Traian Ungureanu

Retragerea efectivelor militare rusești din Siria urmează un tipar verificat în numeroase ocazii, cel mai recent în Ucraina. În esență, procedura presupune o intervenție în forță care nu ține cont de protestele altor puteri, restabilește puterea aliaților Rusiei și face din Rusia unul din arbitrii zonei. Apoi, odată răsturnată situația militară, vine faza deschiderii neașteptate pentru o soluție negociată. Occidentul acceptă aproape recunoscător și Rusia își atinge obiectivele.

La fel au decurs lucrurile în Siria. Președinele Assad, aliatul Rusiei, a încercat fără succes să elimine celelalte forțe care încercau să preia controlul asupra statului sirian. În momentul în care a devenit clar că situația e dezechibrată și că Assad riscă să fie învins sau să rămînă izolat într-o zonă de putere foarte restrînsă, Rusia a intervenit în forță. Un contingent militar rus, compus aproape exclusiv din forțe aeriene, a intrat în Siria. În următoarele șase luni, forța aeriană rusă a atacat sistematic pozițiile forțelor ostile lui Assad. Trupele lui Assad au înaintat prin breșele create de aviația militară rusă și au re-cucerit poziții și teritorii cheie. După ce situația militară și politică s-a reechilibrat și după ce Assad a recîștigat autoritatea pierdută, Rusia a trecut la faza a doua. Acesta a fost momentul în care Vladimir Putin a anunțat, aparent din senin, că Rusia își retrage efectivele și e gata să participe la negocieri. Asta înseamnă că negocierile încep de la o situație complet schimbată: cu reprezentanții lui Assad la masă, fără condiția îndepărtării lui Assad din fruntea statului (la care Occidentul anunțase în mod repetat că nu va renunța) și cu puterea rusă ferm instalată ca arbitru în zonă. Alte detalii trecute vederea de dragul unui acord cît mai rapid, spun că organizația teroristă Statul Islamic e intactă, pentru că Rusia a avut treabă doar cu adversarii de primă linie ai lui Assad și că Rusia e în situația de a reveni oricînd - „în cîteva ore”, așa cum Vladimir Putin a avut grijă să reamintească imediat . În plus, apariția, pe frontiera turcă, a unui stat kurd care grupează teritorii din Siria și Iraq pare iminentă și va fi, sigur, protejată de Rusia care a folosit constant cartea kurdă pentru a ține în șah celalată putere majoră în zonă, Turcia. Cel mai important efect e, însă, instalarea Rusiei ca mare arbitru în Orientul Mijlociu, pe locul lăsat liber de ezitările și jumătățile de măsură ale administrației Obama.

Pornind de la aceste date, negocierile de la Geneva au toate șansele să repete un scenariu cunoscut. Ele se vor prelungi și, dacă vor intra în criză, vor fi urmate de un nou pressing militar rusesc. În cele din urmă, cu sau fără un nou efort de convingere din partea Rusiei, e foarte posibil ca negocierile să se încheie cu recunoașterea de facto a regimului Assad. Rusia își va atinge obiectivele și va îngheța situația. Assad însuși ar putea fi sacrificat, în cazul în care Rusia nu îl mai găsește util sau începe un nou scenariu cîștigător.

Jocul Rusiei în criza siriană nu e nici nou, nici neobișnuit. E politică de forță în sensul clasic. Dacă situația care se profilează anunță ceva îngrijorător, atunci e vorba de un al doilea eșec al puterilor occidentale, după Ucraina. De data asta, nu mai e vorba de o așa zisă zonă de influență naturală a Rusiei, ci de Orientul Mijlociu, un teatru politico-militar vital pentru tot Occident. Un secol de influență și regie occidentală în Orientul Mijlociu se încheie cu consecințe negative și, în mare parte, încă imprevizibile, pentru lumea occidentală.

Ori de cîte ori anunță pacea, Rusia pregătește faza decisivă a războiului. Scenariul se repetă, dar asta nu pare să îi lumineze pe liderii care tratează cu Rusia. Pentru mulți lideri și comentatori politici, decizia rusă de retragere militară din Siria e, limpede, un eveniment pozitiv. În fond, logica formală spune că un combatant mai puțin înseamnă mai multe șanse de pace. Multă lume a legat decizia surprinzătoare a Rusiei de pregătirea convorbirilor de pace de la Geneva. Secretarul de Stat american Kerry a salutat, convins, atitudinea Rusiei. Dar poate fi Rusia suspectată de bune intenții? Și e naivitatea exclusă printre politicieni, ba chiar printre politicieni care ar fi trebuit să învețe din experiența anterioară în relațiile cu Rusia?

Mai mult: e, oare, de crezut că, deodată, Rusia a decis să se poarte corect, să pună capăt vărsării de sînge și să coopereze, cuminte, la un acord de pace? În termeni cei mai generali, trebuie recunoscut că nu doar Rusia ci orice stat angajat într-un conflict nu face gesturi gratuite, nu ia decizii poetice și nu cade în idealism ca într-o groapă din drum. Politica e politică, iar politica marilor puteri în conflict e cea mai severă formă de politică. Dacă deciziile unui stat sînt luate cu bună credință sau nu, e altă discuție.

În orice caz, retragerea efectivelor militare rusești din Siria nu e un gest născut fără avertismente și precedente imediate. Cine caută o explicație ar trebui să știe că Rusia a aplicat aceeași schemă, nu demult, în Ucraina. Și acolo, Rusia, implicată într-o manieră camuflată, dar evidentă, a decis la un moment dat să treacă de la faza militară la negocieri. Și atunci decizia a fost întîmpinată cu ușurare și tratată ca o dovadă de reintrare pe o orbită rațională. Însă ce nu trebuie omis sub nici o formă e că manevra rusească a dus la fixarea situației de pe teren în formula pe care Rusia și-a dorit-o de la bun început. Asta a însemnat că pozițiile de front cucerite de separatiștii ruși au rămas neschimbate, ba au fost chiar consfințite la masa negocierilor. Celelalte state participante la negocieri au acceptat de facto că Rusia e arbitrul zonei și au recunoscut, astfel, în mod indirect, că nu sînt gata să sprijine suveranitatea și integritatea Ucrainei. Relaxarea atitudinii rusești a fost, în această lumină, cu totul altceva decît ar fi fost de crezut. Rusia a decis să ia piciorul de pe pedală numai în momentul în care s-a asigurat că a întors în favoarea ei situația politică și militară. Din acea clipă, Rusia a devenit aparent rezonabilă și a început negocierile. Gestul a fost însoțit de un calcul psihologic întemeiat: puterile occidentale vor fi mai mult decît fericite să intre în negocieri, pentru că, în acest fel, primesc ocazia de a arăta că fac ceva și că rezolvă o criză majoră. Imaginea trimisă acasă de puterile occidenale conține doar aceste date și omite, desigur, un detaliu esențial: partida a fost pierdută. Rusia a folosit metoda în care forța brută e urmată de concesii aparente și a obținut, în mare, exact ce și-a propus de la bun început: controlul în zonă și, în plus, aprobarea tacită a puterilor occidentale. De aici trebuie să pornească interpretarea și în cazul manevrei din Siria.