Traian Ungureanu

Dacă Uniunea Europeană ar fi o mașină, atunci mașina ar îmbătrîni în parcare. Un vehicul care se deplasează are o viteză oarecare, mai mare sau mai mică. Un vehicul condus cu două viteze nu se poate mișca decît dacă se împarte și devine două vehicule. E ușor ridicol, dar asemenea discuții sînt luate în serios și acoperă dezbateri cu pretenții în mediile politice europene și în lungi analize de specialitate.

În fond, lucrurile sînt simple și doar nevoia de camuflaj teoretic le complică fără rost: Europa cu două viteze înseamnă nu una ci două Europe. Una pentru statele de soi, alta pentru statele incapabile. Iar asta înseamnă, mai departe, că statele lăsate în urmă nu mai sînt egalele statelor din grupul conducător. Evident, grupul codașelor e compus, în principal din statele est-europene. Iar statele est-europene se tem că, odată trecute pe planul doi, vor deveni vulnerabile. Declarate de mîna a doua și plasate în afara sferei de interes a primei Europe, statele est-europene se tem de creșterea influenței rusești, mai ales de o anume influență rusească acceptată tacit și în Vest.

Toate aceste temeri au fost provocate de luări de poziție oficiale înșirate pe parcursul ultimelor trei săptămîni. Rînd pe rînd, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, președintele Franței, François Hollande, și cancelarul german, Angela Merkel, au vorbit deschis de necesitatea unei Europe cu două viteze. Comisia Europeană a lansat un document care descrie diverse scenarii de evoluție a Europei, cu preferință clară pentru sistemul cu două viteze. Parlamentul European a votat trei documente care merg pe aceeași linie. E clar că ideea unei Europe diferențiate nu mai e o ipoteză oarecare ci un proiect în pregătire.

Reacția statelor est-europene a fost aproape unanim negativă. Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria și România au avertizat asupra pericolelor și inechității pe care le presupune proiectul. Așa cum era de așteptat, nucleul statelor occidentale s-a grăbit să dea asigurări că nu există motive de îngrijorare. Argumentul occidental spune că diferențierea pe state există deja. Că, de pildă, numai unele state sînt membre ale zonei euro și numai unele state sînt membre ale zonei Schengen. Mai mult, spune același argument, specializarea și diverisifcarea statelor membre UE e prevăzută în Tratatul de funcționare a UE și, deci, nu presupune nimic nou sau necunoscut.

Argumentul occidental e formal corect, dar nu rezistă la proba faptelor. Asttfel, dacă totul e prevăzut în Tratat, nu e clar de ce trebuia găsit un nume nou pentru procesul de diversificare și de ce mai era nevoie de discuții și planuri pe această temă. Apoi, una e să constați starea de fapt și alta e să o fixezi instituțional. Altfel spus, dacă diferențele există, normal și european e să le ștergi, aducînd treptat toate statele membre în același cadru. Dacă, dimpotrivă, faci din diferențe un punct de plecare, curînd, pe această direcție, vor apărea instituții separate: un Parlament al zonei Euro și un Parlament secundar pentru ceilalți, un sistem financiar separat pentru zona euro și un altul pentru rest. În sfîrșit, întrebarea care a fost în mare parte ignorată e: dacă Europa trece la două viteze, ce se întîmplă cu statele estice din afara granițelor UE, acele state care sînt asociate cu UE și speră să fie admise într-un viitor oarecare?

Marea reușită a propagandei de stat moderne și contemporane e să planteze convingeri false care devin rapid consens general și nu sînt niciodată chestionate. Cum s-ar spune, minciuni enorme stau și pozează în adevăruri evidente. Arta acestei forme de manipulare presupune forme perverse de camuflare și distorsionare a informației. Astfel, o știre bine lucrată propagandistic nu va face greșeala să folosească detalii inexacte. Toate numele și cifrele folosite de manipularea prin propagandă oficială pot fi verificate și confirmate fără probleme. Manevra și încercarea de manipulare nu țintesc informația de detaliu ci mecanismele de gîndire.

Un exemplu: Marea Britanie a decis să părăsească Uniunea Europeană, printr-un referendum organizat pe 23 iunie 2016 și va începe negocieri, într-un climat în care multe state europene sînt revoltate și se pronunță pentru impunerea de condiții aspre. Unde e manipularea în această știre care poate fi auzită foarte frecvent, sub diverse formulări și variante? Nu în detalii. Toate sînt riguros exacte. Reușita propagandistică invizbilă a acestei știri e să strecoare în mintea cititorului o idee și ilogică și falsă. Ideea după care, părăsind UE, Marea Britanie a făcut ceva incorect sau ilegal - în orice caz, un act care trebuie, pe bună dreptate, pedepsit. Rezultatul e apariția unei percepții generale și inatacabile care încondeiază Marea Britanie ca parte vinovată. Vinovată de ce? Nimeni nu știe să spună. Propaganda oficială lasă deoparte sau ascunde faptele care spun că despărțirea de UE e un act perfect legal și suveran, prevăzut, dealtfel, în Tratatul de Funcționare UE. Decizia, perfect democratică a britanicilor, poate conveni sau nu liderilor UE și poate aduce avantaje sau dezavantaje britanicilor. Dar nimic nu poate face din această decizie ceva neavenit sau incorect. Nimic, în afară de propaganda care introduce impresii și convingeri greșite în capul unui public larg și nevinovat.

Partea cu adevărat gravă e că toate societățile înoată zilnic într-o supă de știri aparent corecte și înghit, fără să știe sau să înțeleagă, idei strîmbe care construiesc, apoi, o imagine deformată a lumii. Știri infinit mai mici dau o ploaie de schije mărunte care lucrează cel puțin la fel de bine. Uneori simple decizii de formulare împing spre percepția dorită de furnizorul știrii. De pildă, zecile de mii de știri în care victimele unui atentat terorist nu au fost ucise ci „au murit”. Altă tehnică folosită constant e titlul direcționat. Așa au ajuns foarte multe titluri să formuleze întrebări. De pildă: Sînt parizienii anti-musulmani? Un text cu asemenea titlul nu are, de regulă, nici o concluzie clară. Dar folosește întrebarea din titlu pentru a direcționa date complet neconcludente. Da, există acte anti-musulmane în Paris și nu, nu se poate vorbi de o campanie organizată. Cu toate astea, autorul știrii pune totul în dubiu folosind un titlu-întrebare.

Nu mai puțin creatoare sînt omisiunile. O știre stă pe informațiile curente și pe contextul format din date prealabile. Cînd așa numitele date de context lipsesc sau sînt voit ignorate, rezultatul e o falsificare subtilă care împinge consumatorul la concluzii greșite sau la concluziile dorite de furnizorul știrii. Un exemplu recent și izbitor sînt știrile produse de presa de mare circulație angajată fățiș în discreditarea Președintelui american Trump. Iată de pildă știrea care anunță că Trump a expulzat cîteva sute de imigranți ilegali din Statele Unite și menționează dezaprobarea unor politicieni și organizații civice de stînga. Totul e exact, dar știrea ar fi fost și onestă dacă nu omitea faptul că, în 2016, Președintele Obama a expulzat 60.000 de ilegali, fără cel mai mic protest public. Cititorul sau telespectatorul sînt, astfel, îndrumați spre ideea falsă după care Trump a recurs în premieră la expulzări și a comis un abuz fără precedent.

E destul de limpede că sistemele de propagandă nu s-au stins și domină relația cu publicul într-un mod din ce în ce mai rafinat și, adesea, greu detectabil. Agitația recentă legată de puterea așa numitelor fake news fabricate de persoane private pe net ar putea fi tot o formă de propagandă.