Traian Ungureanu

Dacă e să dăm crezare multor surse cu mare autoritate, fake news au preluat puterea. În mod ironic, această informație aparentă e la rîndul ei fake news. Ideea după care o parte însemnată a umanității, opiniilor, alegerilor și deciziilor politice sînt manipulate prin știri false (fake news) nu exista pînă acum cîțiva ani. Mai precis pînă la șocurile poltice succesive care au dezamăgit și revoltat partidele, persoanele și organizațiile care fac opinia oficială, luminată, corectă și recomandată a lumii. E vorba, în genere de blocul politic de stînga, progresist, dar și de tot mai multe partide nominal de dreapta care au intrat în trena stîngii. Apoi, de convingerile și campaniile instrumentate, cu avantajul celerbrității, de vedetele de film, sport și muzică. De consensul cauționat științific în Universități și de mentalitatea adoptată în marile companii IT sau bancare. Acest conglomerat global de vîrf, cu agenda, convingerile și proiectele lui, a fost respins prin vot de partea așa zis nevăzută a socității.

Cele două evenimente capitale sînt Trump și Brexit. Trebuie adăugate aici și victoriile electorale masive ale dreptei tradiționale, radicale sau anti-sistem în Ungaria, Polonia, Austria și Italia. Tot acest context rebel a dat viață marii știri despre fake news. Relativ rapid, fake news au fost definite ca forță obscură, dar masivă.

Funcțional, fake news au preluat rolul de acuză care scuză eșecurile neprogramate ale lumii de vîrf. Ascensiunea fake news a fost fulgerătoare și continuă. Conform acestei teorii, fake news fac istoria contemporană. În Statele Unite și în Marea Britanie unde multe zeci de milioane de oameni au fost intoxicați cu fake news prin operații secrete rusești și s-au încolonat pentru a vota greșit. Același efect se produce, în genere, ori de cîte ori autoritatea e contestată de mișcări de stradă - cu excepția cazurilor în care protestele vin de la stînga. Aceste explicații sînt, acum, larg răspîndite și tratate ca fapt atestat de majoritatea organizațiilor media, de experții universitari și de cercurile politice la putere. Dacă lucrurile stau așa, situația e, într-adevăr, gravă.

Dar poate lucrurile nu stau așa. În calea acestei scheme care cuprinde un cîmp uman aproape nelimitat stau cîteva observații elementare. Prima dintre ele privește entuziasmul cu care opinia calificată și oficială a conchis că umanitatea și-a pierdut calitățile. Teoria istoriei dirijate prin fake news presupune, în mod fundamental, deși nedeclarat, prostia subită de masă. Nenumărați oameni sînt declarați inapți de cunoaștere și trecuți în rezervația supraaglomerată a inferiorilor. Naivitatea și credulitatea nu sînt noutăți în istoria credințelor și valorilor politice dar, de data asta, lipsa de discernămînt e pusă în seama unei epidemii năprasnice de prostie. Varianta oficială spune că a fost de ajuns ca fabricanții, în special ruși și chinezi, de fake news să pompeze mesaje și turma globală s-a lăsat îndoctrinată. Situația are avantajul că absolvă complet de răspundere partea care formulează acuzația. Furiile și năbădăile intoxicaților se datorează intervențiilor vicioase din afară și asta înseamnă, desigur, că deținătorii puterii interne nu au nici o vină.

Lumea bună s-a trezit bruscată fără motiv de comandouri largi, excitate de fake news. În acest punct, s-ar zice că, fiind diagnosticată atît de precis, boala are remedii la îndemînă. Ar fi suficientă selecția știrilor și verificarea surselor. Plus cîteva sfaturi practice de detaliu: feriți-vă de știrile în care titlul nu e confirmat de conținutul articolului. Verificați data de redactare, adresa site-ului, fotografiile incluse în știre și sursa ultimă a informației - cine, unde și cînd a spus? Odată urmate aceste tehnici sanitare minime, intoxicarea poate fi evitată. Dealtfel, megaplatformele mediatice și sociale au trecut la treabă fără să mai conteze pe inteligența victimei și au început să filtreze știri, postări și site-uri întregi. De regulă, operația reușește să elimine fluxul mai mult sau mai puțin discutabil al emițătorilor situați la dreapta. Dar marea problemă a noii filozofii anti-fake news stă altundeva. În palmaresul de dezinformare, omisiune și deformare al celor ce denunță, astăzi, puterea manipulării prin fake news.

Opiniile autorului nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă.

Într-adevăr, UE nu mai seduce. Ce trecea, pînă nu demult, drept traiectorie automată a devenit o dilemă. Din Marea Britanie pînă în Italia și Grecia, prestigiul infailibil al UE s-a destrămat. Practicile decretate de Comisia Europeană și omologate de o presă fidelă sau de corul elitelor politice, economice și academice sînt contestate deschis de o parte însemnată a societăților, adică de mulți din cei pe care Macron îi numește „cetățeni ai Europei”. Dar opoziția e, după eticheta UE și după explicațiile lui Macron, inadmisibilă.

Astfel, retragerea din UE sau protecția identității naționale sînt complet eronate. Căci numai prezența în UE garantează apartenența la civilizația europeană. Președintele Franței se referă, probabil, la etica și valorile cultivate de UE. Cum însă, aceste valori exclud, direct sau indirect, tradiția creștină și nu se potrivesc tocmai bine cu practica democrației electorale, a vorbi de „civilizația europeană” e cu totul deplasat. De fapt, e fals. Grijile președintelui Macron pentru sănătatea patrimoniului european maschează, probabil, alte necazuri. Emmanuel Macron e un președinte contestat acasă și un vizionar respins în multe alte societăți. Acasă, mișcarea de protest anti-fiscal și anti-etatist a Vestelor Galbene a devenit o permanență.

Președintele a lansat un ciclu enorm de consultări populare care i-au adus reputația de grandoman, dar ar putea stinge, treptat criza. Fără să o elimine. Divorțul intern francez e pronunțat și repetă sciziunea vizibilă în multe alte societăți europene. Elitele și lumea de jos sînt în conflict. Problema e atît de întinsă încît nimeni și nimic nu îi pot contesta rolul de criză principală. Răspunsul elitelor e unul și același. Mai întîi, demonizarea adversarului. Macron e, dealtfel, cel mai activ și înverșunat practicant al acestei operații. Mișcarea de contestație a Vestelor Galbene a fost declarată, fără urmă de probă, un vehicul anti-semit.

Franța a fost șocată de un șir recent, dar nu lipsit de precedent de acțiuni anti-semite. Macron și aparatul media aliat au decretat că sursa e mișcarea Vestelor Verzi. Procedeul e clasic și obține propagandă prin anti-propagandă. Adversarul e pus sub acuzare fără dovezi, în timp ce adevăratul vinovat e ocolit și păstrat, astfel, în postura de aliat secret. În cazul Franței, așa cum o arată datele statistice și așa cum o repetă comentatori francezi, atacurile anti-semite sînt, în enorma lor majoritate, săvîrșite de militanți islamici. În același timp, partidele extremei stîngi degajă, fără a fi în vreun fel deranjate oficial, o retorică anti-isareliană vehementă. Micul secret vinovat care explică tăcerea lui Macron în fața acestor evidențe e electoral. Președintele Franței se vrea liderul unei campanii victorioase la alegerile europarlamentare și are nevoie de votul arab din marile orașe franceze și de susținerea, fie și indirectă, a stîngii. Marele acces de răspundere pentru viitorul Europei e motivat, mai mult decît s-ar putea crede, de calculele electorale ale președintelui Franței.

Dar care sînt soluțiile prescrise de Emmanuel Macron? Rînd pe rînd, Macron prescrie structuri și forumuri noi. Astfel, ar trebui creeată o Agenție Europeană pentru Protecția Democrației. Experții ei ar feri alegerile de manipulare și dezinformare. O altă mînă de ajutor ar putea veni de la un Birou European al Azilului, plasat sub autoritatea unui Consiliu European pentru Securitate Internă. Ele ar veghea la protecția frontierelor și la împărțirea echitabilă a migranților. Drama meteo a Europei ar putea fi oprită de înființarea unei Bănci Europene a Climatului. Sărăcia ar urma să fie combătută de o Forță Europeană pentru Securitate Alimentară. În sfîrșit, toate aceste noutăți, precum și alte schimbări juridice fundamentale, ar trebui discutate de o Conferință pentru Europa.

E ușor de însumat. Pentru Emmanuel Macron, remediul e încă un rînd de agenții, birocrați, experți și programe administrate de alți experți. Plus o super reuniune încărcată de discursuri, promisiuni, angajamente și rapoarte. Macron rămîne, astfel, fidel sloganului „Mai multă Europă”, fără să înțeleagă că această rețetă e, deja, infirmată de realitate. În termenii cei mai simpli, Macron prescrie mărirea dozei de medicamente care au îmbolnăvit pacientul. Protestele deplînse de Macron contestă birocrația, lipsa de răspundere democratică a deciziilor luate de funcționari nealeși, impunerea migrației, impozitarea mascată de pretexte climatice. Pentru înlăturarea acestor temeri și suferințe, Macron prescrie mai multă birocrație, mai mulți experți fără mandat democratic, absorbția migrației prin cote și promovarea financiară a climatismului. E greu de crezut că această lipsă tristă de adecvare va schimba ceva sau că va fi, cu adevărat, luată în seamă. Dincolo de orgoliile renascentiste și monarhice ale lui Macron, cetățenii Europei vor avea prea puțin de notat. Problema rămîne vie și se amplifică. Macron e exemplarul tipic al unei clase politice elitare blocată în refuzul de a lua act de lumea reală.