Traian Ungureanu

Surpriză-surpriză! Un ocean de documente livrate sau interceptate de un personaj misterios spun că mulți din stăpînii lumii și-au trimis banii la păstrare în Panama. Doriți încă o revelație șocantă? În hîrtii, apar apropiați ai lui Vladimir Putin care au învîrtit cel puțin 2 miliarde de dolari. Din clipa în care a fost făcut public, așa numitul Dosar Panama (Panama Papers) a trimis presa mondială într-un leșin foarte activ. Nenumărați ziariști, lideri de ONG-uri și specialiști în finanțe apar, suspină și se revoltă detaliat împotriva liderilor corupți din Vest și din Est.

Ținta numărul unu sînt Vladimir Putin și, mai larg, oligarhia rusească. Dosarul Panama e tratat ca o revoluție în mișcare. Trebuie, totuși, spus, chiar dacă așa ceva pare să semaneleze un cinism gros, că Dosarul Panama e o descoperire minoră în raport cu zgomotul generat. În primul rînd, pentru că nu aduce la lumină ceva chiar atît de neverosimil, de pildă revelația după care viața a apărut pe pămînt după o vizită, la vremea aceea, neoficială, a unei delegații de marțieni. Mai mult chiar, se poate argumenta că marile revelații din Dosarul Panama îi pot uimi doar pe comentatori. În genere, oamenii de rînd știau demult și mult mai mult decît încape în milioanele de documente al Dosarului. Realitatea era la vedere.

Nimeni nu se îndoia în mod serios că Vladimir Putin și prietenii fac kilometri de bani murdari în fiecare zi. Două miliarde? Glumiți! Poate la micul dejun! Nu era nici un secret. Cine poate fură tot ce poate. Asta e regula în multe locuri din lume, dar mai cu seamă și mai aplicat în Rusia și în Estul Europei, cu Moldova în rol de vedetă. Nu e clar dacă autorii comentariilor care umplu de stupefacție paginile presei mondiale au notat cîteva lucruri care strigă demult, în speranța că vor fi băgate în seamă. O vizită pe Coasta de Azur e de ajuns pentru a oberva că luxul, palatele și cazinourile sînt fie rusești, fie în serviciul unui mare număr de ruși din care unii sînt iar alții nu sînt conectați la circuitul Putin. Aceeași poveste pe piața imobiliară de la Londra, unde case de milioane de lire bucata sînt cumpărate de ruși, cu bani gheață. Nemaivorbind de Universități de elită britanice pline de odrasle rusești care prăpădesc liniștit mia de lire sterline într-o zi. Sau Cipru, fosta insulă greco-turcă unde se refac ruși foarte neatenți la sărăcia concetățenilor rămași acasă, singuri cu votca în șanț. Ar mai fi de notat ziariști estici, între care mulți români, care vin la treabă în BMW sau se duc acasă unde îi așteaptă un jacuzzi într-o vilișoară nu tocmai de lepădat. Mai rămîne să aflăm cutremurați că există carteluri mexicane care nu își declară veniturile la fisc. Așadar, după o regulă destul de veche, realitatea a continuat să facă ce știe cel mai bine. Adică să existe. Ea spune ceva diferit de Dosarul Panama. Mesajul e: nu suma contează ci orînduirea. E exact ce nu înțeleg mulți din mirații care promovează dezvăluirile Dosarului. Dacă surpriza acestor oameni e autentică, atunci ea trebuie pusă în fața întrebării: și cînd aveți de gînd să îi luați înapoi banii lui Putin? Asta nu înseamnă că lucrurile nu trebuie spuse și că dovezile nu merită făcute publice. Înseamnă, în schimb, că prea mulți activiști și comentatori din afara lumii politice estice sau vestice numără boabe de mătrăgună și cer aceluiași tufiș să dea rod în portocale. Mai tristă e convingerea că dezvăluirile vor clinti o orînduire și că norodul își va răsturna stăpînii.

Surprinsă, dar nu dezarmată în fața imploziei europene, multă lumea va argumenta că, bună sau rea, Uniunea Europeană e de preferat unei lumi dezbinate și, deci, mult mai vulnerabilă în fața Rusiei. Argumentul e corect, dar numai în concluziile lui. Într-adevăr, dacă Vladimir Putn are un vis favorit, atunci nu poate vorba decît de dereglarea Uniunii Europene. Asta e clar. Partea mai puțin înțeleasă e raportul între efecte și răspundere. Nu e onest să le spui celor ce critică bilanțul și atitudinea UE că fac jocul Rusiei. Dacă Uniunea Europaană a ajuns slabă și pe placul Rusiei, vina e a celor ce au adus-o în această poziție. Slăbiciunea Uniunii Europene e rodul nefericit al deciziilor politice ale liderilor UE și nu al criticilor aduse acestor decizii. În orice caz, dacă încearcă să iasă în acest fel din criză, elita europeană a ales drumul greșit.

Politica externă debilă a UE a pregătit terenul pe care Rusia a pătruns și a declanșat toate manevrele elementare de propagandă și dominație ale ultimilor 10-15 ani. Politica internă bizară a unei Uniuni, care a înțeles să facă ideologie pro-minorități de tot felul, a slăbit țestul intern al Europei și a născut reacția mișcărilor populiste care cîștigă alegeri și contestă Uniunea Europeană.

Între toate, transa interminabilă a liderilor europeni fixați pe aceleași formule festive și goale indiferent de ce spun sau votează cetățenii, a produs o blazare adîncă: ei cu ale lor, noi cu ale noastre! Lucrurile au mers cum au mers atîta vreme cît Europa nu a avut la poartă nici milioane de migranți, nici o Rusie cinică. Imediat ce consensul utopic a fost contrat de aceste realități masive, necazurile, tragediile și eșecurile au început să se țină lanț. Din afară, s-ar putea zice, desigur, că Uniunea Europeană are parte de vremuri nedrepte și nemeritate. Așa ceva e adevărat într-un singur sens: luați în parte și la un loc, oamenii de rînd care au acceptat, au crezut și au sperat în Uniunea Europeană nu au chemat și nu merită urgia de astăzi.

În fine, toată lumea scrie și vorbește despre Europa și crizele ei, dar asta nu înseamnă că lucrurile se așează pentru că cineva a rostit ultimul cuvînt și are dreptate. După zeci de ani discursuri și dezbateri, am trecut de mult de rostul părerilor și al argumentelor cu miez. Am ajuns altundeva.

Am ajuns pe 22 martie 2016, la Bruxelles. Am ajuns în locul în care au apărut, într-adevăr, ultimul argument și sfîrșitul cuvintelor. Am ajuns la o imagine care spune tot, închide tot și ne învinovățește mintea, morala și liderii. Cu asta rămînem. Nimic nu va putea șterge sau schimba această imagine.

O pot povesti mai bine pentru că am trecut prin acel loc de zeci și zeci de ori. Locul e la cîțiva metri de intrarea în aeroportul Bruxelles. După ce lași cafeneaua pe stînga și mergi să predai bagajul, se deschide un spațiu de vreo cîțiva metri pătrați. Acolo era de văzut, după explozie, o fetiță în rochie albă. Stătea pe jos, cu capul plecat, încercînd să afle ceva de neînțeles, imediat lîngă sandalalele ei albe mînjite de sînge. Din cînd în cînd ridica ochii goi în așteptarea unui răspuns. Apoi se întorcea plîngînd la lucrul acela nemișcat de la picioarele ei. Mama. În jur, pe tot cuprinsul și pe toate vîrfurile Europei, o lume incapabilă să explice cum rabdă o asemenea imagine, de ce i-a ajutat nașterea și de ce nu poate face nimic.