Traian Ungureanu

În dimineața zilei de 22 martie 2016, puțin după ora 8, o bombă a explodat pe aeroportul Bruxelles. După o oră, o bombă a explodat în metroul din Bruxelles. 34 de oameni au fost omorîți și adunați în bucăți sau întregi din aeroport și metrou. După încă o oră, era clar că Europa - nu!, Uniunea Europeană - a început faza finală și inversă a unei explozii: o implozie. Se spune despre ceva că face implozie cînd se surpă, cînd cade sub apăsarea propriei slăbiciuni.

Atacul de la Bruxelles a fost repede descifrat. Se știe, acum, cine sînt ucigașii și cum au pregătit măcelul. Se știe, de asemenea, ceva la fel de important: liderii occidentali nu vor face nimic diferit față de ce au făcut pînă acum. Asta înseamnă că vor declara rînd pe rînd că trebuie făcut ceva, vor semna noi dispoziții și hîrtii, vor promite un acord european și vor reveni cu aceleași declarații la următorul atentat terorist. Nu e clar de ce, dar după măcelul de la Bruxelles a apărut impresia generală că o epocă se încheie fără ca instituțiile europene să poată face ceva și că înseși instituțiile europene se încheie fără să poată face ceva.

Atacul de la Bruxelles a avut loc în orașul în care stau una lîngă alta instituțiile de bază ale Uniunii Europene și asta n-a făcut orașul mai sigur și n-a apărat pe nimeni. Deosebirea față de toate celelalte atentate care au ucis nevinovați la Londra, Madrid sau Paris e dezamăgirea generală. O dezamăgire care spune, printre capete plecate: așadar, e adevărat că în lumea reală, în lumea din afara sălilor de conferință, regulile, birourile și legămintele Uniunii Europene sînt slabe, nu ne fac mai puternici și nu ne feresc.

E posibil ca, nu peste mult timp, 22 martie cu bombele și cadavrele de la Bruxelles, să fie considerat acel moment din timp pe care poți să pui degetul cînd spui: de atunci am înțeles că Uniunea Europeană n-are viitor. E greu de spus ceva în sprijinul atitudinii și deciziilor Uniunii Europene după Bruxelles. Concluziile vin aproape singure, pentru că Uniunea Europeană a promis enorm - în principiu, tot - și a pierdut aproape tot în 8 luni dramatice, măsurate de la anunțul nechizuit cu care Cancelarul Merkel a deschis porțile Europei, pînă la masacrul de la Bruxelles. La un loc și foarte repede, națiunile Europei au aflat mai toate veștile proaste pe care le poți aștepta de la conducători. Mai întîi, că nu există nici graniță europeană propriu zisă, nici voința de a stabili una. Milioane de refugiați, migranți și răufăcători au intrat în Europa, așa cum ar intra cineva în casa dumneavoastră, după ce v-ați legat singur de mîini și de picioare. Dar nu e numai asta. Prezentul imediat e partea cea mai nouă a unei povești care începe demult. Cei ce au ucis la Bruxelles sînt născuți și crescuți în ghettourile arabe care au cucerit și scos de sub control părți întinse ale marilor orașe vest-europene. Atitudinea oficială a liderilor europeni și obligația impusă societăților prin șantaj mediatic a fost o toleranță vecină cu tembelismul. Mai mult, o slugărnicie timorată prescrisă în numele diversității și al dreptului la cultură proprie al străinilor a șlujit o farsă de proporții continentale. Peste toate, liderii europeni au adîncit credința absurdă într-o lume care nu există, într-o lume fără nevoie de relații cu realitatea, o lume ferită de orice pericol, o lume care își poate permite să fie generoasă și bănoasă cu oricine. O utopie plăcută și calmă a învăluit Europa. Apariția realității a zdruncinat edificiul care a început să se destrame și își va păstra, probabil, doar firma, întrunirile și funcțiile. În paralel, Europa va merge așa cum hotărăște, bine sau rău, fiecare stat membru în parte.

Retragerea efectivelor militare rusești din Siria urmează un tipar verificat în numeroase ocazii, cel mai recent în Ucraina. În esență, procedura presupune o intervenție în forță care nu ține cont de protestele altor puteri, restabilește puterea aliaților Rusiei și face din Rusia unul din arbitrii zonei. Apoi, odată răsturnată situația militară, vine faza deschiderii neașteptate pentru o soluție negociată. Occidentul acceptă aproape recunoscător și Rusia își atinge obiectivele.

La fel au decurs lucrurile în Siria. Președinele Assad, aliatul Rusiei, a încercat fără succes să elimine celelalte forțe care încercau să preia controlul asupra statului sirian. În momentul în care a devenit clar că situația e dezechibrată și că Assad riscă să fie învins sau să rămînă izolat într-o zonă de putere foarte restrînsă, Rusia a intervenit în forță. Un contingent militar rus, compus aproape exclusiv din forțe aeriene, a intrat în Siria. În următoarele șase luni, forța aeriană rusă a atacat sistematic pozițiile forțelor ostile lui Assad. Trupele lui Assad au înaintat prin breșele create de aviația militară rusă și au re-cucerit poziții și teritorii cheie. După ce situația militară și politică s-a reechilibrat și după ce Assad a recîștigat autoritatea pierdută, Rusia a trecut la faza a doua. Acesta a fost momentul în care Vladimir Putin a anunțat, aparent din senin, că Rusia își retrage efectivele și e gata să participe la negocieri. Asta înseamnă că negocierile încep de la o situație complet schimbată: cu reprezentanții lui Assad la masă, fără condiția îndepărtării lui Assad din fruntea statului (la care Occidentul anunțase în mod repetat că nu va renunța) și cu puterea rusă ferm instalată ca arbitru în zonă. Alte detalii trecute vederea de dragul unui acord cît mai rapid, spun că organizația teroristă Statul Islamic e intactă, pentru că Rusia a avut treabă doar cu adversarii de primă linie ai lui Assad și că Rusia e în situația de a reveni oricînd - „în cîteva ore”, așa cum Vladimir Putin a avut grijă să reamintească imediat . În plus, apariția, pe frontiera turcă, a unui stat kurd care grupează teritorii din Siria și Iraq pare iminentă și va fi, sigur, protejată de Rusia care a folosit constant cartea kurdă pentru a ține în șah celalată putere majoră în zonă, Turcia. Cel mai important efect e, însă, instalarea Rusiei ca mare arbitru în Orientul Mijlociu, pe locul lăsat liber de ezitările și jumătățile de măsură ale administrației Obama.

Pornind de la aceste date, negocierile de la Geneva au toate șansele să repete un scenariu cunoscut. Ele se vor prelungi și, dacă vor intra în criză, vor fi urmate de un nou pressing militar rusesc. În cele din urmă, cu sau fără un nou efort de convingere din partea Rusiei, e foarte posibil ca negocierile să se încheie cu recunoașterea de facto a regimului Assad. Rusia își va atinge obiectivele și va îngheța situația. Assad însuși ar putea fi sacrificat, în cazul în care Rusia nu îl mai găsește util sau începe un nou scenariu cîștigător.

Jocul Rusiei în criza siriană nu e nici nou, nici neobișnuit. E politică de forță în sensul clasic. Dacă situația care se profilează anunță ceva îngrijorător, atunci e vorba de un al doilea eșec al puterilor occidentale, după Ucraina. De data asta, nu mai e vorba de o așa zisă zonă de influență naturală a Rusiei, ci de Orientul Mijlociu, un teatru politico-militar vital pentru tot Occident. Un secol de influență și regie occidentală în Orientul Mijlociu se încheie cu consecințe negative și, în mare parte, încă imprevizibile, pentru lumea occidentală.