX—munca fiului needucat al unui țăran, transformat într-un reformator care n-a putut trăi fără sentimente de culpabilitate. «Hrușciov», declara Ahmatova, «a făcut cel mai bun lucru pentru mine—mi-a redat fiul»” (vol. II, p. 135)

Al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și devastatorul „Discurs Secret” al lui Hrușciov au provocat o schismă în Blocul sovietic și în mișcarea comunistă globală. După februarie 1956, despoții staliniști de pretutindeni s-au simțit amenințați, împresurați și subminați. Revoluția maghiară a demascat principalele elemente de structură ale dogmei drept minciuni sfruntate: regimurile comuniste nu erau infailibile. Mai mult, ele nu erau nici ireversibile sau invincibile.

Lecțiile lui 1956 au dus în cel puțin două direcții: una a fost căutarea continuă a socialismului cu față umană, adică o reconciliere între leninism și democrație. Această abordare s-a destrămat în august 1968, atunci când tancurile sovietice au zdrobit mișcarea reformistă cehoslovacă. Cealaltă reacție a constat în respingerea radicală a atacului lui Hrușciov la adresa mitului lui Stalin. Mao Zedong a fost vocea supremă a acelora care îl priveau pe Nikita Hrușciov ca pe groparul socialismului global. Într-o discuție penetrantă a Revoluției Culturale, Andrew G. Walder identifică sursele mobilizării masive de masă (inițiată în 1966 nu de Partidul Comunist, ci împotriva lui) în extraordinara voință revoluționară, stalinismul impenitent și fervoarea milenaristă a lui Mao:

„Originile Revoluției Culturale pot fi căutate în perioada destalinizării Blocului sovietic la mijlocul anilor 1950 și în special în «Discursul Secret» al lui Nikita Hrușciov. ...Aceste schimbări i-au luat pe liderii Chinei prin surprindere, dar mai ales pe Mao, care își construise un cult personal după cel al lui Stalin și care, după cucerirea puterii în 1949, condusese o serie de campanii represive masive împotriva presupușilor dușmani de clasă și a altor «elemente anti-partinice»” (vol. II, p. 220)

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.