Traian Ungureanu

După ultimele presupuneri întemeiate, Edward Snowden e departe de casă, undeva în Rusia și se simte destul de bine! Date încă mai certe spun că răposatul Kim Philby s-a simțit cît de cît bine, la Moscova, vreme de 25 de ani, între 1963 și 1988, anul morții. Se mai poate spune că amîndoi au fost spioni sau trădători ai Statelor Unite, respectiv ai Marii Britanii, recuperați și găzduiți de KGB, respectiv FSB. Cea mai mică grijă a dnilor Snowden și Philby a fost securitatea personală. Nici un fir de păr nu s-a clintit în capul lor și nici o grijă nu a încrețit frunțile acestor oameni care aveau, totuși, motive să creadă că serviciile secrete americane și britanice nu se roagă pentru sănătatea lor. În sfîrșit, se mai poate spune și că Serghei și Iulia Skripal n-au avut parte de asemenea noroc.

Fostul ofițer rus și spion britanic a fost reperat, alături de fiica lui Iulia, în orășelul englez Salisbury și atacat cu un așa numit „nerve agent”. O substanță distrugătoare, provocatoare de vătămări incurabile a fost folosită pentru a îl elimina pe Skripal. Fiica lui Skripal a avut, pur și simplu, nenorocul de a se afla lîngă tatăl ei. Skripal se află în Marea Britanie de mai bine de 10 ani. El a fost condamnat în Rusia pentru spionaj în favoarea Marii Britanii și trădare. După patru ani de închisoare, Skripal a fost eliberat în 2010 și schimbat cu zece agenți ruși reținuți în Statele Unite. De atunci, Skripal duce o viață anonimă în Salisbury, un orășel la fel de anonim. Skripal și fiica lui sînt în stare foarte gravă în spital. Un polițist englez care a intervenit imediat după atac a fost deasemenea contaminat și e în spital în situație gravă dar stabilă.

Nimeni n-a fost arestat încă și e de bănuit că autorii direcți nu vor fi găsiți. Cine a dat ordinul de atac și eliminare fizică a lui Skripal? În această privință, nu există dubii. Substanța folosită și antecedentele spun clar că ordinul a fost dat la Moscova și operația organizată de FSB. Ce va urma e, deja, previzibil. Am mai văzut asta. În 2006, Alexander Litvinenko, un al fost ofițer FSB refugiat în Anglia, a fost asasinat la Londra. Agenți ruși au turnat o doză de plutoniu radioactiv în ceaiul băut de Litvinenko. Guvernul britanic a protestat, a declanșat o anchetă și a identificat urma autorilor. După zece ani, o anchetă publică a stabilit răspunderile și a recomandat arestarea făptașilor. La fel de evident, cei doi autori, aflați acum în Rusia și răsplătiți cu onoruri oficiale, sînt de neatins. Rusia nu extrădează.

Episodul Litvinenko e doar cel mai faimos caz de asasinat chimic-radiologic organizat de Moscova. Lista e, însă, mult mai lungă. Cel puțin 14 cetățeni ruși și britanici au fost asasinați, în ultimii 10 ani, în condiții cel puțin dubioase, cu implicarea aproape certă a serviciilor secrete rusești. Rînd pe rînd, critici sau foști colaboratori ai Kremlinului căzuți în dizgrație au fost lichidați prin asasinate organizate de profesioniști. Dar Skripal? Fostul ofițer rus și agent britanic părea complet dezactivat și retras. O teorie nu tocmai lipsită de sens spune că Skripal a intrat pe lista neagră a Moscovei pentru că a continuat să colaboreze cu serviciile secrete britanice și să divulge date cheie despre rețelele rusești de spionaj. E posibil, deși nu trebuie uitat că sursa Skripal trebuie să se fi învechit, totuși, după zece ani de la sosirea în Marea Britanie. Oricum, asemenea detalii nu vor fi, probabil, cunoscute vreodată.

Mult mai instructivă e altă problemă: de ce recurg la asasinat serviciile secrete rusești cu atîta siguranță, ba chiar dezinvoltură, în Marea Britanie? Evident, Marea Britanie a devenit o destinație predilectă pentru banii și investițiile oligarhiei ruse. Londra are, de altfel, reputația unei gigantice spălătorii de bani negri aduși din Rusia. Însă răspunsul merge mai departe, trece de tehnicile serviciilor secrete și atinge teme vaste care țin de politică, mentalități și modificări istorice nu tocmai convenabile.

Peste tot în Europa de Vest, politica oficială a guvernelor și partidelor care au dat direcția societăților după 1945 e sub presiune. 70 de ani de certitudini se surpă de la un rînd de alegeri la altul și, evident, lumea conducătoare va accepta cu greu așa ceva. În fond, obișnuința și privilegiul se lasă cel mai greu bătute. Cît timp diferențele între discursul oficial și viața practică au fost atenuate de subvențiile de stat și n-au fost bruscate de migrație, totul a mers mai mult sau mai puțin în regulă. Apoi economia a intrat în stare de șoc, cu concursul marii căderi financiare din 2008 și al complicațiilor adverse aduse moneda unică euro. Migrația a lovit la fel de tare și rămîne o problemă fără remediu. În fața acestor crize, lumea oficială a conchis, pur și simplu, că are dreptate. Că prescripțiile ei nu pot fi puse în dubiu, pentru că sînt, prin definiție, expresia celei mai înalte concepții politice cunoscută de om. Europa conducătoare a decis că e apogeul artelor guvernării umane, fără să poată înțelege că o asemenea concluzie nu e altceva decît o formă de inerție. Viața a continuat fără schimbări, cu o sferă oficială tot mai convinsă de capacitățile ei superioare și cu societăți tot mai mirate și revoltate că nu se fac auzite. Tensiunile au urcat pînă la divorț.

Într-un fel, ora la care se află Europa spune că totul e prea tîrziu. Căci liderii nu mai pot produce nimic altceva în afara vechilor lor idei iar publicul larg e revoltat dar a fost educat, vreme de decenii, în ideea că soluțiile trec prin buget și depind de o guvernare mai darnică. Nimeni nu poate concepe măcar ideea unei transformări radicale, deși semnalele care anunță sfîrșitul de drum vin din toate părțile. Criza e agravată de opoziția la alternative. În mod defensiv dar energic, establishmentul denunță regimurile care s-au apropiat de societatea de jos, adică practică populismul. Politica tranșantă sau radicală, ideile și acțiunile care refuză clișeul sînt demonizate și ținute departe, ca o maladie infecțioasă, sub acuzații diverse de la rasism, la iliberalism, xenofobie și autoritarism. Există destul adevăr în aceste reproșuri, dar italienii tocmai și-au anunțat conducătorii că nu mai au de gînd să țină cont de așa ceva. Cine vrea mai multe lămuriri poate lua avionul pînă la Catania sau Marsala, în Sicilia. După cîteva minute, va descoperi acolo că totul e extrem de ieftin pentru un vizitator și, în același timp, prea scump pentru oameni locului care n-au locuri de muncă și dau concursuri complicate pentru un post de măturător, gardian sau stau pe asistență socială, în aceeași casă, cu copii lor calificați, care stau și ei pe ajutoare sociale. Nu toată lumea e disperată, dar destulă lume disperată e de găsit în fiecare țară vest-europeană. De aici, atîtea guverne vest-europene care se sprijină pe aritmetici post-electorale și un acord popular concludent: guverne minoritare sau coaliții slabe care unesc partide fără diferențe dar și fără inițiative majore. Cel mai important rezultat al alegerilor din Italia, stat fondator al UE, spune că Europa a atins punctul în care alegătorii nu știu la ce le sînt buni conducătorii, iar conducătorii nu știu la ce sînt buni alegătorii.