Traian Ungureanu

Așa cum dictează logica implacabilă a cedărilor, după primul pas înapoi făcut de Cancelarul Merkel au apărut presiunile care îl cer pe al doilea. Cancelarul german a acceptat, la cererea Turciei, să trimită în justiție un cetățean german care l-a insultat pe liderul Turciei.

La cîteva zile de la această decizie mai mult decît discutabilă, Recep Erdogan, Președintele Turciei a mărit miza. Perfect lămurit asupra capacității de rezistență a celeilalte părți, Erdogan a trimis un nou ultimatum: dacă pînă în iunie turcii nu vor primi dreptul de a călători fără viză în UE, Turcia va suspenda acordul pentru controlul valului de migranți. Cu alte cuvinte: dacă nu ne lăsați imediat să intrăm fără viză în UE, vă umplem de migranți. Oricît de brutală, comparația reflectă fidel poziția turcă. Nu e nimic de adăugat aici. Erdogan știe că are în față un partener cu spatele la zid și nu ezită să extragă avantaje. E greu de văzut ce poate face Germania în fața acestei amenințări abia voalate. Sigur, e mult mai ușor de spus ce ar fi putut face și n-a făcut Germania pentru a evita această situație umilitoare. Slăbiciunea inițială, răsărită din infernul bunelor intenții, a transformat Germania în țară țintă. Criza declanșată rapid de instalarea a peste un milion de migranți a schimbat situația. Germania a trebuit să ceară un armistițiu și Erdogan a ajuns, astfel, în poziția de a dicta termenii.

E imposibil de văzut cum mai poate ieși Germania din acest joc fără șanse. Căci, în ciuda situației jenante impusă de Erdogan, Germania nu poate abandona poziția de principiu favorabilă migrației. Așa arată contradicția irezolvabilă creeată de incoerența liberalismului doctrinar, care e îngrozit simultan de valorile anti-liberale ale Islamului, dar și de ideea că ar putea ofensa Islamul. În plus, societățile vest-europene sînt dominate, secret, de frica de violență. Amenințarea de bază plecată din Orientul Mijlociu e violența pură, nediscriminată și continuă. Europa n-a mai trăit o asmenea angoasă din vremurile războaielor religioase ale secolului al XVII-lea și e nepregătită pentru viața în acest regim. Consecința e un pact nesemnat, care recomandă acomodarea și refuză protestul sau riposta.

Pînă acum, reacțiile societății au vizat, abstract, principiul libertății de expresie. De aici marile demonstrații de după atentatele de la Paris sau Bruxelles. De notat că în toate aceste cazuri, protestele au evitat sistematic orice referință la autori și la originea crimelor. La Bruxelles, protestatarii adunați acum două săptămîni au manifestat împotriva terorismului și a urii. Poziția e schizoidă. Protestul s-a scindat pînă la a-și pierde sensul. Cineva care iese în stradă pentru a protesta împotriva răului și a celor ce ar putea incrimina răul are o problemă serioasă: știu ce e rău, dar mi-e frică de propriul gînd și nu-mi dau voie s-o spun. Anomaliile noii psihologii și reflectarea ei în politica de stat sînt un capitol vast și în plină evoluție. Vom mai vedea și ne vom mai mira de multe. Tulburarea și confuzia sufletului occidental vor schimba istoria într-un fel pe care încă nu-l putem bănui.

Un actor sau, mai curînd, un actoraș german de televiziune, pe numele lui Jan Böhmermann, a făcut un șuvoi de glume îndoielnice într-un program difuzat de ZDF, un post de televiziune respectat și influent. Chiar dacă nu și-a propus așa ceva, actorul german a declanșat un scandal uriaș. Mai mult, cazul Böhmermann a devenit rapid un test pentru valorile publice germane și europene, de fapt pentru limitele lor. Pe scurt, actorul german a mitraliat în gura mare insulte și comparații grotești cu ținta Recep Erdogan, fostul Prim Ministru, actualul Președinte și lider necontestat al Turciei. Erdogan a reacționat imediat dar nu oricum. Erdogan s-a declarat ofensat, așa cum ar fi făcut oricine. Apoi, lucuruile s-au complicat. Cazul Böhmermann/Erdogan a devenit cazul Erdigan/Germania. Președintele Turciei a decis să ceară punerea sub acuzare a actorului, în Germania, pe baza unei legi germane. Erdogan putea cere, dar nu putea dispune. Deschiderea acțiunii judiciare nu putea veni decît u acordul autorităților germane. Iar autoritățile germane au încuvințat cererea lui Erdogan. Nimeni altcineva decît Cancelarul Angela Merkel a anunțat că actorul german poate fi anchetat, în baza unei legi germane care incriminează jignirile aduse șefilor de stat. E vorba de o lege obscură care supraviețuiește de o sută și ceva de ani și care proteja onoarea capetelor încoronate, într-un sistem care folosea noțiunea de lèse-majesté, pentru a pedepsi aproape orice critică sau glumă pe seama unui suveran. Vremurile s-au schimbat, legea a rămas și a fost pusă la treabă. Cu toate astea, cazul e în foarte mică măsură o chestiune de legalitate.

Implicațiile reale sînt morale și politice. Asta, pentru că, de fapt, toată lumea știe de ce s-a grăbit Cancelarul Merkel să facă loc solicitării lui Erdogan. Turcia și Erdogan dețin, de-a dreptul, puteri de control asupra Germaniei și Europei în ansamblu. Din clipa în care Uniunea Europeană a semnat, la presiuni germane, un acord cu Turcia pentru blocarea migranților care vin din toate părțile Africii și Asiei, relațiile reciproce au încetat să mai fie raționale și egale. Erdogan a devenit, practic, mîna de pe robinetul care poate poate opri sau deschide robinetul. Dacă Erdogan e mulțumit, valul de migranți e blocat. Dacă Erdogan e nemulțumit, robinetul se deschide și Europa, mai precis Germania, trebuie să înghită încă un val de sute de mii de migranți. Așa a apărut ca politică de stat germană acomodarea sau, ar spune alții, supunerea consimțită în fața lui Erdogan și a intereselor lui. Oricît de exactă ar fi justificarea în legislația germană, cedarea guvernului rămîne și creează un precedent formidabil. Breșa a fost făcută. Europa începe să învețe de la exemplul german cum anume se poate plia politica de stat pe dorințele altor state, altor lideri și, în cele din urmă, altor culturi.