Au trecut cinci ani de la Brexit. În ziua de 23 iunie 2016, alegătorii britanici s-au prezentat la urne în masă. 72,21% din alegători au votat la Referendumul organizat de Guvern pentru a răspunde întrebării: Marea Britanie în sau în afara Uniunii Europene? 51,89% din alegătorii care au votat s-a pronunțat pentru desprinderea Marii Britanii de UE și au stabilit, astfel, cel mai larg mandat popular obținut de vreo temă sau un partid în istoria Marii Britanii. A doua zi, Guvernul britanic recunoștea oficial verdictul popular și anunța că va declanșa procedura de ieșire din UE.

Un act istoric extraordinar se încheia în condiții pe deplin democratice. Și totuși, posteritatea acestui moment istoric suferă de o evoluție contradictorie și nu tocmai vecină cu normele de onestitate presupuse de democrație.

Nu numai că aniversarea Brexit-ului a trecut aproape neobservată în mediile de presă, politice și intelectuale care făcuseră din Brexit o obsesie unică în timpul campaniei ce a precedat referendumul. Asta e, deja, semnificativ dar nimeni nu e obligat să fie corect până la capăt. Cei ce au întâmpinat în tăcere aniversarea de 5 ani a Brexitului au arătat că nu pot reveni la momente neconvenabile sau decizii pe care nu le-a dorit și asta îi privește, deși nu îi pune în cea mai bună lumină.

Partea cu adevărat serioasă ține de proba timpului. Cum arată, astăzi, argumentele și avertismentele lansate în mod solemn, ”științific” și ultramoral în timpul campaniei pentru referendum. Ce s-a ales de proorocirile vizionare și de proiecțiile statistice prezentate aproape în fiecare zi de adversarii Brexitului? Și, mai departe: spune asta ceva despre calitatea dezbaterii publice, mai ales atunci când în cauză sunt vocile s-au prezentat ca partea cea mai competentă și responsabilă a vocației democratice britanice?

### Vezi și... ###

Acordul comercial post-Brexit intră în vigoare joi 31 decembrie la orele 23 GMT (unu noaptea vineri 1 ianuarie la Chișinău)

Primul lucru notabil la cinci ani de la despărțirea Marii Britanii de UE e că Marea Britanie e tot o insulă. Nu e puțin lucru. Pe la mijlocul anilor ’30, Andre Maurois, autorul unei faimoase Istorii a Angliei, obișnuia să își înceapă prelegerile acadmice dedicate britanicilor cu formula: „Doamnelor și Domnilor, Anglia e o insulă!” Cuvintele lui Maurois nu căutau umorul, ci ținteau la distanța esențială care separă și definește lumea britanică în raport cu Europa continentală. Situația nu s-a schimbat. La 5 ani de la despărțirea de UE, Marea Britanie nu e alta și nu suferă. În ciuda literaturii apocaliptice care a ocupat orizontul înainte de referendum, Marea Britanie e în regulă.

Problema nu e ce s-a întâmplat cu Marea Britanie. Problema e reputația celor ce au dezlănțuit bombardamentul propagandistic de acum 5 ani. Unde sunt, adică, șomajul, recesiunea, criza de alimente și medicamente, prăbușirea monedei, fuga de capital străin, falimentul industrial intern, frontierele blocate, paralizia transporturilor, inflația și sărăcia ce urmau să lovească Marea Britanie imediat după Brexit? Apocalipsul detaliat al erei post-Brexit nu s-a produs. Nici măcar promisa dispariție sau scumpire a înghețatei nu s-a adeverit sau, așteaptă, poate, aniversarea de 10 ani.

Falimentul predicțiilor care anunțau sfârșitul lumii britanice e desăvârșit. Niciun observator onest nu poate susține altceva. Marea Britanie își vede de viață, îți extinde sfera globală de comerț (mai nou, cu un acord de liber schimb cu Australia) și e la fel de stabilă economic astăzi ca în 2016. Până și un ziar declarat anti-Brexit ca The Guardian admite că previziunile terminale legate de Brexit nu s-au produs.

Operația lansată acum cinci ani s-a soldat cu un eșec masiv care poate fi constat ușor și palpabil. Consecința primă a acestui naufragiu nesolicitat e compromiterea rapidă a noțiunilor de expert și expertiză. Când o clasă întreagă de guru economici, financiari, politici și administrativi pariază tot pe o carte și pierde, rezultatul e neîncrederea fundamentală a societății în știința și conștiința elitelor specializate.

Efectul a fost amplificat de evenimentele ultimilor doi ani - de era COVID. Marea Britanie s-a descurcat bine singură sau, în orice caz mult mai puțin rău decât a făcut-o UE. Această realitate a zdruncinat încă mai mult în dificultate mitologia favorabilă globalizării pe care Brexitul o pusese deja sub semnul întrebării.

Poate că lecția adevărului reinstaurat după baia propagandistică anti-Brexit spune ceva despre stabilitatea și puterea acelor realități pe care conglomeratul media le nesocotește sau subestimează adesea. Mai întâi, urmându-l pe venerabilul Maurois, despre forța colectivă a tradiției și culturii. Marea Britanie n-a fost degeaba o putere diferită și distantă fața de Continent. Istoria secolului XX a curs altfel pentru britanici care n-au cunoscut ocupația, n-au fost înregimentați ideologic unui sistem supranațional și nu au pierdut nimic din ideile și practicile de bază ale felului lor de a fi.

Până la urmă, e mult mai simplu decât ar fi de crezut. Democrația decide și transformă în lege sentimente populare convenabile sau nu celor ce fac teoria democrației. Important e ca teoreticienii să arate respect față de practică.

Cine caută credibilitate în sînul presei, va trebui să renunțe sau să își reconsidere criteriile. După scandalul BBC-Bashir, figurile, discursurile și principiile arborate uzual de marile instituții de presă pot trece în depozit. Așa de pildă, nu trebuie uitat că, pînă la scandalul BBC-Bashir, marele aparat de presă BBC era purtătorul unui mesaj fundamental: noi nu sîntem ca ceilalți. Ani de zile, BBC a promovat activ această diferență, sprijinindu-se pe o altă anchetă publică de răsunet. E vorba de Ancheta Leveson care a descris în Raportul ei final din 2012 practicile respingătoare ale presei tabloide în căutare de senzațional. Piesa incriminantă a fost „hacking”-ul adică „spargerea” datelor din telefoanele mobile ale celor luați în vizor: adolescenți uciși sau violați, politicieni notabili și celebrități de tot felul. Dezvăluirile Anchetei Leveson au fost preluate, de la o altitudine superioară, de BBC care a marcat astfel, în aparență convingător, distanța de etică și calitate care desparte presa serioasă, de tip BBC, de jurnalismul tabloid practicat în mod tipic de marele trust Murdoch. Acum, BBC se vede așezată în același rînd și în același registru moral cu cei de care se distanțase. Efectul acestei mutații compromițătoare nu se încheie cu o simplă scădere de reputație. Reîncărcată și gata să plătească polițe vechi, presa „populară” a contraatacat, cum era de așteptat, dar a trecut într-un front de luptă mai mult decît delicat. Căci, scandalul BBC-Bashir a fost lăsat să pună sub semnul întrebării însăși noțiunea de „libertate a presei”. În mod pervers, abuzuri de presă de tip Bashir-BBC au încălcat tot ce era mai util și corect în presă pentru ca, acum, infracțiunea să se întoarcă împotriva spiritului investigativ fundamental pentru presă. Ideea din spatele acestei siutații spune că presa ar trebui să se ferească sau să fie oprită de la investigații radicale. Am intrat sau am reintrat, astfel, într-o discuție care s-a născut odată cu presa: pînă unde? Și, mai departe: putem vorbi de o presă ce-și merită numele, fără să acceptăm investigații și dezvăluiri incomode? Apoi: există investigații și rezultate incomode fără mijloace și tehnici ne-conforme, radicale sau, uneori, la limita legalității? E aflarea adevărului posibilă în condiții de etică maximă? Dacă nu, atunci presa a exagerat imprudent înconjurîndu-se de discursuri despre „deontologie”, „bune practici” și „imparțialitate. O vorbă atribuită la Randolph Hearst - unul din marii patriarhi ai presei moderne - merită recitirea: „Știrile sînt acele lucruri pe care cineva nu le dorește tipărite - restul e reclamă!”. Ce ne spun consecințele scandalului BBC-Bashir e că excesul de retorică teologico-etică nu e natural și nu face bine presei, deși e un excelent adjuvant-paravan pentru orgolii și egouri profesionale. Noțiunea de „interes public” a fost și este, la rîndul ei, folosită cu o insistență suspectă.

N-ar trebui să uităm că orice abuz de presă la nivel înalt are doi complici: presa și victimele. Astfel, se pot spune multe despre Matrin Bashir, dar e limpede că nu Bashiur, jurnalistul BBC, i-a pus Prinețesei Diana vorbele în gură. Diana a executat, în timpul faimosului interviu, un rol bine studiat și a urmat un script atent croit. Nu mai puțin instructiv, același Prinț Harry care de-plînge afacerea BBC- Bashir e, azi, personajul central al unui conglomerat media ambulant și acordă, periodic, sub contract, interviuri mai mult sau mai puțin scandaloase.

Nici efectul colateral al „de-popularizării” presei nu e de ignorat. Condamnarea practicilor excesive ale presei e îndreptățită dar numai atîta vreme cît ea nu e folosită pentru a apăra estabishment-ul sau „lumea de sus” de dezvăluirile așa zisei prese populiste. Scandalul Hunter Biden e un avertisment grav în această direcție.

Presa e, în același timp, victimă și agresor, într-o lume care i-a dat puteri enorme. Complicațiile și tentațiile presei au fost sporite de apariția internetului și de expansiunea nelimitată a platformelor de știri și opinie. Astăzi, nu mai știm bine cine și ce e presa, pentru că orice și oricine sînt sau pot deveni presă. În plus, dependența comercială uneori totală, nevoile de finanțare și angajamentele ideologice masive au făcut din presă o oglindă cu o mie de fețe. Dintre toate puterile ei odinioară admirate, oglinda de presă păstrează doar capacitatea de a lua forma realității. Și a pierdut, în mare parte, disciplina care îi impunea să respecte și nu să altereze realitatea pe care o oglindește.