Traian Ungureanu

Recomandările rituale și oficiale anti-corupție aterizează la Chișinău și București fără contenire. Adresa e corectă, dar remediile lipsesc iar discursurile și programele menite să rezolve ceva au ajuns să provoace nu numai plicitiseala, dar și deriziunea. La început, în anii `90, terapia anti-corupție a provocat senzație. Cineva venea și spunea lucrurilor pe nume. După un timp, lumea a început să bage de seamă că sosirea și plecarea emisarilor-vraci nu schimbă mare lucru. Pe măsură ce instituțiile și programele anti-corupție se instalau la îndemnul criticilor occidentali era de așteptat o schimbare. Cu toate astea, corupția rămînea constantă sau își schimba doar formele. Devenea evident că vracii anti-corupție erau bine intenționați, dar puneau mereu degetul pe organul greșit. Motorul producător de corupție n-a fost niciodată atins sau stins și a continuat să tureze cu spor. Unde e greșeala?

Diagnosticele puse de observatorii externi de tip Kaplan suferă la un loc de una și aceeași mare problemă: nu pot afla cauzele reale corupției pentru că - surpriză! - au o înțelegere istorică limitată. Pur și simplu, cercetătorii și politicienii care se împiedică de persistența corupției în Est nu pot înainta în căutarea cauzelor pentru că nu cred în determinări istorice. Rolul istoriei e minor în aceste cercetări care se se simt bine în preajma geografiei, a tradiției fără alte explicații, a conceptului vag de înapoiere și, mai ales, a misionarismului etic. Mai precis, ce nu înțeleg acești cercetători e că istoria unei societăți e rezultatul unor evenimente cheie care dictează pe perioade lungi. Atfel, societățile estului sînt așa cum sînt pentru că nu au parcursul istoric al vestului. Mai clar: pentru că nu au făcut revoluții politice și economice burgheze. Nici măcar în perioada pre-comunistă, aceste societăți n-au reușit să se restructureze pe model burghez, au adoptat doar forme și direcții general-teoretice burgheze, dar nu au părăsit definitiv modelul de dominație care presupune corupția. Apoi, odată cu dictaturile comuniste și în ciuda așa zisei modernizări industriale forțate, modelul de dominație răspunzător de corupție a continuat să lucreze în ascuns, ba chiar a fost lărgit de o populație pusă în situația de a supraviețui economic pe tot felul de scurtături.

După 1989, lumea occidentală s-a mulțumit să bifeze democratizarea estului proclamată de est, fără să insiste asupra restructurării interne pe tipare burgheze. Putea o asemenea presiune să izbîndească? Greu de spus. Mai degrabă, nu! Revoluțiile care schimbă istoria unei națiuni sînt eficiente doar dacă vin din interior sau dacă vin din afară, dar sînt impuse prin forță și ocupație (deși, în asemenea situații, rezultatul e mult mai slab).

Ajungem astfel la o mai bună înțelegere a problemelor de care suferă rețetarul politologic și politic occidental atunci cînd e aplicat unor state ca Moldova. Nu poți prescrie un taratament atîta vreme cît nu poți înțelege cauzele. Da, factori secundari ca problemele minoritare sau geografia care te-a așezat într-un loc rău explică destul, dar o fac fără să atingă cauzele. Din acest punct de vedere, interpretarea și tratamentul folosit de mulți observatori occidentali sînt un soi de medicină bizară care lucrează îndărătnic fără diagnostic.

Robert Kaplan e - cum se zice dacă vrei să ferești un autor de propriile idei sau de lipsa lor - un autor interesant. Kaplan face un lucru inedit: revine la tradiția geopoliticii de la sfîrșitul secolui XIX și începutul secolului XX - un amestec pitoresc și educativ și geografie, istorie din care figuri notabile ca Halford Mackinder au încercat să extragă concluzii de natură politică. Cărțile lui Kaplan sînt pline de curiozități, informație și, uneori, afirmații incitante. Însă prospețimea acestor cărți e prea mult rezultatul lipsei de antrenament și informație ale unui public demult dezlipit de buna cunoaștere a lumii, mai ales în zonele ei marginale și obscure. De fapt, Kaplan e, mai curînd, o bună sursă de speculație și delectare, dar nu un ghid serios de politică externă. Incursiunile lui Kaplan în culturi și istorii uitate sau minore sînt suprinzător de datoare clișeelor ideologice ale zilei. Iată, de pildă, considerațiile lui Kaplan despre Moldova, rezumate într-un interviu acordat Europei Libere și expuse pe larg într-o carte recentă despre spațiul istoric românesc.

Vorbind de locul și rolul Moldovei în istoria politică a vremurilor noastre, Kaplan pornește de la constatarea după care fidelitățile naționale diferite ale moldovenilor decid totul sau aproape totul. Astfel, forțele interne de orientare pro-românească, rusă, ucraineană sau turcă trag în direcții diferite și asta împiedică apariția unei identitități naționale propriu zise, ceea ce împiedică, mai departe, dezvoltarea unor instituții solide, ceea ce explică, în mare parte, domnia corupției și, în cele din urmă, slăbiciunea statului. Pare clar și logic, dar nimic nu e obligatoriu în această descriere care nu forțează, de altfel, prea adînc și se mulțumește să constate lucruri ușor vizibile. E de spus, în primul rînd, că Moldova nu e într-o situație unică. Caracterul multietnic al unei societăți nu e o premieră și nu duce direct la dezordine și slăbiciune. Elveția e primul exemplu care vine în minte - un stat cu instituții recunoscute și stabile, fără corupție notabilă și strict reglat de domnia legii. Dimpotrivă, omogenitatea etnică nu garantează mare lucru. Și primul exemplu care vine în minte e Italia - un stat în care diversitatea regională e mare fără să fie și etnică, iar instituțiile sînt slabe și corupte.

La capitolul soluții, Kaplan recomandă Moldovei întărirea instituțiilor și eliminarea corupției, deși nu e clar cum s-ar putea face așa ceva, din moment ce succesul e interzis de chiar teoria lui Kaplan despre rolul fidelităților naționale divergente. Cel puțin un lucru e clar: Moldova nu va reuși și nici n-ar trebui să reușească să își naționalizeze minoritățile. Kaplan lucrează într-o manieră tipică pentru o parte destul de însemantă a politologiei occidentale care pornește la treabă confundînd cauzele cu efectele. Observatorul occidental vede, de bună seamă, că Moldova e un stat corupt și decide că alinarea poate veni doar din eliminarea acestei probleme. Însă, în acest punct, analiza intră în pană. Observatorul crede, așa cum o face Robert Kaplan, că eliminarea corupției se poate face relativ simplu: prin eliminarea corupției. De ce? Pentru că, în acest tip de analize, corupția e și efect și își e și cauză. Așadar corupția e ceva generat de corupție. Cum nimeni nu poate susține în mod deschis această formulă, cercetările merg spre constatări superficiale care asociază corupția, de pildă, cu problemele datorate minorităților naționale. Asta face, de pildă, Kaplan. Acest aparat teoretic slab și redus explică de ce politologia și politica occidentală aplicată la Moldova și la multe alte state ale estului e vinovată de circularitate. Adică, așa cum se spune în cuvinte simple, se învîrte în jurul cozii. Pe scurt, corupția e, într-adevăr, o problemă uriașă, dar doctorii nu fac altceva decît să asigure bolnavul că e foarte bolnav și să îi pună sever în vedere că trebuie să se facă bine. Unde e veriga lipsă în aceste teorii care sfîrșesc invariabil cu aceleași recomandări ani-corupție și revin la ele, în valuri, de 25 de ani încoace?