Traian Ungureanu

După doi ani de investigații oficiale, ancheta privitoare la legăturile ilegale între Donald Trump și autoritățile ruse a ajuns la o concluzie clară: fapta nu există. Președintele Trump a fost găsit nevinovat iar presupusa conspirație Trump - Rusia care ar fi adus victoria lui Trump la alegerile din 2016 a fost infirmată. Raportul investigatorului special Robert Mueller e clar. Trump nu a câștigat pentru că ar fi manevrat alături de ruși derutând alegătorii. Raportul a găsit de asemenea că Rusia a încercat să influențeze alegerile dar acțiunea nu a avut nici o legătură cu Trump. Raportul mai spune că nu a găsit dovezi după care Președintele Trump ar fi încercat să obstrucționeze anchetarea sa în justiție, dar nu îl absolvă pe Președinte de această suspiciune.

Concluziile raportului sunt șocante. Oricine a urmărit presa scrisă, posturile de radio, platformele de net, televiziunile prin cablu, presa scrisă americană și internațională va fi uimit să afle că Trump a fost declarat nevinovat de conspirație, în alianță cu autoritățile sau cu interpușii Rusiei.

Încă înainte de anunțarea rezultatelor din 2016, o majoritate zdrobitoare a presei, mediilor academice, politice și culturale a lansat sau sprijinit furibund acuzația de conspirație. Zi de zi și noapte de noapte, vreme de doi ani și jumătate, această acuzație a fost promovată, detaliată și confirmată fără cea mai mică dovadă. Tabloul e uluitor. Posturi majore de televiziune, de la CNN și MSNBC, la BBC, au circulat și recirculat aceste acuzații și suspiciuni dându-le o importanță și o credibilitate formidabilă. Site-uri de opinie și investigație bine cunoscute au susținut fără încetare ideea după care Trump a fost ales cu amestec rusesc. Buzzfeed, un foarte cunoscut site de acest gen, a publicat, chiar, fără cea mai mică reținere, așa zisul Dosar Steele, care cuprindea, în aparență, probele după care Trump ar fi participat la orgii cu prostituate, într-un hotel din Moscova. Dosarul a fost pus la punct de Christopher Steele, un fost ofițer britanic de informații, la solicitarea echipei de campanie a candidatei Democrate la Președinția americană, Hillary Clinton. Cei ce au publicat și folosit Dosarul Steele i-au ascuns proveniența și comanditarul. Mari cotidiane ca New York Times și Washington Post au publicat zilnic, timp de doi ani și jumătate, anchete și editoriale care au informat publicul cititor că Trump e, cu siguranță, omul rușilor și că trădarea Președintelui va fi dovedită, fără urmă de îndoială, la capătul anchetei lui Mueller. În paralel, mai tot ce e celebritate de Hollywood sau star pop au denunțat trădarea lui Trump și au susținut că alegerile din 2016 au fost incorecte. În aceeași linie, experți politici și academici au comentat și analizat de mii și mii de ori datele și și-au asigurat publicul că Trump e vinovat. Acum știm că lucrurile nu stau așa. Știm că Trump nu a falsificat alegerile și că autorii acestor afirmații și argumente au falsificat realitatea. S-ar putea crede că, în definitiv, totul e o inexactiate sau o eroare de documentare. În fond, s-a mai întâmplat. Impresii și convingeri larg împărtășite au fost infirmate de o anchetă oficială. Putem merge liniștiți mai departe, nu? Ar fi prea mult. Căci miza acestei îndelungi și furioase nepotriviri între realitate și opinia insuflată publicului nu e Trump ci democrația. Adică, adevărul respectat și garantat în relația publicului cu instituțiile libere. Ne apropiem periculos de prăbușirea acestei norme minime.

În marea lor majoritate, cei ce explică mersul lumii prin fake news ignoră cele mai flagrante și ample exemple de fake news. Mai clar, dincolo de informații false și calomnii introduse exploziv și destul de stîngaci de furnizori minori, există cazuri documentate și total ignorate de fake news gigantice. Astfel, exemplul care ar trebui să fie infinit mai bine cunoscut și recunoscut, apare în afacerea „criza financiară 2008”. Prăbușirea instituțiilor financiare implicate în operații de mare risc și speculații ilegale a fost însoțită de o maree de fake news. Rînd pe rînd, autorități bancare recunoscute, miniștri și guverne au propagat știrea și certitudinea după care sistemul e sănătos și în afara pericolului. Se numește sau nu această opinie fake news? După ce sistemul s-a prăbușit, aceleași surse au umplut media cu informații după care marile instituții trebuie salvate spre binele general.

Ulterior, după ce această operație a înghițit sute de miliarde, consecințele s-au tradus în îndatorare publică pusă în contul plătitorului de taxe. E acest fel de a risipi temeri o formă de fake news sau nu?

Un exemplu la fel de grav și recent e cazul votului prin care 17,4 milioane de cetățeni britanici au decis despărțirea de UE. Imediat după referendum, guvernul și Parlamentul britanic s-au angajat public să respecte și să pună în practică rezultatul referendumului. La doi ani de la votul care a decis Brexitul, e clar că rezultatul nu va fi pus în practică. Autoritățile politice britanice susțin în continuare că fac exact ce a cerut electoratul, deși aceleași autorități, în complicitate cu UE, au manevrat procedural pentru a se asigura că Marea Britanie va rămîne, într-un fel sau altul, agățată de UE. Sîntem sau nu în fața unui caz foarte serios de fake news? Dacă nu, atunci se poate înțelege că fake news sînt minciunile fabricate și adevărurile neconvenabile autorității, livrate de adversar. Și că minciunile convenabile și adevărurile fabricate de autoritatea politică și morală la putere nu sînt fake news. Această dualitate perversă poate fi acceptată. Dar numai cu condiția ca toată lumea să înceteze să mai creadă în adevăr și să bănuiască automat de minciună cealaltă parte. În acest climat, adevărul minim riscă o transformare mizeră. Căci vom ajunge, treptat, să înțelegerm prin informația a devărată o falsă știre falsă. Fake fake news. Adică, nu adevărul de-a dreptul ci adevărul ca rezultat al falsificărilor concurente.

Opiniile autorului nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă.