Traian Ungureanu

Cine caută credibilitate în sînul presei, va trebui să renunțe sau să își reconsidere criteriile. După scandalul BBC-Bashir, figurile, discursurile și principiile arborate uzual de marile instituții de presă pot trece în depozit. Așa de pildă, nu trebuie uitat că, pînă la scandalul BBC-Bashir, marele aparat de presă BBC era purtătorul unui mesaj fundamental: noi nu sîntem ca ceilalți. Ani de zile, BBC a promovat activ această diferență, sprijinindu-se pe o altă anchetă publică de răsunet. E vorba de Ancheta Leveson care a descris în Raportul ei final din 2012 practicile respingătoare ale presei tabloide în căutare de senzațional. Piesa incriminantă a fost „hacking”-ul adică „spargerea” datelor din telefoanele mobile ale celor luați în vizor: adolescenți uciși sau violați, politicieni notabili și celebrități de tot felul. Dezvăluirile Anchetei Leveson au fost preluate, de la o altitudine superioară, de BBC care a marcat astfel, în aparență convingător, distanța de etică și calitate care desparte presa serioasă, de tip BBC, de jurnalismul tabloid practicat în mod tipic de marele trust Murdoch. Acum, BBC se vede așezată în același rînd și în același registru moral cu cei de care se distanțase. Efectul acestei mutații compromițătoare nu se încheie cu o simplă scădere de reputație. Reîncărcată și gata să plătească polițe vechi, presa „populară” a contraatacat, cum era de așteptat, dar a trecut într-un front de luptă mai mult decît delicat. Căci, scandalul BBC-Bashir a fost lăsat să pună sub semnul întrebării însăși noțiunea de „libertate a presei”. În mod pervers, abuzuri de presă de tip Bashir-BBC au încălcat tot ce era mai util și corect în presă pentru ca, acum, infracțiunea să se întoarcă împotriva spiritului investigativ fundamental pentru presă. Ideea din spatele acestei siutații spune că presa ar trebui să se ferească sau să fie oprită de la investigații radicale. Am intrat sau am reintrat, astfel, într-o discuție care s-a născut odată cu presa: pînă unde? Și, mai departe: putem vorbi de o presă ce-și merită numele, fără să acceptăm investigații și dezvăluiri incomode? Apoi: există investigații și rezultate incomode fără mijloace și tehnici ne-conforme, radicale sau, uneori, la limita legalității? E aflarea adevărului posibilă în condiții de etică maximă? Dacă nu, atunci presa a exagerat imprudent înconjurîndu-se de discursuri despre „deontologie”, „bune practici” și „imparțialitate. O vorbă atribuită la Randolph Hearst - unul din marii patriarhi ai presei moderne - merită recitirea: „Știrile sînt acele lucruri pe care cineva nu le dorește tipărite - restul e reclamă!”. Ce ne spun consecințele scandalului BBC-Bashir e că excesul de retorică teologico-etică nu e natural și nu face bine presei, deși e un excelent adjuvant-paravan pentru orgolii și egouri profesionale. Noțiunea de „interes public” a fost și este, la rîndul ei, folosită cu o insistență suspectă.

N-ar trebui să uităm că orice abuz de presă la nivel înalt are doi complici: presa și victimele. Astfel, se pot spune multe despre Matrin Bashir, dar e limpede că nu Bashiur, jurnalistul BBC, i-a pus Prinețesei Diana vorbele în gură. Diana a executat, în timpul faimosului interviu, un rol bine studiat și a urmat un script atent croit. Nu mai puțin instructiv, același Prinț Harry care de-plînge afacerea BBC- Bashir e, azi, personajul central al unui conglomerat media ambulant și acordă, periodic, sub contract, interviuri mai mult sau mai puțin scandaloase.

Nici efectul colateral al „de-popularizării” presei nu e de ignorat. Condamnarea practicilor excesive ale presei e îndreptățită dar numai atîta vreme cît ea nu e folosită pentru a apăra estabishment-ul sau „lumea de sus” de dezvăluirile așa zisei prese populiste. Scandalul Hunter Biden e un avertisment grav în această direcție.

Presa e, în același timp, victimă și agresor, într-o lume care i-a dat puteri enorme. Complicațiile și tentațiile presei au fost sporite de apariția internetului și de expansiunea nelimitată a platformelor de știri și opinie. Astăzi, nu mai știm bine cine și ce e presa, pentru că orice și oricine sînt sau pot deveni presă. În plus, dependența comercială uneori totală, nevoile de finanțare și angajamentele ideologice masive au făcut din presă o oglindă cu o mie de fețe. Dintre toate puterile ei odinioară admirate, oglinda de presă păstrează doar capacitatea de a lua forma realității. Și a pierdut, în mare parte, disciplina care îi impunea să respecte și nu să altereze realitatea pe care o oglindește.

Pe 20 noiembrie 1995, canalul de televiziune BBC a difuzat un interviu de 54 de minute cu Prințesa Diana, soția Prințului Chearles, moștenitorul tronului britanic. 23 de milioane de oameni, adică 40% din populația Marii Britanii, au urmărit interviul realizat de Martin Bashir, un jurnalist BBC în mare ascensiune, și au rămas mai mult decît mulțumiți. Dar cine n-a fost mai mult decît mulțumit? Telespectatorii au avut parte de cel mai veridic, scandalos și aristocratic episod de telenovelă vreodată difuzat. Omul comun a devenit pentru 54 de minute un intim al Coroanei britanice. Într-o oră de de indiscreții și dezvăluiri, spectatorii au absorbit cu nesaț tot ce se putea imagina sau, mai degrabă, nu se putea imagina în materie de intrigă și intimitate la nivel înalt: iubire pierdută, infidelitate, depresie, bulimie, despărțiri și divorțuri iminente. BBC a făcut o audiență de vis și a reușit o lovitură de imagine fără egal în istoria companiei. Prințesa Diana a preluat controlul mediatic asupra propriei vieți, într-o epocă în care viața e totuna cu reflectarea ei mediatică. Neunmărați comentatori, ziariști, istorici, experți regali, ziare, televiziuni și studiouri de film au construit cariere și rețele de profit hrănite de detaliile interviului.

Șocul mediatic avea să fie amplificat tragic după numai trei ani. Pe 31 august 1997, Prințesa Diana murea la Paris, alături de amantul ei Dodi Fayed, într-un accident auto care avea să prelungească firul interviului cu o nouă manie mediatic-industrială: moartea Prințesei Diana, femeia singură și victima rigorilor regale, ca rod al destinului tragic sau, poate, al unei conspirații uluitoare.

După alți 26 de ani, cele 54 de minute ale interviului fără sfîrșit au revenit, încă o dată, cu o forță intactă. O anchetă publică (Ancheta Dyson) aprobată de Guvernul britanic în urma unui val de informații și suspiciuni credibile a stabilit că Martin Bashir, autorul interviului, și prin extensie BBC, ca instituție de presă responsabilă pentru condițiile de desfășurare ale interviului, au folosit conștient mijloace frauduloase pentru a obține interviul.

Ce a făcut Martin Bashir, conform Raportului final al anchetei? S-a insinuat abil în anturajul și familia Prințesei Diana, a folosit documente falsificate și mărturii mincinoase și a încurajat, astfel, dezvăluirile Prințesei Diana. Bashir a folosit extrase de cont falsificate pentru a-i convinge pe apropiații Dianei că Prințesa e supravegheată de agenți plătiți și plasași lîngă ea de serviciile secrete. Alte fabricații vehiculate de jurnalistul BBC au creat premisele psihologice pentru o replică a Prințesei, aflată sub controlul mental al lui Bashir. Conducerea BBC a avut cunoștință, măcar în parte, de aceste tehnici abuzive și acte de manipulare, dar a acoperit frauda, din dorința de a obține interviul și de a puncta mediatic o lovitură fără egal.

Concluziile anchetei au fost acceptate de toate părțile. BBC a recunoscut faptele și a prezentat scuze Coroanei britanice. Cei doi copii ai Dianei, William și Harry, și-au vărsat mînia pe BBC în termenii cei mai aspri. Bashir a fost scos din jurnalismul activ, deși a rămas legat de structurile BBC. Dar rezultatul cel mai important a fost un nou scandal.

De data asta, un contra-scandal care a pus sub acuzare practicile și mentalitatea generală ale presei. Mitologia neutralității și reputația serviciilor publice de presă au fost zdruncinate. În vremuri categoric dominate de refelctarea mediatică a politicii, moralei publice, vieții persoanle și de organizație, presa a pierdut brusc o parte însemnată a atuurilor și argumentelor care o defineau ca partea nepătată a unei lumi pătate. În paralel, alte episoade curioase au completat această răsturnare de raporturi. Un jurnalist BBC care a ajuns la concluzia că „Hitler a avut dreptate” în chestiunea evreiască și o ciudată vecinătate a jurnaliștilor de la Assosiated Press cu membri Hamas au fisurat credibilitatea marilor instituții de presă. În fundal, încleștarea Donald Trump - presă a continuat cu aceleași afirmații radicale în care o parte denunță complotul mediatic, iar cealaltă parte descrie în permanență satanismul lui Trump. Mai nou, într-o nouă pierdere de credibilitate, aceleași mari instituții de presă care au ridiculizat teoria originilor chineze nenaturale ale virusului COVID, fac loc exact aceleiași teorii, după încheierea mandatului Trump.

Însă afacerea BBC-Bashir e, spre deosebire de toxicitățile politice ale Americii și Orientului Mijlociu, o criză aparte; un un de presă plantat în sînul unei instituții cu reputație bună și ținută apolitică impecabilă. Diferența care dă greutate acestei crize e materialul clientului: Coroana britanică. Tocmai din acest motiv, episodul Bashir-BBC, și nu vreun altul, a deschis o dezbatere legitimă și a plasat un semn de întrebare major aspra presei ca putere majoră în viața publică a zilelor noastre. Primele schimburi de replici au demonstrat că tema e mult mai adîncă decît au lăsat-o să se creadă discuțiile pioase de seminar pe tema ”deontologiei” și a puterilor ”celei de-a patra puteri în stat”. Scandalul BBC-Bashir a scos la iveală lucruri și stări care compromit tot ce ating, exclud buna credință și nu mai găsesc inocență nicăieri în lumea presei. Însăși instituția fundamentală a presei trebuie să se teamă de această contaminare. Prima observație spune că ipocrizia a devenit motorul lumii de presă și că, în interiorul ei, nu mai există vinovați și nevinovați.