Traian Ungureanu

Cel mai remarcabil eveniment legat de nunta Prințului Harry de Windsor și a actriței americane Meghan Markle e că a luat sfîrșit. După zile lungi de saturație media și manie cultivată prin toate mijloacele, nunta nunților, spectacolul spectacolelor și obsesia obsesiilor și-au eliberat robii. Publicul poate trece la următoarea încercare. Lecțiile uriașei desfășurări simbolice de la Castelul Windsor și din Biserica St. George sînt grave și, în același timp, puțin luate în seamă. Fanfara mediatică e atît de intensă încît confuzia persistă și opinia generală rămîne sau e ajutată să rămînă la concluzia după care nunta din Windsor a fost o sărbătoare pură, fără alte implicații. Nu e deloc așa. Există destule elemente serioase care spun ceva foarte important și neliniștitor: nunta foștilor Prinț Harry și actriță Meghan Markle, actualii Duce și Ducesă de Sussex, a marcat sfîrșitul instituției regale britanice așa cum o cunoaștem. Nu e neapărat o știre bună. E destul de limpede că viitorul Coroanei va fi nu numai diferit, dar și nenatural.

Mai întîi și mai întîi, e vorba de figura celei ce a intrat, prin căsătorie, în familia regală britanică. Meghan Markle e ceea ce englezii numesc „a commoner” - un om de rînd, din afara aristocrației și a familiilor regale britanice. Nu e o etichetă umilitoare ci o constatate care face distincția între cei ce aparțin lumii interne a Coroanei și cei ce vin din afara ei. Și nici de o premieră nu e vorba. Casa regală britanică a mai primit oameni din afară. Soția Prințului William, fratele lui Harry, e Kate Middleton, acum Ducesă de Cambridge dar o „commoner” la data căsătoriei. Prin urmare, nu asta e problema.

Problema e apartenența la un anumit grup și la o anumită concepție generală asupra vieții și îndatoririlor publice. Kate Middleton vine din lumea engleză clasică, adică dintr-o tradiție care presupune discreția și lipsa oricărei agende ideologice. Acest amestec de rigoare și rezervă e cunoscut în lumea engleză clasică sub numele de „self-effacing”, adică auto-anonimizare sau capacitatea de a nu sări în ochi și de a te face puțin remarcat. Această linie de educație a fost regula generală în aristocrația engleză și casa regală, cel puțin pentru epoca modernă, adică în ultimii două sute și ceva de ani. Personajul cheie al acestei atitudini e Regina Victoria, probabil cea mai răstălmăcită figură regală a epocii moderne. Căci, astăzi, Victoria și epoca victoriană au o reputație rea și nemeritată. Victoria și victorianismul nu mai plac unei epoci care a introdus și impus în viața publică stilul și valorile absolut opuse idealului clasic britanic: spectacolul personal, cultul celebrității și obligația de adaptare la standardul popular. Cu siguranță, lumea clasică a regalității britanice mai are doi reprezentanți: Regina Elizabeta a II-a și soțul ei, Prințul Phillip. După ei, Coroana va rămîne dar va arăta cu totul altfel. Direcția e cum nu se poate mai clară și a fost ilustrată copios la nunta Prințului Harry și a actriței americane Meghan Markle. E vorba de o transformare completă care face din Coroană un izvor de spectacol și activism progresist. Principala funcție a regalității devine, în această, formulă producția de imagini și teme cu agendă progresist-stelară. Un amestec de cult al celebrității și activism social. Apariția noii Ducese de Sussex e un semn lipsit de dubii în această direcție. Să vedem care sînt indiciile cele mai grăitoare ale acestei preschimbări.

Discursul Președintelui Macron în Parlamentul European a pus rapid problema de bază. Nu era greu. Toată lumea observă că UE, dar și multe guverne naționale nu se mai înțeleg cu alegătorii care votează, în mod repetat, pentru o politică anti-sistem. Așadar, boala e cunoscută. Tratamentul Macron nu va vindeca pacientul. Mai întîii, pentru că Președintele Franței a reușit să susțină ceva grav și deplasat. El a vorbit de conflictul între Est și Vest, între partizanii liberalismului și partizanii non- sau anti-lberalismului, după care a conchis că sîntem în fața unui „război civil european”. Formula e spectaculoasă și regretabilă. Mai ales, acum, cînd toată lumea are ocazia nefericită să constate cum arată un război civil adevărat, în Siria.

Totuși, orice ar spune Președintele Macron, faptul că adepții ideilor liberale au un adversar în electorat nu poate fi chiar atît de grav. Sîntem, pînă la urmă, în fața unui conflict de idei, generat de nemulțumirea alegătorilor care se socotesc nereprezentați politic și defavorizați economic. E această situație chiar atît de gravă și periculoasă? Obiecția, dezacordul, contestația sînt lucruri normale în politică și dau dinamica electorală a democrației. Nimic nou, pînă aici. Diferența vine abia din momentul în care Președintele Macron și, alături de el, elita conducătoare a politicii europene susțin că protestul popular e un mare pericol pentru că ideile conducătorilor sînt un adevăr unic și incontestabil. Numai așa poate cineva susține că revolta alegătorilor e o calamitate sau, chiar, un război civil european. Și tot așa, cei ce cred că apără democrația periclitată de non-liberali fac pasul spre dogmatism. Ceea ce nu îi apropie în nici un caz de spiritul democratic.

Problema pe care Macron nu o poate rezolva vine din insistența cu care el și asociații lui politici pun semnul de egalitate între democrație și liberalism. Echivalența e parțială. O democrație poate fi liberală sau nu. Democrația e mult anterioară liberalismului și variantei lui radicale de astăzi. Chiar în epoca modernă, înainte de a deveni o captură liberală, democrația a funcționat bine în formule cu totul diferite: conservatoare, creștine sau sociale. Guvernele și Partidele care au practicat o democrație solidă în Germania, Marea Britanie sau Suedia nu s-au numit degeaba creștin-democrate, conservatoare sau social-democrate.

Președintele Macron a explicat, însă, că impuritatea care compromite formula democratică a fost și rămîne naționalismul. Argumentul lui Macron e binecunoscut și a fost repetat obsesiv după război. Astfel, naționalismul ar fi adus Europa la un pas de pieire, de două ori, provocînd două războaie mondiale. Argumentul e popular și trece drept evidență incontestabilă după ce a fost scris, vorbit și predat fără încetare în lumea politică, în presă, universități și producții artisitice. Dar e fals.

Naționalismul a existat, într-adevăr, și va mai exista, dar ororile celor două războaie mondiale nu au fost rodul naționalismului ci al ideologiei. Adică a unui număr de idei dogmatice care au exlus orice alt adevăr și au condamnat la moarte sau subjugare indivizii, popoarele și societățile care n-au acceptat ideologia corectă. Naționalismul a fost doar vehicolul convenabil al acestei aberații sinistre. Dealtfel, ca francez, Președintele Macron știe prea bine că și alte lucruri, pe care desigur le aprobă cu totul, au fost propagate și au convins Europa tot prin naționalism. E cazul ideilor iluministe, al emancipării și al mișcărilor de eliberare, începînd cu revoluția franceză și continuînd cu bonapartismul, cu valul 1848, cu dezagregarea imperială din 1918 și mișcările de decolonizare de după 1960. Rolul naționalismului poate fi discutat oricînd, dar reputația lui istorică nu poate fi fixată în afara faptelor.

Se poate observa, chiar, că globalismul și filozofia politică supranațională - marii adversari ai naționalismului - au un palmares discutabil. Marea criză financiară declanșată în 2008, rețeaua de acorduri de liber schimb internațional și proiectul statal UE au făcut lucruri bune și lucruri rele. Societățile occidentale au multe de spus în această privință. E de observat că toate necazurile, de la sciziunea internă a comunităților, la sentimentul de abandon și regresia severă unor mari grupuri sociale și de vîrstă, au, mereu, ceva de-a face cu proiectele care mizează pe global și elimină limitele sau tradițiile naționale. Cu alte cuvinte, dacă naționalismul e contestabil, atunci nu e singur în această situație: anti-naționalismul e la fel de vinovat. Din clipa în care adoptă sau absorb o ideologie, amîndouă sînt un pericol. Lecția e, deci, paza de ideologie.