Au trecut cinci ani de la Brexit. În ziua de 23 iunie 2016, alegătorii britanici s-au prezentat la urne în masă. 72,21% din alegători au votat la Referendumul organizat de Guvern pentru a răspunde întrebării: Marea Britanie în sau în afara Uniunii Europene? 51,89% din alegătorii care au votat s-a pronunțat pentru desprinderea Marii Britanii de UE și au stabilit, astfel, cel mai larg mandat popular obținut de vreo temă sau un partid în istoria Marii Britanii. A doua zi, Guvernul britanic recunoștea oficial verdictul popular și anunța că va declanșa procedura de ieșire din UE.
Un act istoric extraordinar se încheia în condiții pe deplin democratice. Și totuși, posteritatea acestui moment istoric suferă de o evoluție contradictorie și nu tocmai vecină cu normele de onestitate presupuse de democrație.
Nu numai că aniversarea Brexit-ului a trecut aproape neobservată în mediile de presă, politice și intelectuale care făcuseră din Brexit o obsesie unică în timpul campaniei ce a precedat referendumul. Asta e, deja, semnificativ dar nimeni nu e obligat să fie corect până la capăt. Cei ce au întâmpinat în tăcere aniversarea de 5 ani a Brexitului au arătat că nu pot reveni la momente neconvenabile sau decizii pe care nu le-a dorit și asta îi privește, deși nu îi pune în cea mai bună lumină.
Partea cu adevărat serioasă ține de proba timpului. Cum arată, astăzi, argumentele și avertismentele lansate în mod solemn, ”științific” și ultramoral în timpul campaniei pentru referendum. Ce s-a ales de proorocirile vizionare și de proiecțiile statistice prezentate aproape în fiecare zi de adversarii Brexitului? Și, mai departe: spune asta ceva despre calitatea dezbaterii publice, mai ales atunci când în cauză sunt vocile s-au prezentat ca partea cea mai competentă și responsabilă a vocației democratice britanice?
Primul lucru notabil la cinci ani de la despărțirea Marii Britanii de UE e că Marea Britanie e tot o insulă. Nu e puțin lucru. Pe la mijlocul anilor ’30, Andre Maurois, autorul unei faimoase Istorii a Angliei, obișnuia să își înceapă prelegerile acadmice dedicate britanicilor cu formula: „Doamnelor și Domnilor, Anglia e o insulă!” Cuvintele lui Maurois nu căutau umorul, ci ținteau la distanța esențială care separă și definește lumea britanică în raport cu Europa continentală. Situația nu s-a schimbat. La 5 ani de la despărțirea de UE, Marea Britanie nu e alta și nu suferă. În ciuda literaturii apocaliptice care a ocupat orizontul înainte de referendum, Marea Britanie e în regulă.
Problema nu e ce s-a întâmplat cu Marea Britanie. Problema e reputația celor ce au dezlănțuit bombardamentul propagandistic de acum 5 ani. Unde sunt, adică, șomajul, recesiunea, criza de alimente și medicamente, prăbușirea monedei, fuga de capital străin, falimentul industrial intern, frontierele blocate, paralizia transporturilor, inflația și sărăcia ce urmau să lovească Marea Britanie imediat după Brexit? Apocalipsul detaliat al erei post-Brexit nu s-a produs. Nici măcar promisa dispariție sau scumpire a înghețatei nu s-a adeverit sau, așteaptă, poate, aniversarea de 10 ani.
Falimentul predicțiilor care anunțau sfârșitul lumii britanice e desăvârșit. Niciun observator onest nu poate susține altceva. Marea Britanie își vede de viață, îți extinde sfera globală de comerț (mai nou, cu un acord de liber schimb cu Australia) și e la fel de stabilă economic astăzi ca în 2016. Până și un ziar declarat anti-Brexit ca The Guardian admite că previziunile terminale legate de Brexit nu s-au produs.
Operația lansată acum cinci ani s-a soldat cu un eșec masiv care poate fi constat ușor și palpabil. Consecința primă a acestui naufragiu nesolicitat e compromiterea rapidă a noțiunilor de expert și expertiză. Când o clasă întreagă de guru economici, financiari, politici și administrativi pariază tot pe o carte și pierde, rezultatul e neîncrederea fundamentală a societății în știința și conștiința elitelor specializate.
Efectul a fost amplificat de evenimentele ultimilor doi ani - de era COVID. Marea Britanie s-a descurcat bine singură sau, în orice caz mult mai puțin rău decât a făcut-o UE. Această realitate a zdruncinat încă mai mult în dificultate mitologia favorabilă globalizării pe care Brexitul o pusese deja sub semnul întrebării.
Poate că lecția adevărului reinstaurat după baia propagandistică anti-Brexit spune ceva despre stabilitatea și puterea acelor realități pe care conglomeratul media le nesocotește sau subestimează adesea. Mai întâi, urmându-l pe venerabilul Maurois, despre forța colectivă a tradiției și culturii. Marea Britanie n-a fost degeaba o putere diferită și distantă fața de Continent. Istoria secolului XX a curs altfel pentru britanici care n-au cunoscut ocupația, n-au fost înregimentați ideologic unui sistem supranațional și nu au pierdut nimic din ideile și practicile de bază ale felului lor de a fi.
Până la urmă, e mult mai simplu decât ar fi de crezut. Democrația decide și transformă în lege sentimente populare convenabile sau nu celor ce fac teoria democrației. Important e ca teoreticienii să arate respect față de practică.