Traian Ungureanu

Dacă vă lipsea încă un Președinte, îl aveți, acum, în persoana lui Emmanuel Macron. Șeful statului francez a publicat recent o scrisoare tipărită în ziare din toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene sub titlul „Pentru o renaștere europeană”.

Apelul Președintelui francez se adresează „cetățenilor Europei”, are toate datele unui program de guvernare continental și e semnat de un politician care se crede răspunzător de bunul mers al Europei. Macron își arogă, astfel, pretențiile de reformist universal și se așează, voit sau nu, în umbra și descendența lui Napoleon. Propunerile lansate de Macron, de pe aceste poziții de autoritate prezumtivă, sînt marcate de o imprecizie inițială, altfel foarte frecventă și prea puțin luată în seamă: confuzia între Europa și Uniunea Europeană. Astfel, prezentîndu-se în fața „cetățenilor Europei”, Macron pare să vorbească tuturor celor ce trăiesc în Europa. Scrisoarea e, însă, un program destinat strict problemelor interne ale Uniunii Europene.

Acest joc ambiguu în care Uniunea Europeană e cînd UE cînd Europa permite generalizări dubioase și inexactități pe care, altfel, rigoarea juridică europeană le evită sau interzice. Așa de pildă, ce se poate crede despre „cetățenii Europei” cărora Macron le cere sprijinul? Sînt ei numai cetățenii statelor membre UE? Dacă da, atunci, formula e goală, căci nimeni nu e, deocamdată, juridic vorbind, cetățean UE. Dacă nu, atunci, îi cuprinde această formulă și pe cetățenii Marii Britanii care va părăsi, foarte juridic vorbind, Uniunea Europeană? Dar pe moldoveni, pe ucraineni și pe albanezi? Sau Europa lui Emmaneul Macron nu include aceste state sărace și tulburi, în ciuda istoriei și poziției lor pe hartă? Dealtfel, între părerile și propunerile lui Macron, nu apar nicăieri Estul și Sudul Europei.

Programul Președintelui Franței și al noului reformator al Europei pare un document valid în cercul statelor membre occidentale. De altfel, intervenția Președintelui Franței e pusă în acțiune de un pretext strict occidental: Brexitul - votul popular care a decis retragerea Marii Britanii din UE. Emmanuel Macron ar dori să credeți că Brexitul e un „impas”, un „pericol” și o „capcană” de care Europa trebuie ferită. Încă o dată, dacă Marea Britanie pleacă de undeva, atunci pleacă din Uniunea Europeană și nu din Europa. În al doilea rînd, nu e clar de unde impasul, pericolul și capcana? Din votul liber al britanicilor sau din atitudinea liderilor UE care nu concep că așa ceva s-a putut întîmpla? E Uniunea Europeană o minune fără fisură și o istorie de nerefuzat sau necriticat? Sau forma de organizare, actuală, perfectibilă, voluntară și temporară a majorității statelor europene?

Macron și liderii UE care împart aceeași viziune văd în Brexit o eroare gravă, provocată de demagogie naționalistă. E de bănuit că UE e un ideal întrupat, mult peste capacitatea limitată și manipulabilă de judecată a alegătorilor. În același timp, critica UE sau refuzul de subordonare față de UE ca superstat sînt, automat, manifestări primitive și iraționale. Cu toate astea, Macron e îngrijorat de slăbiciunile UE, de subestimarea externă crescîndă, de lipsa de putere și neîncrederea în această organizație. Oare de ce? Și care sînt remediile? Răspunsurile lui Macron sînt, mai degrabă, un fel de a adînci problemele UE decît o dovadă de luciditate, într-un moment în care UE are nevoie în primul rînd de contactul cu realitatea.

Cine vrea să înțeleagă unde sînt problemele socialismului renăscut în Occident la 30 de ani după socialismul care a desfigurat Estul are o călăuză imediată: numele noii întrupări socialiste. Adepții acestor idei susțin că sînt reprezentanți ai Socialismului Democratic. Formula are o fisură: cuvîntul democratic. Așadar, noii militanți nu vor socialism ci socialism democratic. Se înțelege de aici că socialismul nu poate sta singur în picioare și că are nevoie de o proptea, de ceva ce îl face democratic, rezonabil și uman. Asta înseamnă că, în definitiv, adepții socialismului democratic știu că socialismul nu e o idee bună, ba chiar că e o idee rea. Oare?

Dacă, adepții socialismului democratic știu că socialismul e o eroare, nu e clar de ce se agață de această eroare pe care cred că o pot îndrepta prin democrație. pe de altă parte, e greu de crezut că acești oameni au aflat vreodată sau că vor să afle ce anume e socialismul. Cu siguranță, noii socialiști se feresc de numele rău al socialismului, dar nu o fac sincer și nu cred în propria manevră. Această fraudă poate fi ușor dovedită. Despre socialism nu se mai vorbește deschis și concret aproape nicăieri în Universitățile, presa și literatura care i-au format pe adepții socialismului democratic. Mai mult, adevărul despre socialism a fost ascuns și falsificat. Astfel, un regim prin excelență imperial nu mai e discutat nicăieri ca formă de istorie imperială. Tema imperiilor și a puterilor coloniale e studiată pînă la obsesie în Universitățile occidentale, dar numai și numai ca vină și crimă occidentală.

Pentru lumea universitară și politică occidenală, URSS, apoi Rusia și China nu sînt și nu au fost puteri imperiale coloniale. De ce? Așa. Astfel, coloși ca Rusia și China, singurele imperii și puteri coloniale încă active, au fost scutite de critică și, prin asta, socialismul însuși a fost eliberat de povara propriilor idei și fapte prezente sau trecute. Recent, o campanie furioasă a noilor socialiști a plasat în dezbatere ideea după care Winston Churchill a fost un imperialist rasist și trebuie eliminat din rîndul marilor personalități pozitive ale istoriei. Nimeni și nimic nu îi va convinge pe promotorii acestei idei rebele că Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot au fost stăpîni de imperii și că au distrus zeci de milioane de vieți în numele superiorității ideologice.

Dar educația care ferește, azi, trecutul socialismului e, la rîndul ei, rodul unei situații prea puțin înțelese. Deși socialismul estic, mai puțin Rusia și China, s-a prăbușit, căderea lui n-a fost niciodată o lecție exemplară. Dacă ne întoarcem la turbulenții ani 1989-1991 ar trebui să notăm o împrejurare importantă. Regimurile socialismului estic nu au căzut pentru că au fost atacate și învinse din afară. Căderea socialismului nu a fost totuna cu triumful direct al capitalismului și democrației care au curățat locul, ca în cazul Germaniei naziste și, dealtfel, în multe privințe, foarte socialiste. Ideea socialistă n-a fost învinsă și evacuată din scenă. Într-un fel bizar și pervers, ea a supraviețuit propriei căderi fără să preia culpa și răspunderea, ca să nu mai vorbim de interdicția rezervată erorilor criminale. După 30 de ani, socialismul, mai nou deghizat în socialism democratic, își continuă aventura ciclică susținut de corul care repetă fără probleme: de data asta vom reuși.