Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Se întâmplă multe și s-ar zice că suntem ocupați până peste cap cu propriile vremuri. Nu ne putem plânge. Avem ce discuta iar experții în de toate nu au motiv să se teamă de șomaj. Senzația că participăm sau cugetăm la istorie e foarte tot mai privată și mai răspândită. Aplecarea noastră spre mersul istoriei a venit pe neașteptate și nu poate fi străină de încurajările formulate insistent de reclame și alte forme de mesaj publicitar. De acolo aflăm tot mai des că principala funcție și menire a produselor și persoanelor de tot felul e să „facă istorie”.

Și cine nu „face istorie” în ultima vreme? Cutare carte de credit, și faimoasa spumă de ras dar și talentatul câștigător al festivalului Eurovision, alături de viitoarea câștigătoare a Europenelor la fotbal, ca să nu mai vorbim de neînfricatul atlet care a alergat de la un cap la altul al Saharei sau - chestie de gust -al Arcticii. Toți și toate „fac istorie”, așa cum ne înștiințează sloganurile publicitare și noul clișeu activ în aproape fiecare jurnal de știri.

S-ar putea spune că, pe măsură ce a devenit ceva la îndemână, istoria a cîștigat în seninătate, deși, se poate spune, la fel de bine, că a pierdut, la fel de mult, din importanță. În fond, ce se poate face în fiecare zi nu mai e, totuși, crucial. Interesant, în această nouă ierarhie, evenimentele uitabile și stridența lor de o clipă o duc mult mai bine și par mult mai durabile decât evenimentele și forțele mari pe care ne-am obișnuit să le numim istorie sau producătoare de istorie: revoluții, războaie, lideri, națiuni, credințe. Un hattrick al lui Lionel Messi sau un prim-ministru care se declară protector al balenelor sunt cel puțin egali cu o revoluție sau un război de eliberare națională.

Evenimentele politice o duc mai rău iar evenimentele istorice o duc și mai rău. Dar, chiar și în această situație, anumite evenimente istorice suferă o lipsă de interes în contradicție evidentă cu importanța lor extraordinară. Iunie 2021 a adus cel mai șocant exemplu de retragere a istoriei din istorie: aniversarea a 80 de ani de la lansarea Operațiunii Barbarossa. Mai clar pentru cine nu e cunoaște acest celebru nume de cod: atacul Germaniei naziste asupra Rusiei Sovietice.

Lupte în timpul operațiunii Barbarossa
Lupte în timpul operațiunii Barbarossa

În zorii zilei de 22 iunie 1941, începea pe un front uriaș sprijinit la capete de Marea Baltică și Marea Neagră, cea mai mare operațiune militară cunoscută în istorie. Mai mult de 3 milioane de soldați germani și aliați (unguri, români, slovaci, croați, italieni, spanioli) forțau frontiera sovietică, mai precis noua frontieră sovietică stabilită în 1939, după anexarea a șase state suverane, înghițite de URSS în bună înelegere cu aliatul lor de atunci, Germania nazistă.

Proporțiile militare ale conflictului nu pot fi descrise. După aproape patru ani de bătălii, ofensive și contraofensive colosale, cel puțin 30 de milioane de oameni (între care cel puțin 20 de milioane de cetățeni sovietici) au fost uciși în luptă, de foame sau executați de-a valma. Dimensiunile nemaivăzute ale războiului sovieto-german sunt, în continuare analizate și recalculate. În fiecare an, noi lucrări vaste de istorie scot la iveală lucruri noi, doar spre a face loc altor întrebări și altor viitoare lucrări istorice vaste.

Latura militară a tragediei e binecunoscută și evocată frecvent. Un soi de magnetism senzațional-funerar a creat ceva ce s-ar putea numi Ost-Front -Western, un gen de parafrază la marginea romanului de aventuri. Presa și comentatorii revin frecvent, cu o fascinație morbid-comercicală, la acest gen de evocare. Din acest punct de vedere, oricât de fragmentar și senzațional, nu se poate spune că Barbarossa e un capitol istoric neglijat sau dispărut din actualitate.

Însă infernul militar dezlănțuit de Barbarossa nu e tot. E doar partea cea mai simplă, cea mai ușor de reconstituit și mai ușor de transmis a războiului sovieto-german. Partea cu adevărat profundă, tenebroasă și tragică stă în consecințele politice și morale ale Apocalipsului de pe Frontul de Est. Tocmai această parte întunecoasă și încă validă în politica vremurilor în care trăim a rămas aproape neatinsă la aniversarea de 80 de ani.

Generațiile care s-au născut după război știu tot mai puțin și au o înțelegere tot mai vagă a cataclismului care a schimbat istoria lumii și a născut timpurile în care trăim. Barbarossa, încărcată de violență, crime, decizii nemiloase, cinism și debusolare morală la vârf, e o lecție de istorie totală. Dacă Aniversarea de 80 de ani are vreun sens, atunci ea ar fi trebuit să încerce măcar să prezinte noilor generații ceva din gravitatea lucrurilor care fac sau distrug istoria. Nu ca pe o amintire îndepărtată ci, dimpotrivă, ca explicație a formei actuale a timpurilor și a rolului constant al ideologiei în istorie.

În fond, jumătatea de Est a Europei a traversat infernul iar drumul a început în 1941 și s-a încheiat în 1989. Dacă s-a încheiat cu totul. Efortul cu care istoria oficială, școlară și cotidiană rămâne datoare generațiilor presupune explicații incomode și complicate. Între ele: ce rol au avut statele est-europene în Barbarossa și cum au ajuns ele să participe la dramă? Cum arăta psihologia politică a Europei în 1941 și de unde izvora ea?

Fără răspunsuri, de altfel, mereu perfectibile, Barbarossa rămâne un război nimicitor început acum 80 de ani. Iar războaiele, chiar cele mai sângeroase, se uită, adică devin un episod dramatic început și încheiat în trecut. Istoria însăși se apropie de definiția ei cea mai proastă: depozit pasiv de fapte trecute. Și pierde singurul ei înțeles incontestabil: matricea care a născut prezentul.

Au trecut cinci ani de la Brexit. În ziua de 23 iunie 2016, alegătorii britanici s-au prezentat la urne în masă. 72,21% din alegători au votat la Referendumul organizat de Guvern pentru a răspunde întrebării: Marea Britanie în sau în afara Uniunii Europene? 51,89% din alegătorii care au votat s-a pronunțat pentru desprinderea Marii Britanii de UE și au stabilit, astfel, cel mai larg mandat popular obținut de vreo temă sau un partid în istoria Marii Britanii. A doua zi, Guvernul britanic recunoștea oficial verdictul popular și anunța că va declanșa procedura de ieșire din UE.

Steagul Marii Britanii este luat din atriul clădirii Uniunii Europene din Bruxelles, 31 ianuarie 2020
Steagul Marii Britanii este luat din atriul clădirii Uniunii Europene din Bruxelles, 31 ianuarie 2020

Un act istoric extraordinar se încheia în condiții pe deplin democratice. Și totuși, posteritatea acestui moment istoric suferă de o evoluție contradictorie și nu tocmai vecină cu normele de onestitate presupuse de democrație.

Nu numai că aniversarea Brexit-ului a trecut aproape neobservată în mediile de presă, politice și intelectuale care făcuseră din Brexit o obsesie unică în timpul campaniei ce a precedat referendumul. Asta e, deja, semnificativ dar nimeni nu e obligat să fie corect până la capăt. Cei ce au întâmpinat în tăcere aniversarea de 5 ani a Brexitului au arătat că nu pot reveni la momente neconvenabile sau decizii pe care nu le-a dorit și asta îi privește, deși nu îi pune în cea mai bună lumină.

Partea cu adevărat serioasă ține de proba timpului. Cum arată, astăzi, argumentele și avertismentele lansate în mod solemn, ”științific” și ultramoral în timpul campaniei pentru referendum. Ce s-a ales de proorocirile vizionare și de proiecțiile statistice prezentate aproape în fiecare zi de adversarii Brexitului? Și, mai departe: spune asta ceva despre calitatea dezbaterii publice, mai ales atunci când în cauză sunt vocile s-au prezentat ca partea cea mai competentă și responsabilă a vocației democratice britanice?

Primul lucru notabil la cinci ani de la despărțirea Marii Britanii de UE e că Marea Britanie e tot o insulă. Nu e puțin lucru. Pe la mijlocul anilor ’30, Andre Maurois, autorul unei faimoase Istorii a Angliei, obișnuia să își înceapă prelegerile acadmice dedicate britanicilor cu formula: „Doamnelor și Domnilor, Anglia e o insulă!” Cuvintele lui Maurois nu căutau umorul, ci ținteau la distanța esențială care separă și definește lumea britanică în raport cu Europa continentală. Situația nu s-a schimbat. La 5 ani de la despărțirea de UE, Marea Britanie nu e alta și nu suferă. În ciuda literaturii apocaliptice care a ocupat orizontul înainte de referendum, Marea Britanie e în regulă.

Problema nu e ce s-a întâmplat cu Marea Britanie. Problema e reputația celor ce au dezlănțuit bombardamentul propagandistic de acum 5 ani. Unde sunt, adică, șomajul, recesiunea, criza de alimente și medicamente, prăbușirea monedei, fuga de capital străin, falimentul industrial intern, frontierele blocate, paralizia transporturilor, inflația și sărăcia ce urmau să lovească Marea Britanie imediat după Brexit? Apocalipsul detaliat al erei post-Brexit nu s-a produs. Nici măcar promisa dispariție sau scumpire a înghețatei nu s-a adeverit sau, așteaptă, poate, aniversarea de 10 ani.

Falimentul predicțiilor care anunțau sfârșitul lumii britanice e desăvârșit. Niciun observator onest nu poate susține altceva. Marea Britanie își vede de viață, îți extinde sfera globală de comerț (mai nou, cu un acord de liber schimb cu Australia) și e la fel de stabilă economic astăzi ca în 2016. Până și un ziar declarat anti-Brexit ca The Guardian admite că previziunile terminale legate de Brexit nu s-au produs.

Operația lansată acum cinci ani s-a soldat cu un eșec masiv care poate fi constat ușor și palpabil. Consecința primă a acestui naufragiu nesolicitat e compromiterea rapidă a noțiunilor de expert și expertiză. Când o clasă întreagă de guru economici, financiari, politici și administrativi pariază tot pe o carte și pierde, rezultatul e neîncrederea fundamentală a societății în știința și conștiința elitelor specializate.

Efectul a fost amplificat de evenimentele ultimilor doi ani - de era COVID. Marea Britanie s-a descurcat bine singură sau, în orice caz mult mai puțin rău decât a făcut-o UE. Această realitate a zdruncinat încă mai mult în dificultate mitologia favorabilă globalizării pe care Brexitul o pusese deja sub semnul întrebării.

Poate că lecția adevărului reinstaurat după baia propagandistică anti-Brexit spune ceva despre stabilitatea și puterea acelor realități pe care conglomeratul media le nesocotește sau subestimează adesea. Mai întâi, urmându-l pe venerabilul Maurois, despre forța colectivă a tradiției și culturii. Marea Britanie n-a fost degeaba o putere diferită și distantă fața de Continent. Istoria secolului XX a curs altfel pentru britanici care n-au cunoscut ocupația, n-au fost înregimentați ideologic unui sistem supranațional și nu au pierdut nimic din ideile și practicile de bază ale felului lor de a fi.

Până la urmă, e mult mai simplu decât ar fi de crezut. Democrația decide și transformă în lege sentimente populare convenabile sau nu celor ce fac teoria democrației. Important e ca teoreticienii să arate respect față de practică.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG