Traian Ungureanu

Ce s-a întîmplat în Italia? Alegerile din 4 martie au fost complicate, au dat un rezultat complicat și au fost urmate de rîuri de comentarii complicate. Alegătorii s-au trezit în fața unor proceduri de vot și verificare stufoase, dar participarea a fost bună. Prin urmare, or fi fost alegerile complexe, dar lumea a insistat să voteze pentru că avea ceva clar de spus. Rezultatele au venit repede, pe coloane de cifre și partide amețitoare pînă și pentru un italian. Însă, puse pe hartă, aceleași rezultate arată foarte clar că Italia e împărțită în două bucăți mari: Nordul a votat cu dreapta, iar Sudul cu partidele anti-sistem. Stînga și, în genere politica de centru au fost refuzate masiv și au căzut.

Prin urmare ceva limpede se poate înțelege, pînă și din foiala derutantă a procentelor electorale italiene. Comentatorii au intrat în alertă mult înainte și au explodat imediat după încheierea alegerilor. Teoriile și descoperirile curg: nimic nu mai e la fel, totul rămîne cum a fost, Italia a pălmuit Uniunea Europeană, italienii vor mai multă intervenție UE, partidele clasice au fost umilite, partidele clasice au situația sub control și multe alte filozofii anti sau pro. Deocamdată, singurul lucru cert e că situația de după alegeri se va adjudeca prin negocieri foarte complicate și nu e ușor de intuit. Însumînd, marele mister al alegerilor italiene e, în mare parte, un prilej de discuții dar nu o surpriză sau o noutate de nedescris.

Toată lumea știa, de fapt, că alegerile din Italia vor fi prilejul unui protest. În urmă cu șase ani, UE, mai precis Comisia Europeană, a presat și manevrat pentru înlocuirea guvernului condus de primul ministru Silvio Berlusconi. Era vremea marii crize economice și, în plus, Berlusconi devenise indezirabil după mai multe scandaluri de corupție și ciocniri cu planurile de austeritate recomandate de Comisia Europeană. Berlusconi s-a retras sau a fost ajutat să se retragă și în locul lui a fost numit Mario Monti, un birocrat-economist bine cotat și foarte aproape de sugestiile Comisiei Europene. După șase ani, guvernările inspirate de filozofia economică a UE și lipsa exasperantă de soluții politice și administrative au provocat o dezamăgire aproape generală. Efectul acestui eșec s-a văzut la alegerile din 4 martie. Italienii au protestat împotriva unui model care a promis mult și nu a rezolvat mare lucru. Datoria națională e uluitoare: peste 1 trilion de euro. Șomajul între tineri a depășit 50%. Administrația a făcut ce face de obicei și a lăsat baltă zeci de mii de sinistrați rămași fără adăpost după cutremurile frecvente din ultimii ani. Însă picătura care a umplut paharul a fost dezastrul de la frontiere. Guvernul a pierdut controlul sau nici măcar n-a încercat să îl exercite și peste 600.000 de migranți africani au intrat în țară, venind pe Mediterana, spre coasta de Sud a Siciliei. Mulți au plecat mai departe, spre Germania, Suedia și alte state generoase ale Europei de Nord. Destui au rămas în Italia. Conflictele cu populația locală erau inevitabile și dau, acum, aproape zilnic, știrile de fundal ale vieții sociale italiene: proteste locale, furturi, crime, manifestații și contramanifestații, atacuri asupra migranților, trafic de droguri, prostituție, viouri, jafuri, conflicte create de repartiția apartamentelor și a fondurilor de subzistență. Guvernele și liderii politici au continuat să livreze declarațiile umanitare de care multă lume s-a săturat. Presa a discutat situația deschis, cu o lipsă de reținere neîntîlnită în alte țări occidentale. Oamenii de rînd au adunat, treptat, o frustrare care a atins o cuprindere națională, peste diferențele de vîrstă, profesie și convingeri politice.

În ziua de 4 martie, toate aceste acumulări s-au prezentat, împreună cu deținătorii lor, la urna de vot. Ce se poate înțelege de aici e că alegerile nu au mai fost o chestiune de preferințe de partid ci replica unor oameni speriați, nesiguri și neliniștiți de felul în care trăiesc acum și în care nu vor să mai trăiască de acum înainte. Asta a însemnat că alegătorii au fugit de partidele clasice care dădeau centrul politic italian. Mesajul a fost cum nu se poate mai clar: italienii nu mai cred în politicienii care fac establishment-ul, în figurile stîngii și dreptei reunite la centru, în discursruile și ideile lor. Peste 80% din cei ce au votat au sprijinit partide care critică sau se pronunță împotriva UE, vor să pună capăt migrației și promit măsuri imediate, aducătoare de muncă și bani. Mișcarea 5 Stele, o organizație de protest fondată de un actor de comedie, a devenit cel mai mare partid din Italia, cu 32% din voturi. Liga, un partid anti-UE și anti-migrație, și-a bătut colegii din alianța condusă de Berlusconi. Stînga, care deținea guvernul și și-a obosit alegătorii cu planuri fără urmări, a fost umilită și, cu 19%, a luat un rezultat catastrofal. Toată Italia de Nord, mai bogată și mai educată decît restul țării, a votat partide de dreapta, după decenii în care a fost fidelă stîngi socialiste și comuniste. Italia de Sud, săracă, epuizată de șomaj și lipsuri, a votat masiv radicalii de la 5 Stele și de la Ligă. Ceea ce nu a produs, încă, și poate nici nu va produce o schimbare palpabilă. Guvernul se va forma greu și cere compromisuri pe care un public foarte iritat le va taxa fără întîrziere. Un nou rînd de alegeri nu e exclus.

Alegerile din 4 martie au deschis un capitol necunoscut. Pentru prima oară, electoratul și elitele și-au spus ce aveau de spus, pe șleau. Tabu-urile și prudențele politicoase au fost abandonate. Tulburarea nu se va opri. Nimeni nu crede serios că noul guvern va lua taurul de coarne. Italia e o țară cu o vastă experiență de tergiversare și, chiar, simulacru. Dar alegerile au făcut demonstrația practică a unei stări de spirit care nu mai privește doar Italia. Cine a cercetat, fie și pe scurt, situația de acolo va recunoaște cu ușurință sentimentele și gîndurile alegătorilor din mai toate statele Europei. Ce e de aflat din aceste semnale și de ce nimeni nu pare gata să afle ce e de aflat?

După aproape 30 de ani de efuziune teoretică și angajament militant democratic, ideile care au prezidat marea schimbare globală post-comunistă încep să fie contrazise sau amendate de contra-argumente puternice. China și Rusia se reîntorc, după un scurt detur, la modelul conducătorului unic. Marele val prodemocratic de la sfîrșitul anilor ’80 e în reflux.

S-ar putea spune că evoluțiile din China și Rusia nu contează și că singurul lucru important e mersul înainte al democrației occidentale în occident. Ar fi așa dacă ascensiunea puterii ruse și chineze n-ar însemna și un spor de influență asupra spațiului occidental. Căci Rusia lui Putin e un succes, oricît de iritant, în materie de politică externă și control pe tabla de joc euro-americană. Iar China condusă de Xi Jinping e, deja, un succes economic global și o supraputere militară. China folosește energic aceste două poziții, influențînd masiv piețele financiare și echilbrul strategic mondial. Încă mai instructiv, China a cucerit de ani buni poziția de patron al așa numitei lumi a treia. Acolo unde politica occidentală de asistență stagnează, colosale campanii de investiții chineze au cucerit teren strategic, prestigiu politic și acces la resurse. Faimosul și neverosimilul plan de infrastructură globală cunoscut sub numele de „O singură centură” poate părea și, după mulți, chiar e un act de megalomanie. Însă pînă și intenția acestui proiect care ar crea coridoare de comunicații complete către Europa și Asia e de ajuns pentru a dovedi că statul chinez își permite foarte lesne să gîndească la modificări planetare.

În aceste condiții, concentrările de putere rusă și chineză pot fi criticate în continuare, dar nu mai pot fi excluse ca model de dezvoltare. Poți contesta, dar una e să critici un eșec evident, așa cum a fost cazul regimurilor comuniste în timpul așa numitului Război rece. Cu totul alta e să faci observații unor regimuri care încep să îți stabilească agenda externă sau să te concureze economic. Dacă nu credibilitatea, măcar altitudinea argumentelor occidentale s-a micșorat. Dar lecțiile neplăcute nu se termină aici. Tot în reflux e și unul din cele mai cunoscute și respectate standarde morale aplicate de lumea occidentală în afară: caracterul pozitiv al luptei împotriva corupției.

Povestea ascensiunii lui Xi Jinping e legată strîns de campania anti-corupție. În 2013, imediat după instalare, Xi a declanșat o campanie anti-corupție nemiloasă la nivel național. Campania a țintit, mai întîi, sus, între înalții funcționari ai Partidului Comunist Chinez. Pedepse extrem de dure, între care și pedeapsa cu moartea, au fost aplicate pentru cazurile cele grave. Cel puțin cîteva din aceste cazuri sugerează că Președintele Chinei a folosit agenda anti-corupție pentru a-și elimina adversarii de la vârf și pentru a-și asigura controlul asupra aparatului de partid.

Jos, la nivelul societății, campania lansată de XI a pedepsit aspru funcționarii administrației de stat, în special pentru cererea sau laurea de mită. Rezultatul a fost dispariția corupției administrative la contactul cu omul de rînd. Această transformare mult așteptată l-a făcut foarte popular pe XI printre micii comercianți, dar și printre nenumărații chinezi care folosesc servicii publice. În cele din urmă, campania lansată de Xi a dovedit că măsurile anti-corupție nu sînt un monopol liberal și că pot servi la consolidarea unui regim ne-democratic. Cine credea altfel va trebui, de acum înainte, să facă deosebirea între ordine și egalitatea în fața legii. Prima pune capăt corupției, dar nu o presupune pe a doua.