Traian Ungureanu

Discursul rostit de Donald Tusk, în Luxemburg, la întrunirea liderilor dreptei, va intra în istorie, fie ca strigătul care a readus Europa la realitate, fie ca predică tîrzie și fără rost. Tusk a atins precis lucruri demult vizibile. Mai întîi, izolarea nepermisă și bolnăvicioasă a elitelor europene. Ca de atîtea ori în istorie, un ideal a luat locul politicii, și-a orbit susținătorii și a trecut în utopie. Ideea Europei Unite a devenit un fetiș. Utopia revenit și a exclus realitatea. Liderii UE au decis că națiunile sînt depășite și pot fi remodelate ca un aluat docil. Liderii europeni au decis, de asemenea, că dezbaterea și lupta de idei sînt formule demodate, de vreme ce toată lumea e datoare să fie de acord cu proiectele elitei. Restul a venit de la sine. Liderii europeni au continuat să împingă înainte proiect după proiect de unificare: politică, monetară, economică, fiscală și, mai nou, militară. Experiența traumatică adusă în Sudul Europei de moneda euro a lăsat indiferente elitele. Un val de dogmatism a acoperit toate discursurile și deciziile luate de birocrați numiți și nu aleși.

Tusk nu a amintit-o, dar ideea cea mai toxică degajată de elitele politice a fost confuzia repetată între Uniunea Europeană și Europa. Ideea după care UE e actuala formă de organizarea unei mari părți a spațiului european a fost interzisă. În locul ei, a apărut dogma după care UE e un corp divin intangibil. Pe scurt: nu UE e o creație a Europei ci invers.

Elitele UE au trecut, astfel, prin experiența clasică a partidelor și mișcărilor care se auto-sanctifică. Tot nerostită de Tusk, dar reală și gravă e ideea după care europenii trebuie să fie auomat de acord cu migrația în masă și cu alterarea propriei culturi. Tusk s-a apropiat de această temă în cel mai curajos punct al discursului lui. El a notat vidul valoric, acel gol pe care nenumărați europeni îl resimt și îl vor eliminat.

Tusk a invocat valorile creștine și a devenit, astfel, primul lider de sistem european care revine la reperele spirituale ale Europei creștine. Pînă la discursul lui Tusk, regula UE spunea că Europa nu mai are nevoie de creștinism, iar adepții valorilor creștine sînt un trib rămas în urmă și jenant pentru fața Europei moderne. Tusk a spart gheața și a reabilitat dimensiunea creștină a Europei, dar lucrurile nu se vor opri aici. Presiunea asupra eticii europene și asupra stabilității de caracter a individului vine și va continua să vină dintr-o mie de –isme paroxiste și militante. Apelul lui Tusk nu va rămîne necriticat, dar chiar așa libertatea ca acțiune critică a gîndirii a făcut primul pas înainte, după o încremenire care a adus Europa în pragul asfixiei. Sau, poate, dincolo de el. Nu vom știi asta decît dacă acceptăm că Europa trebuie să-și reamintească din ce crește libertatea. Eliberarea Europei trece prin spiritul pregătit să recunoasă adevărul.

După zeci de ani de refuz arogant, cineva a rostit adevărul despre Europa. Vorbind în Luemburg, la o întîlnire a liderilor dreptei, Președintele Consiliului European, Donald Tusk, a denunțat în modul cel mai clar iluzia vinovată a Europei Unite. Tusk e un personaj cheie în sistem și asta a făcut intervenția lui cu atît mai surprinzătoare. Însă cuvintele lui Tusk erau așteptate de multă vreme și, dealtfel, s-ar putea ca ele să fi venit prea tîrziu.

Criza Uniunii Europene e veche. Eroroile și dogmatismul pro-UE au agravat-o. Orice punct de vedere critic a fosr respins înainte de o dezbatere propriu zisă. Treptat, fidelitatea față de linia oficială a devenit un cult obligatoriu, iar criticii direcției au fost sistematic declarați eretici. În aceste condiții, distanța între conducători și conduși a crescut și s-a transformat în ruptură. Peste tot în statele memebre ale UE au apărut voci exasperate de suficiența liniei oficiale. În numeroase state membre occidentale aceste voci s-au transformat în mișcări politice, iar mișcările politice au început să adune voturi. Adevărat, adesea, noile mișcări anti-UE au îmbrățișat un populism pătimaș. Liderii acestor curente au practicat demagogia naționalistă și au sărit fără ezitare peste cerințele minime ale rațiunii. Dar toate aceste derapaje nu schimbă cu nimic miezul problemelor.

Nemulțumirea societăților europene e legitimă. În plus, liderii UE au crezut tot timpul că e de ajuns să îi afurisească pe anti-europeni și atît. Fără soluții noi și fără cel mai mic semn de înțelegere față de problemele mari ale societății, liderii europeni au lăsat liber și chiar au lărgit spațiul de protest, spațiul în care s-a vărsat iritarea populară. Demagogii anti-UE n-au făcut altceva decît să capteze iritarea zecilor de milioane de oameni care, de la un cap la celălalt al Europei, s-au simțit abandonați și disprețuiți de sistem. Din Grecia pînă în Finlanda și din Spania pînă în Danemarca, un front masiv a început să folosească fiecare nou rînd de alegeri penru a trimite mesaje radicale și disperate elitelor europene.

În Marea Britanie, o veche tradiție istorică de suveranitate a intrat în conflict deschis cu UE. Pe 23 iunie, britanicii se vor pronunța prin referendum pentru sau împotriva menținerii Marii Britnaii în Uniunea Europeană. Toate sondajele spun că lupta e strînsă și rezultatul imprevizibil. Acesta e momentul în care a intervenit discursul lui Tusk. Situația aduce periculos de mult cu imaginea unui căpitan care vorbește în fața echipajului adunat pe punte despre problemele vasului care tocmai se scufundă. Problemele descrise de Tusk sînt mari și reale, fără să fie singurele chestiuni nerezolvate ale UE.